LUCIAN BLAGA ŞI MODELUL CULTURAL EUROPEAN
CONSTANTIN NICOLAESCU
( articol aparut in Revista de filosofie,nr.3-4,2008)
CONSTANTIN NICOLAESCU
( articol aparut in Revista de filosofie,nr.3-4,2008)
Abstract. Unwilling, as Blaga also was, to indulge in laments concerning the fate
of the European culture, Constantin Noica underlined the fact that “Nothing is said yet”,while Blaga mentioned that „our century enjoys prophets speaking of life with theenthusiasm of a sick person”. We are now in a “conjuction era”. The European culturalmodel refuses self-enclosure and therefore exists through creativity, beyond stagnationand the fascination of death, but oriented toward the multitude and the inclusive opening.
Refuzând, ca şi Lucian Blaga, orice lamentaţie asupra soartei culturii europene, Constantin Noica scria: „Într-un veac în care există atâţia specialişti ai morţii culturilorşi ai sfârşitului celei europene, ar fi poate potrivit să ne gândim la miraculoasa einaştere, şi atunci, specialiştilor morţii, cu un La Bruyere în frunte, care declara că – tout est dit et l’on vient trop depuis plus 7000 ans qu’il ya d’hommes et qui pensent –, le-am putea spune, pur si simplu: Totul nu este încă spus.”1
Asemenea mesaje sună ca venind dintr-o Europă bolnavă, care pare că şi-a pierdut busola. Într-unul din primele sale aforisme Blaga nota: „Veacul nostru are profeţi care vorbesc despre viaţă cu entuziasmul unor bolnavi. Puterea ce pulsează în opera lor nu seamănă cu vigoarea omului sănătos, ci cu forţa nebunului delirant.”2
Întârziind în era conjuncţiei şi nevăzând alt liant între oameni decât cel exterior, profeţii veacului n-au reuşit să scoata la lumină gloria culturii europene, o cultură care a educat cu valorile ei umanitatea. Europa a dat lumii istorice un model cultural. Dacă toate culturile lasă iraţionalul dincolo, cea europeană îl aduce şi îl întrupează aici, întrucât misterul ei este de a nu avea închiderea în sine. De aceea ea a putut fi arhetipul altor culturi. Modelul cultural european există doar prin creativitate.
Felul său de a fi este creaţia permanentă. Unui asemenea model nu-i este proprie pulsaţia morţii sau tendinţele de intrare în stagnare. Schema specifică culturii europene este Unul Multiplu. Unul şi variaţia sa oferă schema culturilor de tip monoteist, care pun divinitatea sau constituţia drept principiu al unităţii. Unu în Multiplu caracterizează culturile de tip panteist sau panlogist, în care ceva rămâne în agonie până la sfârşitul lumii, cum avea să spună Pascal. Modelul cultural european a fost deschis unor asemenea scheme, dar el s-a structurat pe „Unu si Multiplu”. În culturile de tip politeist, în principal cultura grecă, lumea nu este bolnavă, întrucât Unu nu mai este in chip limpede hotărâtor.
Ceea ce importă este căutarea adevărului încă negăsit. Miracolul culturii greceşti ar putea fi redat, din această perspectivă, prin preeminenţa Multiplului asupra Unului. Acest miracol cultural rămas nerepetabil, deşi inapt să devină un model, ar putea constitui un punct de plecare in regândirea modelului cultural european.
Întrucât s-a dovedit a fi un univers în expansiune, cu valori, categorii şi istorie cu tot, modelul cultural european se poate alimenta din schema culturii greceşti, pentru a sta sub o unitate sintetică, adică acea unitate care se diversifică şi se multiplică, se concretizează în plan istoric în valori stilistice unitare. Valorile culturii europene sunt nespus de variate în comparaţie cu cele invocate de greci.Dar sunt deschise faţă de istorie.
Viziunile pesimiste asupra destinului culturii aparţin, deloc întâmplător, unor gânditori occidentali. Minimalizând rolul european al culturii latine şi bizantine, ignorând sud-estul, filosofii occidentali ai istoriei uită, din cinism sau din neputinţaunei viziuni filosofice, că Europa exista dinainte de haosul germanic iniţial. Occidentalul ar avea de meditat asupra faptului că, în Bizanţ, mase întregi de oameni anonimi aveau să se bată pentru idei. În măsura în care modelul cultural european îşi caută universalismul pe căille întortocheate ale ştiinţei, n-ar fi lipsit de interes să se întoarcă la originara universalitate a gândului. O universalitate nedominată de prezenţa şi fascinaţia Unului, ci deschisă către totalizări succesive. Deschiderea şi expansiunea oferă stil şi măsură modelului cultural european. O cultură liberă şi totuşi responsabil creatoare. „Europa – scria Blaga – nu este un continent, dar trăieşte iluzia de a fi un continent. Istoria Europei este istoria acestei iluzii. Europa nu poate fi gândită geografic şi delimitată în Est şi Vest, în „Europa captiv㔺i „Europa liberă”, aşa cum prea adesea obişnuiesc să facă autorii occidentali. Europa a fost este şi va fi în primul rând un model cultural care s-a impus ca o pecete asupra lumii”3.
Eforturile filosofilor contemporani de revitalizare a modelului cultural european nu pot ignora la nesfârşit şi nepedepsit experienţa gândirii est-europene. Dincolo de orice formă de socialism, acest spaţiu a cunoscut o bogăţie a gândirii filosofice scutită totalmente de grija economicului.
Opera lui Lucian Blaga apare pentru filosofii occidentali ca o descoperire. Fără a beneficia de o mediatizare corespunzătoare, lucările sale au rămas în mare măsură necunoscute. Constantin Noica se confesa în anul 1986: „Cum pot să spun în numele altei filosofii că sistemul lui Blaga este una dintre cele mai cutezătoare viziuni filosofice ale lumii contemporane? Cum pot să spun că mă ruşinez eu însumi de a nu fi făcut nimic pentru proiectarea lui Blaga în lume?”4
Creaţia lui Blaga e organică în raport cu timpul actual, în măsura în care ea restituie filosofiei adevărata sa vocaţie, adică presupune o lume unde ideile se articulează potrivit unei logici interne, într-un sistem totodată coerent, complet şi original. Gândirea sa se încadrează în filosofia nouă, realistă, metafizică, însă în chip original, întrucât refuză să accepte excesele pozitiviste şi raţionaliste.
În numele lor modelul cultural european s-a relativizat profund. Gânditorul modern şi postmodern a clădit în primul rând pe raţionalism. Raţionalismul înseamnă însă conştiinţă clară.
Raţionalismul apusean, în sens ştiinţific, nu poate oferi suprema conştiinţă. Pe această cale viaţa nu poate fi explicată şi realitatea însăşi a omului rămâne în cea mai mare parte pe dinafară. Arbitrariul şi absurdul stăpânesc această conştiinţă filosofică. Dar oricât am fi de superficiali, noi nu putem trăi ca oameni decât în esenţialitate. Nimeni nu poate scăpa de esenţa realităţii, căci pretutindeni nu e decât esenţă. Filosofia lui Blaga este una raţională, dar ordinea e dată, indiferent dacă e cunoscută sau nu. E o ordine mai adâncă, tainică, de care se îngrijeşte „Marele Anonim”.
Conştiinţa filosofică devine asfel conştiinţa căderii într-o ordine. Suntem într-o lume căzută şi în periferialitate datorită cenzurii transcendente instituite de Marele Anonim pentru menţinerea centralităţii lui. Dar căderea ne înalţă, întrucât face posibilă creaţia. Fiind o meditaţie asupra destinului creator al omului, filosofia blagiană se înscrie pe coordonatele majore ale modelului cultural european. Un destin care îşi asumă însă întreaga responsabilitate pentru actul creator, asfel încât el nu devine arbitrar, absurd sau lipsit de sens.
Pentru că limitaţia nu limitează, iar negativul e convertit în pozitiv. Îngrădit într-o matcă stilistică ce-l osândeşte, dar îl şi mântuieşte, omul răspunde valoric, prin creaţie. Creaţia blagiană e un răspuns dat vremii de azi.
Modernii şi postmodernii au trăit, în spirit ştiinţific, mai ales ideea de cauză. Nu e de mirare că aceştia au ajuns atât de frecvent la o perspectivă mecanicistă sau la o intuiţie a absurdului vieţii.
Creaţia blagiană reabilitează ideea de scop, care e la filosoful român nu numai un termen de filozofie a valorilor ci şi de explicaţie în general. Înţelegând cultura printr-o mutaţie ontologică, lumea va fi logos, va fi expresia majoră a scopului. Sensul existenţei e noimă şi se află în inima lucrurilor.
Ceea ce n-a înţeles postmodernul e că temeiul se află dincolo sau dincoace de această lume. Noima e miracol generalizat, e rest, iar intuiţia sa e ceva adânc şi de o bogată configuraţie lăuntrică. Ordinea e dată, dar ea poate fi cunoscută sau mai bine zis intuită, prin aşezarea cea bună întru ceea ce prescriu lucrurile.
Iată de ce Blaga nu crede în decadenţă şi nu acceptă cu adevărat noţiunea de progres cultural. Critica lui Oswald Spengler este simptomatică din acest punct de vedere. O cultură care s-a instituit ca model, astfel încât aproape tot ce se întâmplă astăzi pe glob poartă pecetea Europei, nu poate fi decadentă. „De ceea – semnala Constantin Noica – oricine vorbeşte despre decadenţa ei deplânge cel mult degradarea modelului ei la un grup de naţiuni ori altul sau nu înfruntă seriosmiracolul culturilor. Cu modelul ei, cultura europeană nu poate intra în decadenţă cel mult, pe Terra sau în cosmos, îşi schimbă cadenţa.”5
Filosofia blagiană oferă un temei metafizic şi raţional totodată pentru găsirea cadenţei culturii europene, o cultură care s-a împlinit prin orizontul valorilor sale,deschis faţă de istorie.
Modelul culturii europene există şi se împlineşte doar prin creaţie. Unui asemenea model îi sunt străine atât profeţiile laice ale decadenţei, cât şi cele teologice, în măsura în care nu lasă loc manifestării destinului creator uman.
Discursul teologal e unul creştin-mărturisitor şi, refăcând traseul iniţial, reintegrator la origini, al culturii spre cult, poate deveni recuperator şi chiar salvator.
El poate oferi iluzia centralităţii şi chiar a unei centralităţi în ordine metafizică. Dar în numele său, Petre Ţuţea, de exemplu, arată că „anticii intuiau un mare adevăr când spuneau: zeul este creator, iar omul este imitator”6 sau că „fără religie omul rămâne un animal raţional şi muritor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri… iar a şti, la scară umană, poate fi folositor, dar în nici un caz mântuitor”7.
1 Constantin Noica, Modelul cultural european, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 187.
2 Lucian Blaga, Zări şi etape, Editura Minerva, Bucureşti, 1990, p. 1.
3 Idem, Elanul insulei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p. 212.
4 Constantin Noica, Istoricitate şi eternitate. Repere pentru o istorie a culturii româneşti,colecţia Capricorn, 1989, p. 194
5 Idem, Modelul cultural european, op. cit., p. 63.
6 Radu Preda, Jurnal cu Petre Ţuţea, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 13.
7 Ibidem, p. 186.
Ceea ce importă este căutarea adevărului încă negăsit. Miracolul culturii greceşti ar putea fi redat, din această perspectivă, prin preeminenţa Multiplului asupra Unului. Acest miracol cultural rămas nerepetabil, deşi inapt să devină un model, ar putea constitui un punct de plecare in regândirea modelului cultural european.
Întrucât s-a dovedit a fi un univers în expansiune, cu valori, categorii şi istorie cu tot, modelul cultural european se poate alimenta din schema culturii greceşti, pentru a sta sub o unitate sintetică, adică acea unitate care se diversifică şi se multiplică, se concretizează în plan istoric în valori stilistice unitare. Valorile culturii europene sunt nespus de variate în comparaţie cu cele invocate de greci.Dar sunt deschise faţă de istorie.
Viziunile pesimiste asupra destinului culturii aparţin, deloc întâmplător, unor gânditori occidentali. Minimalizând rolul european al culturii latine şi bizantine, ignorând sud-estul, filosofii occidentali ai istoriei uită, din cinism sau din neputinţaunei viziuni filosofice, că Europa exista dinainte de haosul germanic iniţial. Occidentalul ar avea de meditat asupra faptului că, în Bizanţ, mase întregi de oameni anonimi aveau să se bată pentru idei. În măsura în care modelul cultural european îşi caută universalismul pe căille întortocheate ale ştiinţei, n-ar fi lipsit de interes să se întoarcă la originara universalitate a gândului. O universalitate nedominată de prezenţa şi fascinaţia Unului, ci deschisă către totalizări succesive. Deschiderea şi expansiunea oferă stil şi măsură modelului cultural european. O cultură liberă şi totuşi responsabil creatoare. „Europa – scria Blaga – nu este un continent, dar trăieşte iluzia de a fi un continent. Istoria Europei este istoria acestei iluzii. Europa nu poate fi gândită geografic şi delimitată în Est şi Vest, în „Europa captiv㔺i „Europa liberă”, aşa cum prea adesea obişnuiesc să facă autorii occidentali. Europa a fost este şi va fi în primul rând un model cultural care s-a impus ca o pecete asupra lumii”3.
Eforturile filosofilor contemporani de revitalizare a modelului cultural european nu pot ignora la nesfârşit şi nepedepsit experienţa gândirii est-europene. Dincolo de orice formă de socialism, acest spaţiu a cunoscut o bogăţie a gândirii filosofice scutită totalmente de grija economicului.
Opera lui Lucian Blaga apare pentru filosofii occidentali ca o descoperire. Fără a beneficia de o mediatizare corespunzătoare, lucările sale au rămas în mare măsură necunoscute. Constantin Noica se confesa în anul 1986: „Cum pot să spun în numele altei filosofii că sistemul lui Blaga este una dintre cele mai cutezătoare viziuni filosofice ale lumii contemporane? Cum pot să spun că mă ruşinez eu însumi de a nu fi făcut nimic pentru proiectarea lui Blaga în lume?”4
Creaţia lui Blaga e organică în raport cu timpul actual, în măsura în care ea restituie filosofiei adevărata sa vocaţie, adică presupune o lume unde ideile se articulează potrivit unei logici interne, într-un sistem totodată coerent, complet şi original. Gândirea sa se încadrează în filosofia nouă, realistă, metafizică, însă în chip original, întrucât refuză să accepte excesele pozitiviste şi raţionaliste.
În numele lor modelul cultural european s-a relativizat profund. Gânditorul modern şi postmodern a clădit în primul rând pe raţionalism. Raţionalismul înseamnă însă conştiinţă clară.
Raţionalismul apusean, în sens ştiinţific, nu poate oferi suprema conştiinţă. Pe această cale viaţa nu poate fi explicată şi realitatea însăşi a omului rămâne în cea mai mare parte pe dinafară. Arbitrariul şi absurdul stăpânesc această conştiinţă filosofică. Dar oricât am fi de superficiali, noi nu putem trăi ca oameni decât în esenţialitate. Nimeni nu poate scăpa de esenţa realităţii, căci pretutindeni nu e decât esenţă. Filosofia lui Blaga este una raţională, dar ordinea e dată, indiferent dacă e cunoscută sau nu. E o ordine mai adâncă, tainică, de care se îngrijeşte „Marele Anonim”.
Conştiinţa filosofică devine asfel conştiinţa căderii într-o ordine. Suntem într-o lume căzută şi în periferialitate datorită cenzurii transcendente instituite de Marele Anonim pentru menţinerea centralităţii lui. Dar căderea ne înalţă, întrucât face posibilă creaţia. Fiind o meditaţie asupra destinului creator al omului, filosofia blagiană se înscrie pe coordonatele majore ale modelului cultural european. Un destin care îşi asumă însă întreaga responsabilitate pentru actul creator, asfel încât el nu devine arbitrar, absurd sau lipsit de sens.
Pentru că limitaţia nu limitează, iar negativul e convertit în pozitiv. Îngrădit într-o matcă stilistică ce-l osândeşte, dar îl şi mântuieşte, omul răspunde valoric, prin creaţie. Creaţia blagiană e un răspuns dat vremii de azi.
Modernii şi postmodernii au trăit, în spirit ştiinţific, mai ales ideea de cauză. Nu e de mirare că aceştia au ajuns atât de frecvent la o perspectivă mecanicistă sau la o intuiţie a absurdului vieţii.
Creaţia blagiană reabilitează ideea de scop, care e la filosoful român nu numai un termen de filozofie a valorilor ci şi de explicaţie în general. Înţelegând cultura printr-o mutaţie ontologică, lumea va fi logos, va fi expresia majoră a scopului. Sensul existenţei e noimă şi se află în inima lucrurilor.
Ceea ce n-a înţeles postmodernul e că temeiul se află dincolo sau dincoace de această lume. Noima e miracol generalizat, e rest, iar intuiţia sa e ceva adânc şi de o bogată configuraţie lăuntrică. Ordinea e dată, dar ea poate fi cunoscută sau mai bine zis intuită, prin aşezarea cea bună întru ceea ce prescriu lucrurile.
Iată de ce Blaga nu crede în decadenţă şi nu acceptă cu adevărat noţiunea de progres cultural. Critica lui Oswald Spengler este simptomatică din acest punct de vedere. O cultură care s-a instituit ca model, astfel încât aproape tot ce se întâmplă astăzi pe glob poartă pecetea Europei, nu poate fi decadentă. „De ceea – semnala Constantin Noica – oricine vorbeşte despre decadenţa ei deplânge cel mult degradarea modelului ei la un grup de naţiuni ori altul sau nu înfruntă seriosmiracolul culturilor. Cu modelul ei, cultura europeană nu poate intra în decadenţă cel mult, pe Terra sau în cosmos, îşi schimbă cadenţa.”5
Filosofia blagiană oferă un temei metafizic şi raţional totodată pentru găsirea cadenţei culturii europene, o cultură care s-a împlinit prin orizontul valorilor sale,deschis faţă de istorie.
Modelul culturii europene există şi se împlineşte doar prin creaţie. Unui asemenea model îi sunt străine atât profeţiile laice ale decadenţei, cât şi cele teologice, în măsura în care nu lasă loc manifestării destinului creator uman.
Discursul teologal e unul creştin-mărturisitor şi, refăcând traseul iniţial, reintegrator la origini, al culturii spre cult, poate deveni recuperator şi chiar salvator.
El poate oferi iluzia centralităţii şi chiar a unei centralităţi în ordine metafizică. Dar în numele său, Petre Ţuţea, de exemplu, arată că „anticii intuiau un mare adevăr când spuneau: zeul este creator, iar omul este imitator”6 sau că „fără religie omul rămâne un animal raţional şi muritor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri… iar a şti, la scară umană, poate fi folositor, dar în nici un caz mântuitor”7.
1 Constantin Noica, Modelul cultural european, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 187.
2 Lucian Blaga, Zări şi etape, Editura Minerva, Bucureşti, 1990, p. 1.
3 Idem, Elanul insulei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p. 212.
4 Constantin Noica, Istoricitate şi eternitate. Repere pentru o istorie a culturii româneşti,colecţia Capricorn, 1989, p. 194
5 Idem, Modelul cultural european, op. cit., p. 63.
6 Radu Preda, Jurnal cu Petre Ţuţea, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 13.
7 Ibidem, p. 186.
.jpg)