miercuri, 11 martie 2015

PERSPECTIVE ASUPRA FERICIRII. FILOSOFIA SI NOILE DESCOPERIRI ALE NEUROPSIHOLOGIEI (Stefan KLEIN, Formula fericirii. Minunatele descoperiri ale neuropsihologiei de azi.)-I-

Una dintre temele dezbatute în filosofie, este tema fericirii, deoarece ea priveste omul și umanitatea sa. Toti oamenii doresc sa fie fericiti și tocmai de aceea ei nu încetează sa o caute, să o dobândească ca pe un bun.  Chiar daca sunt de acord cu afirmatia ca fericirea este dezirabila, oamenii se diferentiaza de indata ce isi pun problema in ce consta fericirea. Fiecare dintre noi cauta sa evite suferinta; ne este mai usor sa spunem ce il face pe cineva nefericit decat ce l-ar face fericit. Diferitele conceptii despre fericire se disting in primul rand, prin felul in care este inteleasa natura acesteia. Uneori, fericirea este conceputa ca o idée foarte inalta, un ideal indepartat, deasupra puterilor noastre de a o dobandi; adevarata fericire nu ar fi posibila in timpul acestei vieti. Solon, unul din cei 7 intelepti ai antichitatii, considera ca nimeni nu este fericit cat timp traieste, caci oriicand se pot abate asupra luinenorocirile: trebuie sa asteptam sfarsitul vietii cuiva pentru a putea spune daca a fost fericit. In lipsa adevaratei fericiri, oamenii se pot consola cu urmele ei palide: bucuria, placerea, gloria, prestigiul, prosperitatea.
 Im. Kant considera, de asemenea, ca fericirea e un ideal. Dar prin aceasta Kant nu intelegea ca fericirea e de neatinsci, mai degraba, ca noi nu suntem in masura sa judecam ce-ar trebui sa faca oricare om ca sa devina cu certitudine fericit. Sa presupunem ca i-am spune cuiva ca fericirea inseamna bogatie, iar acela – incercand sa devina bogat – raieste fara atata grija zgarcenie, sau, sa presupunem ca-I spunem cuiva ca fericirea consta in a iubi – dar persoana iubita ii raspunde cu indiferenta sau ostilitate. Ambele noastre sfaturi au dat gres. In general, e imposibil sa spunem ce-I trebuie fiecaruia sa fie fericit, ori pentru aceasta ar fi nevoie sa stiu dinainte tot ce I s-ar putea intampla, ceea ce, desigur, nu sta in puterile noastre. Fericirea este un scop al tuturor oamenilor, insa niciodata nu vom putea spune care sunt mijloacele prin care cineva ar atinge fericirea in mod sigur. In acest sens, spune Kant, ea ramane doar un ideal.
Potrivit altor conceptii, fericirea nu este inteleasa ca ideal, ci ca stare a sufletului nostru :fie ca o stare de bucurie, placere, exaltare, fie ca una de liniste, impacare, seninatate, beattudine. Inteleasa in acest fel, fericirea nu mai este intangibila: ea depinde de fiecare dintre noi, o cautam in noi insine, si tot in noi se gaseste si calea catre dobandirea ei. De pilda, am putea sa socotim ca dobandirea fericirii se poate realize pe calea cunoasterii, pe calea iubirii sip e cea a credintei.
 Alti filosofi au considerat insa ca fericirea nu inseamna sa te afli intr-o anumita stare sufleteasca; fericirea consta in ceea ce infaptuim, in activitatea noastra. Aristotel argumenta ca, daca fericirea ar fi o stare sufleteasca, un om care si-ar petrece toata viata dormind ar trebui considerat fericit – caci fara indoiala somnunl e o stare sufleteasca placuta. Dupa Aristotel, fericirea este acea activitate care are drept rezultat acte de dreptate, de curaj, de prietenie, de cunoastere – in general, lucruri care sunt de dorit in sine (pentru ele insele).
Dincolo de perspectiva filosofică asupra fericirii, in ultimul timp se afirma si perspectiva pshiologică. Dupa cum scria Mirela Zivari, intr/un ,,Studiu dedicat fericirii ,,timp de multi ani "fericirea" a fost subiectul uitat al cercetarii psihologice Acest fapt este extrem de surprinzator, având în vedere câti de multi psihologi au scris depre ea. Daca cititi operele lui Freud, Maslow, Carl Rogers, B.F.Skinner, Jung, William James si altii asemenea lor - toti vorbesc despre fericire. Toti marii psihologi recunosc rolul important pe care îl joaca fericirea în viata. Dar fiecare din ei a parut ca priveste fericirea drept rezultatul altor teluri psihologice studiate în mod tipic de cercetatori. Pentru teoreticieni, fericirea ar veni de la sine daca oamenii ar putea dezvolta relatii interumane mai bune, daca ar elimina nevozele, daca si-ar educa tinerii mai eficient sau daca ar contribui la dezvoltarea sanatatii lor mentale. Fericirea ar fi rezultatul aplicarii cu succes a psihologiei în urmatoarele domenii: clinic, educational, marital, industrial si social.,,
Aceste considerente, alaturi de cele descoperite in lucrarea lui Stefan KLEIN,  Formula fericirii. Minunatele descoperiri ale neuropsihologiei de azi, au condus la ideea pe care o lansez, privind întrepătrunderea perspectvei filosofice si a celei psihologie, asupra fericirii, prin valorificarea descoperirilor din domeniul neuropsihologiei.
STEFAN KLEIN s-a născut în 1965 la Munchen. A studiat fizica şi filozofia la Munchen, Grenoble şi Freiburg, unde şi-a susţinut şi teza de doctorat în biofizică. A colaborat, ca jurnalist specializat în ştiinţă, la diverse ziare şi reviste germane şi a fost redactor la revistele Der Spiegel (1996-1999) şi Geo (1999-2000). În prezent este liber-profesionist şi locuieşte la Berlin. În 1998 i s-a decernat premiul Georg von Holtzbrinck pentru jurnalism ştiinţific. În 2000 a publicat Die Tagebucher der Schopfung (Jurnalul creaţiei), iar în 2002, Formula fericirii. Ultima carte a avut un succes de public atât de mare, încât a fost urmată de alte două, pe teme similare: Einfach glucklich (Pur şi simplu fericit) şi Alles Zufall (Totul este hazard). | www.stefanklein.info
Cartea lui Stefan Klein, devenită bestseller în Germania, sintetizează şi explică descoperirile neuropsihologiei moderne, oferind nu reţete, ca ghidurile self-help, ci cunoştinte şi modul lor de „întrebuinţare“ în viaţa de zi cu zi. Căci nu există o formulă a fericirii universală, ci o formulă a fiecăruia. Există şase miliarde de oameni şi şase miliarde de căi spre fericire, spune autorul. Dar esenţial e faptul că fericirea poate fi găsită. O dovedesc două descoperiri importante: mintea noastră are mecanisme înnăscute pentru bucurie, plăcere, euforie; iar tendinţa aceasta naturală spre fericire poate fi exersată, deoarece creierul omenesc este configurabil la nesfârşit, indiferent de vârstă. Cu un titlu înșelător, însă un subtitlu mai mult decât atractiv, "Formula fericirii" propune o perspectivă neuropsihologică a fericirii. Creierul nostru poate fi antrenat la fel cum ne antrenăm muschii. Putem prin antrenament să ne îmbunătăţim performanţele sau în lipsa acestuia să pierdem pentru totdeauna talentele cu care natura ne-a înzestrat. Asa cum uităm o limbă straină dacă nu o mai folosim asa putem uita depresiile şi nesiguranţele noastre, atîta timp cît punem ceva mai bun în loc. Cartea confirmă, prin diferite experimente moderne, intelepciunea orientală conform căreia spiritul se modelează prin experienţă. Concluzia cărtii este foarte simplă “fericirea nu este ceva întîmplător este rezultatul gîndurilor şi acţiunilor noastre, iar capacitatea noastră de a fi fericit poate fi exersată ”
Gabriel Adrian Mirea, ofera o analiza asupra fericirii, pornind de la lucrarea lui Stefan Klein, considerând următoarele : ,, La începutul cărţii sale Formula fericirii, Stefan Klein enumeră o serie de probleme legate de fericire cărora le furnizează un set de răspunsuri din perspectiva neuropsihologiei contemporane şi a descoperirilor din ultimele decenii pe care le detaliez acum pe scurt: Fericirea înseamnă mai mult decât absenţa nefericirii? - Sunt percepţii diferite ale creierului. Fericirea poate fi moştenită? - Da, există o predispoziţie genetică pentru fericire. Dispare furia dacă îi dai frâu liber? - Nu, duce la accentuarea stărilor negative. E o concepţie din secolul 19 conform căreia capul e ca o oală sub presiune. Poate fi prelungită fericirea? - Uneori da, prin dopamină.
Banii aduc oare fericirea? - Nu s-a demonstrat existenţa unui grad mai mare de fericire între oamenii bogaţi în raport cu cei săraci.
Ce e suprema fericire? - Cartea lui Stefan Klein nu are aici un răspuns mulţumitor. E doar un posibil elixir de fericire, nu tichetul nostru de intrare la fericirea ideală.
Ne putem antrena pentru a fi fericiţi? - Din perspectiva neuropsihologiei, se pot obţine rezultate uimitoare mai ales în cazul persoanelor care suferă grav de tristeţe.
Acestei suite de întrebări îi este adăugată ulterior o listă cu felurile de fericire la care avem acces: senzorială, sentimentală, socială, muzicală, meditativă, etc. Constatăm surprinşi că suntem continuu fericiţi la anumite nivele şi nefericiţi în altele. Chiar acum pot fi nefericit social şi fericit meditativ. Se pare că e posibil să coexiste cele două stări chiar dacă una o copleşeşte pe cealaltă la momentul dubitaţiei. Spre sfârşitul cărţii, Stefan Klein enunţă această propoziţie dureroasă - "gândurile obsesive se concentrează în jurul necazului", de unde ideea că vom cunoaşte timpuri când va predomina nefericirea atunci când nefericirea unui anumit nivel devine laimotivul raţiunii noastre.
Descoperirile neuropsihologiei contemporane
O parte însemnată a cărţii este dedicată descoperirilor neuropsihologice recente şi a modului cum influenţează noile proprietăţi găsite funcţionarea fericirii. Iată câteva dintre ele:
1.         Există mecanisme pentru bucurie, plăcere, euforie între cele 10 milioane de celule ale creierului. - Consecinţa: identificarea lor ar putea induce o stare de fericire mai mare.

2.         Paul Ekman (în articolul "Facial Expresion" din revista "American Psychologist", 48/1993) care a căutat secretul surâsului la diferite populaţii (printre altele merge la poporul fores din Noua Guinee care nu avuseseră contact cu alte civilizaţii şi încă mâncau creierul rudelor după moarte în semn de respect) face următoarele observaţii importante:
* mimica oamenilor este identică, deşi limbajul diferă.
* emoţiile pot fi obiect de cercetare şi pentru ştiinţă (nu doar al poeziei sau al filosofiei)
* a făcut un fel de "tabel Mendeleev" al mimicii cu cei 42 de muşchi ai feţei
* a clasificat 19 variante de zâmbet dintre care 18 nu sunt autentice, ci folosite drept măşti - de pildă zâmbete ce ascund deranjul, politeţea, teama, zâmbetul forţat sau care ne face rău.
*zâmbetul autentic, numit grimasa Duchenne, implică ridicarea colţurilor gurii, ochii închişi parţial, apariţia unor riduri la colţurile ochilor, deplasarea obrajilor în sus. Nu se poate educa crearea unui zâmbet Duchenne, totuşi a 10-a parte din populaţie îl poate realiza fără o sursă de bucurie evidentă datorită înzestrării genetice.

3.         Tot Ekman afirmă că fericirea nu se vede totuşi numai din zâmbet, ci din vioiciunea întregului corp. Un om fericit - s-ar părea de pildă - bagă mai uşor aţa în ac - are mişcări mai fine, mai precise. Dacă este studiat întregul corp al unui fericit se constată că multe dintre reacţii nu pot fi controlate la nivel conştient.

4.         Cercetătorii au verificat existenţa unei cunoaşteri în afara raţiunii, datorată intuiţiei sau provenită din experienţă. - Observ însă că aceste două tipuri de cunoaştere aşa-zis noi sunt de fapt alte nume pentru eternul conflict dintre şcoala genetică şi cea formativă. Prima afirmă că ne naştem complet înzestraţi, suntem full option, cea de-a doua că omul este un fel de tabula rasa la începutul existenţei pe care o umple cu ajutorul diferitelor experienţe la care este supus.

5.         Cartea distinge din punct de vedere lingvistic între emoţie care este un act automat reflex şi sentiment care constă în conştientizarea acestei emoţii.

6.         Cazul avocatului Eliot - a fost un om de 47 de ani căruia i-a apărut o tumoare în zona emoţiilor din creier. Operaţia care a constat în extirpare a avut succes, totuşi consecinţele eliminării emoţiilor l-au adus pe avocat la sapă de lemn. Deşi avea aceeaşi judecată ca înainte de operaţie, totuşi nu mai simţea pulsul lucrurilor, nu mai era conştient de simţămintele celor din jur astfel încât în puţină vreme dintr-un avocat de succes a ajuns într-un spital pe post de pacient de testări. Răspundea la teste precum un computer. A fost demonstrată prin asta că în alegerea acţiunilor noastre, raţiunea singură nu funcţionează fără sentimente. "Lipsa emoţiilor duce invariabil la ratare".

7.         De aici s-a tras concluzia că sentimentele negative şi cele pozitive provin din zone diferite ale creierului şi au mesaje neurochimice diverse. Astfel dorinţa, satisfacţia, atracţia sexuală, energia sunt generate de dopamină, oxitocină şi beta-endorfină, în timp ce frica, tristeţea, depresia, implică prezenţa unor substanţa ca acetilcolina sau cortizolul.

8.         Mai mult, studiile au arătat că în emisfera stângă se află centrii nervoşi ai sentimentelor pozitive - lucru constat la paraliziile pe această parte în care pacienţii nu vor să recunoască nici măcar boala lor şi se simt fericiţi tot timpul. În emisfera dreaptă se află centrii nervoşi ai sentimentelor negative, iar paralizia pe această parte generează sentimente depresive tot timpul - pacienţii nu cred că mai există altceva în afara bolii lor.

9.         De aici noile cercetări genetice au sugerat că ar exista chiar o genă a fericirii şi că în orice caz fiecare individ are o înzestrare genetică care-l predispune spre fericire sau nefericire.

10.       În sfârşit o observaţie practică - studiile psihologice afirmă că în creier nu este stocat decât punctul culminant al evenimentului şi ultimele minute.

Autorităţi culturale vorbind despre contrastele fericirii
Această dilemă a coexistenţei fericirii şi nefericii simultane a condus o mulţime de gânditori la stabilirea unor contraste. Astfel filosoful francez Alan afirmă într-o viziune clar existenţială că "omul este preocupat să găsească fericirea, dar fericirea lui cea mai mare este de a fi preocupat". Goethe în ton cu blazarea romantică a vremii sale crede că "nimic nu e mai greu de suportat decât un şir de zile bune". Montaigne priveşte dintr-o perspectivă clasicistă lucrurile, cumva dincolo de optimism: "Dacă oamenii ar vrea să fie fericiţi, nu ar fi atât de greu" Dar ei vor să fie mai fericiţi decât alţii". Să adaug şi că Eminescu spune despre iubire "dulce jele", înţelegând fericire şi durere totodată.

Ingrediente din reţeta fericirii
La final, am selectat câteva dintre recomandările lui Stefan Klein despre cum am putea fi fericiţi:
-           Principiul rotaţiei plăcerilor - e recomandabil să nu repetăm aceleaşi plăceri zilnic, altfel riscăm să nu le mai apreciem. Ceva trebuie schimbat în permanenţă sau revenit la el abia după o vreme.
-           Principiul timpului - să fim atenţi că nicio fericire nu este permanentă
-           Principiul intensităţii - întâmplările trăite sunt mai puţin importante decât modul în care le trăim
-           Terapia Robinson Crusoe - când suntem supăraţi este recomandabil sp punem într-un tabel cu două rubrici lucrurile rele şi lucrurile bune. Se pare că actul de a nota lucrurile rele poate să contribuie la alungarea lor.
Partea de cârcotaş
Ca să nu mă menţin doar în starea de vagă admiraţie sau de neutralitate prin prezentarea unor informaţii din carte, să arăt şi câteva dintre părţile negative ale scrierii. Astfel e o clară prezentare tendenţioasă a informaţiilor din neuropsihologie, tonul este al unei cărţi de popularizare a ştiinţei, de altfel suspectez că este o teză de doctorat marketizată. Titlul este agresiv comercial - de aceea am înţeles că s-a vândut foarte bine pe la târgurile de carte, mă rog, cine n-ar cumpăra o carte care promite o formulă a fericirii, dar de fapt aşteptările nu sunt confirmate, autorul se pierde în hăţişurile psihologiei şi, până la urmă, accentuează doar noi posibilităţi de existenţă ale fericirii, şi nici pe departe nu oferă un elixir, nu-i aşa, magic prin care cititorul să moară precum în poveste de fericire.,,
Ana BESCHERU în Scientia, face o anliză, avand în atenție următoarele aspecte, faptul că :
,,Psihologia modernă pare să îi contrazică, întrucât, conform acesteia, plăcerea şi durerea nu se exclud reciproc, sentimentele negative şi cele pozitive fiind generate de sisteme diferite. Emisfera dreaptă a creierului este responsabilă cu experienţele plăcute, iar stânga cu cele neplăcute, în fiecare dintre noi existând o emisferă predominantă, care ne determină starea de fericire.
Mai mult decât atât, se pare că există predispoziţie genetică pentru o emisferă predominantă, aceasta devenind chiar o trăsătură a personalităţii. O genă a fericirii există, asa cum există gena depresiei sau a schizofreniei. Ceea ce nu este însă stabilit prin naştere este volumul creierului, ori ceea ce susţine autorul este că neuronii pot fi modificaţi pentru a putea percepe altfel lumea din jur. Neuronii se transformă în procesul de învăţare (experimentul lui Bonhoeffer, 1999), în urma unor impulsuri electrice aparând noi legături între aceştia. Totodată, repetiţia joacă un rol decisiv şi are loc automat (un alt experiment arată că dacă orbilor, în cazul cărora spaţiul dedicat simţului tactil în creier este mult mărit, le revine vederea în urma unei operaţii, atunci suprafaţa scoarţei lor cerebrale responsabilă cu simţul tactil se modifică doar în câteva ore).
Structura creierului nu este însă singurul lucru care ne defineşte; la fel de importante fiind şi secreţiile cerebrale. Pe lângă apă şi sânge, prin creier circulă peste 60 de neurotransmiţători, molecule care ne influenţează trăirile:
- dopamina, responsabilă pentru voinţă, excitaţie şi învăţare, controlează dorinţa tuturor vieţuitoarelor.
- serotonina controlează fluxul informaţional în creier şi apare şi în sistemele nervoase simple ale unor moluşte sau cefalopode.
- în 1973, trei grupuri de cercetători au descoperit independent unii de alţii că creierul poate produce substanţe care se aseamănă cu morfina. Substanţele au fost denumite endorfine. Mai târziu s-au descoperit alte substanţe asemănătoare, numite encefaline. Apoi, dinorfinele, cu un efect opus endorfinelor. După descoperirea acestor "droguri" în creierul uman (denumite în sens global opioide), nu a mai trecut mult timp până când cercetătorii au descoperit şi la alte fiinţe neurotransmiţători ai plăcerii. Opioide există şi în creierul câinilor, al insectelor, rozătoarelor şi chiar al râmelor. Parcă întreaga natură este în căutarea fericirii.

- Percepţia durerii apare în creier, dar acesta este capabil să o suprime cu ajutorul opioidelor. Când ne tăiem la deget, receptorii durerii transmit la creier semnale electrice prin intermediul măduvei spinării. Informaţia este prelucrată în talamus şi atunci resimţim durere. Dar hipotalamusul, aflat în apropiere, începe să elibereze opioide, iar acestea întrerup transmiterea de impulsuri către măduva spinării. Astfel se explică şi de ce durerea amplifică libidoul în timpul actului sexual .
- Luliberina (Gn-RH) este un hormon produs de hipotalamus care controlează secreţia de hormoni sexuali. Atunci când chiar şi o cantitate infimă de luliberină se găseşte în diencefal, se declanşează o dorinţă frenetica, de aceea o putem numi elixirul dragostei. Însăşi fidelitatea se traduce prin eliminarea unor simple substanţe chimice de către hormoni: în timpul actelor sexuale frenetice, creierul eliberează vasopresina în cazul masculului şi oxitocina în cazul femelelor. Deci dacă hormonii permit creierului să manifeste o preferinţă pentru un anumit partener, sexul deschide calea pentru dragoste.
- Şi depresia este cauzată de un dezechilibru chimic: nivelul anumitor transmiţători din creier este prea scăzut. Creierul se obişnuieşte repede cu această nouă stare, de tristeţe, iar dacă informaţia ajunge în scoarţa cerebrală (depresia ajunge cronică), este foarte greu să o mai deblochezi. Interesante sunt însă soluţiile: pe lângă medicamente, care ridică nivelul noradrenalinei şi serotoninei din creier, şi care a înregistrat rezultate benefice la aproximativ 60% din pacienţi, terapia cu şocuri electrice şi, mai nou, magnetice, distruge celulele nervoase responsabile cu producerea stării de tristeţe şi pacienţii sunt vindecaţi.
Cum explică autorul misticismul?
Apelează la cercetările a doi distinşi neurologi (Newberg şi Baume) care studiază creierul unor persoane reprezentative: călugărite, budişti etc., în timp ce aceştia meditează. Potrivit acestor neurologi, experienţelor mistice le corespunde un proces biologic la nivelul creierului: când subiecţii respectivi meditează, în lobul parietal ajung informaţii mai puţine decât în mod obişnuit. Lobul parietal este responsabil cu orientarea în spaţiu, ori această blocare a informaţiilor către el va duce la o percepţie a dizolvării spaţiului şi o nemărginire a corpului. Astfel că cei care intră în meditaţie au senzaţia că au căpătat acces la infinit, că au devenit una cu Universul.
Mai mult decât atât, tot un proces al creierului pare a explica de ce au unii oameni viziuni ale lui Dumnezeu: dacă lobii temporali sunt loviţi de impulsuri electrice, subiecţii trăiesc adevărate furtuni emoţionale şi forme de extaz, iar majoritatea voluntarilor acestui experiment afirmă ulterior că l-au văzut pe Dumnezeu. Experimentul însă ridică o întrebare fascinantă: dacă cei care practică meditaţia au învăţat să producă în creier efecte similare cu cele ale unei stimulări magnetice, înseamnă că creierul nostru are o uluitoare capacitate de a se reprograma.

În concluzie, concepţia noastră despre fericire depinde mai mult de cum simte creierul decât de împrejurările vieţii. Esenţial pentru exemplificare este să ne gândim că cu orice schimbare din viata noastră, bună sau rea, ne obişnuim relativ repede şi nu o mai percepem ca pe o stare de bucurie sau de durere. Nu împrejurările sunt esenţiale pentru fericire, ci sentimentele pozitive din creier. Iar acestea pot fi construite. Pe lângă exemplificările de mai sus, explicate în detaliu în carte, cu siguranţă ştiinţa ne va mai oferi răspunsuri în legătură cu uimitoarele posibilităţi ale acestei fascinante maşini, creierul uman.,,……………,,