Recent, a aparut la
Editura Rao, sub coordonarea lui George Cristian Maior, o carte de referinta,
,,Spion pentru eternitate : Frank Wisner- o poveste trista de spionaj despre un
om care a crezut ca poate schimba lumea,,. „Frank Wisner, unul dintre pionierii CIA, este un mit al
spionajului american. A creat, organizat, transformat ori eficientizat, in anii
grei ai celui de-al Doilea Razboi Mondial, statiile americane de spionaj de la
Cairo, Istanbul si Bucuresti. Acest ultim loc l-a marcat profund, toata viata
sa revenind la experienta din Romania. Aici a inteles, printre primii, marea
confruntare care se pregatea intre URSS si SUA, drama pe care aveau sa o
traiasca milioane de oameni. Din Europa in Asia, din Orient in America de Sud,
operatiunile desfasurate sub comanda lui Frank Wisner au fost prima linie de
rezistenta impotriva comunismului.
Unul dintre artizanii modernizarii spionajului american si ai celor mai
importante instrumente de propaganda anticomunista, intre care postul de radio
Europa Libera, Frank Wisner a intrat in istorie dezamagit ca tari minunate, cu
oameni minunati, au fost abandonate in spatele Cortinei de Fier.
Imi face placere sa aduc prima data in fata publicului roman povestea de
exceptie a celebrului spion american, un prieten adevarat al Romaniei din prima
clipa petrecuta la Bucuresti si pana in ultima zi a vietii sale.“ scria- George
Cristian Maior. În „Spion pentru eternitate. Frank Wisner”, vedem
provocarea documentării migăloase, extinse, dar şi satisfacţiile de a
descoperi, dincolo de povestea unui om extraordinar, lucruri deosebite despre
noi, românii, în momente puţin cunoscute din istoria anilor 1944 – 1945. Citim
cu plăcere adnotarea lui Frank Wisner: „Mă gândesc des la România. A fost una
dintre cele mai interesante şi plăcute experienţe”. Acestea sunt, poate,
paginile cu cea mai înaltă încărcătură emoţională pentru noi, pe care le citim
şi recitim cu aviditate, pentru a afla noi detalii despre destinul nostru
istoric şi cum a fost el construit, despre prietenii şi adversităţi care trec
dincolo de timp.
Un alt merit al acestei cărţi este acela că dezvăluie mecanisme din lumea
informaţiilor şi fragmente relevante din istoria cooperării acestora. Credem că
este interesant, pentru orice pasionat de istorie, să afle transformările
repetate ale componenţei sistemului american de informaţii, în funcţie de
natura şi amploarea cerinţelor primite de la decidentul politic, dar şi, legat
de cooperarea Serviciului Special de Informaţii cu Oficiul pentru Servicii
Strategice, crearea Grupei Speciale, o structură cu totul inedită la data
respectivă în spaţiul sud-est european. În esenţă, volumul este istoria unui
erou, un vizionar, unul dintre cei care au contribuit semnificativ la
modernizarea spionajului american şi care a luptat toată viaţa sa împotriva
ameninţării comuniste. Este, totodată, o parte din istoria transformării lumii
după cel de-al Doilea Război Mondial şi o parte din istoria noastră.
Un articol documentat, intitulat’’ Frank Wisner, un as al spionajului
american pe fronturile războiului rece” a aparut in revista Historia, din care
spicuim : «Vlăstar al unei familii avute, stăpână pe o bună parte a
orăşelului Laurel (Mississippi), unde s-a născut (în 1909), Frank Gardiner
Wisner a urmat studii de drept la Universitatea din Virginia. Aici s-a remarcat
prin calităţile sale sportive, care i-ar fi putut permite să ajungă un atlet de
frunte dacă nu ar fi suferit de un diabet ereditar. După absolvire, a lucrat o
vreme pentru o firmă de avocatură de pe Wall Street, dar s-a plictisit repede,
astfel încât cu şase luni înainte de atacul japonez de la Pearl Harbor (7
decembrie 1941) a decis să se înroleze în rândurile flotei militare americane,
unde va fi repartizat la oficiul de cenzură. Nici această funcţie nu îl
mulţumeşte şi reuşeşte să obţină transferul la organizaţia centrală de spionaj
OSS, nou înfiinţată după intrarea Americii în război. Aici îşi va afla, în
fine, adevărata vocaţie. În iunie 1944 este numit la rezidentura de
spionaj a SUA din Istanbul, atribuţiile sale secrete incluzând şi recuperarea
pe orice căi a prizonierilor americani din zona balcanică. Grosul acestor
prizonieri, proveniţi din rândul forţelor aeriene, se găsea în România, unde,
de la un anumit moment încolo, aviaţia americană s-a dovedit deosebit de
activă. Un prim raid aerian – împotriva Ploieştilor – efectuat de 12
bombardiere B-24 („Liberator“), cu baza de pornire în Egipt, a fost
semnalat la 12 iunie 1942, soldându-se însă cu rezultate practic nule. De
aceea, probabil, istoriografia americană nici nu face caz în jurul său. În
schimb, cel de-al doilea raid, vizând acelaşi obiectiv, zona petroliferă
Ploieşti, care a avut loc la mai mult de un an distanţă (la 1 august 1943) şi
care a pornit de la baza aeriană Benghazi din Libia, fiind cunoscut sub numele
de cod „Tidal Wave“(Vulturul nimicitor), a provocat pagube
însemnate rafinăriilor din Valea Prahovei, dar maşinăria de război germană nu a
avut de suferit prea mult, datorită rezervelor de carburant pregătite din vreme…………………Devastator
a fost şi raidul din 4 aprilie 1944 împotriva Bucureştilor. A fost grav
avariată Gara de Nord, a fost distrusă în bună parte Calea Griviţei, de la gară
în sus, au fost serios lovite mai multe clădiri din Centrul Capitalei. Au murit
atunci nu mai puţin de 2.942 de români, iar 2.162 au fost răniţi. Tragică a
fost soarta a mai multor sute de moldoveni retraşi din faţa urgiei sovietice,
care se aflau în Gara de Nord în vagoane de cale ferată, aşteptând să plece
spre locurile unde urmau să fie reaşezaţi. Şi la Bucureşti, raidurile
ucigătoare au continuat, deosebit de distrugător, fiind cel din 7 mai, când
asupra oraşului s-a abătut o ploaie copleşitoare de bombe incendiare. Presa
vremii a descris în termenii cei mai sugestivi Bucureştii sub bombe,
reportajele din „Universul“ semnate de I. Dumitru, un remarcabil gazetar din
acea perioadă, pe nedrept dat azi uitării, având valoarea unui document
istoric. Una din clădirile avariate atunci a fost cea a cinematografului
„Excelsior“, din apropierea Pieţei Palatului, unde rula filmul „Cine a ucis pe
Moş Crăciun“ („Qui a tué le Père Noël?“), al regizorului francez
Christian-Jaque. În ciuda avariilor, a rămas neatins afişul filmului, pe care,
ca răspuns la întrebarea din titlu, o mână anonimă a scris „Americanii“.
Românii au ştiut să-şi păstreze un amar simţ al umorului chiar şi în momente
atât de dureroase. Frank Wisner nu a rămas, poate, indiferent faţă de cele
văzute la Bucureşti, unde a sosit, sub acoperirea de membru al misiunii
militare americane, imediat după 23 august, mai ales că la aceste distrugeri
s-au adăugat acum şi cele provocate, în chip de represalii, de aviaţia germană.
Pe de altă parte, el a remarcat omenia cu care autorităţile româneşti, ca şi
populaţia au tratat pe prizonierii americani. Este şi ceea ce se nota în micul
ghid distribuit aviatorilor înaintea zborurilor despre poporul român, în
special ţăranii, care „sunt cinstiţi, prietenoşi, buni şi ospitalieri
cu străinii. Ei îi iubesc pe francezi, englezi şi americani şi se tem de ruşi“. Despre
tratamentul bun de care au beneficiat au vorbit chiar prizonierii în scrisorile
trimise acasă, ca şi în declaraţiile făcute după eliberare. Grăitoare sunt şi
imaginile din filmul documentar „Cavalerii cerului. Război deasupra
României“al tânărului cineast american de origine română Nicholas
Dimăncescu, dispărut tragic la începutul carierei.
Prizonierii au beneficiat de condiţii de cazare şi hrană mai mult decât
mulţumitoare, inclusiv în staţiuni ca Sinaia şi Timişul de Jos, puteau juca
şah, ping-pong sau volei, primeau pachete nu numai prin intermediul Crucii
Roşii, ci şi direct, din partea unor doamne din înalta protipendadă românească.
Printre acestea deosebit de activă a fost prinţesa Ecaterina Caradja (Caragea),
poreclită de aviatorii americani „Îngerul Ploieştilor“, unul din
aceştia, Richard W. Britt, dedicându-i multe decenii mai târziu (1988), o carte
emoţionantă.
La 27 august 1944, ca
urmare a înţelegerii perfectate cu partea română, ofiţerul cu gradul cel mai
înalt dintre foştii prizonieri (eliberaţi, între timp), locotenent colonelul
James Gunn era transportat, aşa cum ceruse, la Foggia, în strâmtul compartiment
rezervat, de regulă, aparaturii radio al unui avion de vânătoare cu un singur
loc „Messerschmitt – 109“, de către asul aviaţei române, căpitanul
Constantin „Bâzu“ Cantacuzino (vărul Ecaterinei Caradja). Sosirea pilotului
român şi a „pasagerului“ său a fost salutată cu urale, autorităţile de resort
ale aviaţiei militare americane trecând, fără răgaz, la întocmirea unor planuri
pentru: a) neutralizarea bazei aeriene de la Băneasa, de unde avioanele germane
bombardau fără întrerupere Bucureştii, fiind distruse şi aşa numita Casă Nouă a
Palatului Regal (unde fusese arestat Antonescu), precum şi Teatrul Naţional şi
serios avariat Palatul Telefoanelor, pe atunci edificiul cel mai înalt al
Capitalei; şi b) evacuarea prizonierilor americani. La acest din urmă punct
intră în scenă şi ofiţerul OSS Frank Wisner. Operaţiunea de recuperare a
prizonierilor a decurs cu precizia unui metronom. Câte o „Fortăreaţă
zburătoare“(B-17) din formaţia de 55 de aparate, care (însoţită de avioane
de vânătoare) decolase din Italia, ateriza pe câmpul aerian de la
Popeşti-Leordeni (capacitatea acestuia atâta permitea) şi, după ce îmbarca, în
spaţiul din interior, special reamenajat în acest scop, un loc de 20 de
„pasageri“ (mai mulţi nu încăpeau), îşi lua înapoi zborul, locul de pe pistă
urmând a fi luat de un altul din aceşti giganţi ai văzduhului. În scurt
răstimp, au fost repatriaţi 1.117 foşti prizonieri americani, plus vreo 30 de
englezi (Bucureştii au fost bombardaţi, în scopuri care urmăreau mai mult
demoralizarea populaţiei, de avioane britanice, dar numai în timpul nopţii, în
vreme ce raidurile americane erau efectuate doar ziua) şi alţi câţiva de alte
naţionalităţi. Misiunea
lui Wisner de a veghea la buna desfăşurare a acestei complicate operaţiuni lua
astfel sfârşit, dar acum el primea alta, ultrasecretă, aceea de a monitoriza cu
atenţie, pentru a descifra care le sunt intenţiile, acţiunile trupelor
sovietice de ocupaţie, ca şi ale marionetelor lor locale. În acest sens,
dispunând de fonduri substanţiale, reuşeşte să-şi creeze o reţea informativă,
inclusiv la nivelul anumitor eşaloane ale partidului comunist, ba chiar să
penetreze, după cât se pare, şi rândurile ocupanţilor. Cele aflate îl
neliniştesc profund, dându-şi seama că ruşii nu numai că nu au de gând să se
retragă din România, nu numai că sprijină pe toate căile minisculul dar tot mai
agresivul partid comunist să pună mâna pe putere, dar urmăresc să-şi extindă
dominaţia asupra întregii Europe răsăritene şi chiar mai departe. Pe de altă parte, nu putea ignora nici hoţiile, jafurile
(„Davai cias!“) şi violurile necurmate comise de ocupanţii ruşi în
România „eliberată“. Repetatele sale semnale de alarmă, trimise Centralei
rămân, însă, fără ecou. Mai mult, deşi prieten, şeful OSS, generalul William
Donovan îi atrage atenţia să se abţină de la orice acţiuni care ar putea fi
intrepretate ca indicând „ostilitate faţă de Rusia“.
Vizibil ofuscat, Wisner răspunde că manifestă grijă maximă să nu apară că
ţine partea guvernului român împotriva ruşilor şi a comuniştilor locali.
Adevărul este că se implică tot mai mult în politica internă românească.
Ştirile care îi parvin din partea surselor sale informative, ca şi prin intermediul
strânselor sale relaţii cu elita politică şi mondenă bucureşteană, inclusiv cu
cercurile cele mai înalte ale Palatului Regal (unde avea porţi larg deschise),
îi întăresc suspiciunile că pericolul comunizării României şi a estului
european în ansamblu e tot mai aproape. Frustrările resimţite ca urmare a
conştiinţei unei asemenea realităţi, dar şi impulsurile specifice tinereţii îl
împing într-un vârtej al plăcerilor şi distracţiilor care suscită anumite
ridicări din sprâncene din partea micii comunităţi americane ce începea să se
constituie la Bucureşti. Una din colaboratoarele misiunii americane, Beverly
Bowie, avea să publice (în 1947) romanul cu cheie „Operation Bughouse“ („Operaţiunea
Casa de nebuni“) în care Wisner este prezentat, sub numele comandorului Dowe,
ca un agent OSS paranoic, care imploră Washingtonul să declare război Uniunii
Sovietice.
Comunizarea României, „cel mai mare şoc moral“
Fapt este că Wisner – în ciuda unor excese în viaţa personală – nu era
deloc paranoic când era vorba de URSS şi de ceea ce făcea în România. La
începutul lui ianuarie 1945, la ordinul lui Stalin, toţi românii de etnie
germană, bărbaţii cu vârste între 17 şi 45 de ani, iar femeile între 18 şi 30
de ani, au fost trimişi la muncă forţată în URSS. Aceste criterii de vârstă nu
au fost însă respectate, înregistrându-se nenumărate abuzuri. Etnicii germani,
ai căror strămoşi se stabiliseră cu secole în urmă în ţara noastră, au fost
smulşi cu brutalitate din casele lor şi deportaţi în Uniunea Sovietică în
vagoane pentru vite. Tânărul ofiţer OSS a fost martor ocular al unor scene
sfâşietoare, care au lăsat urme adânci asupra sa. La scurtă vreme după aceea,
sub protecţia tancurilor sovietice, comuniştii preluau, în mod inexorabil
frâiele puterii, instalarea la 6 martie 1945, a guvernului Petru Groza
pecetluind o stare de fapt. Căderea ţării sub jugul comunist va fi pentru
rezidentul OSS, cum avea să afirme el însuşi mai târziu, „cel mai mare
şoc moral“ al vieţii sale. Profund dezgustat că nu
s-a dat curs sesizărilor sale tot mai presante trimise Washingtonului, Wisner
îşi cere transferul. Sfârşitul lunii martie, când războiul era pe terminate, îl
va găsi ca ofiţer de informaţii în oraşul german Wiesbaden, proaspăt capturat
de americani.
Se încheia pentru traseul profesional al lui Frank Wisner (dar şi pentru
istoria vechii Românii) un capitol extrem de important. Ascensiunea lui de aici
va începe şi, în timp, va căpăta proporţii de legendă, chiar dacă misiunea pe
care singur şi-a asumat-o, de a scăpa pe români de comunism, nu a reuşit şi, în
condiţiile date, nu putea reuşi. În ciuda eşecului, i-a rămas consolarea că în
perioada redusă, de numai şase luni, când el a condus rezidenţa, prezenţa OSS
în România a fost din cele mai active. Este ceea ce reiese cu
prisosinţă atât din studiul„The OSS in Romania, 1944-1945: An Intelligence
Operation in the Early Cold War“ („OSS în România, 1944-1945:
Operaţiune informativă în anii de început ai războiului rece“), apărută în
1994, pe baza unor documente americane declasificate, în publicaţia britanică
de specialitate online „Inteligence and National Security“, sub
semnătura lui Eduard Mark, cât şi din volumul cercetătorului american Evan
Thomas, apărut un an mai târziu,„The Very Best Man: The Daring Early Years
of the CIA“ („Oamenii cu adevăr cei mai buni: îndrăzneţii ani de
început ai CIA“). Sunt lucrări de cert interes pentru istoria recentă a ţării
noastre, a căror traducere s-ar impune.
În schimb, cum se
întâmplă, de regulă, cu „luptătorii din umbră“, iconografia disponibilă e mult
mai săracă în ce-l priveşte pe Wisner, cu atât mai preţioase fiind imaginile
incluse într-un documentar (despre regele Mihai) din extrem de interesantul
serial Tv „War Stories“ („Poveşti de război“), semnat de colonelul (r) Oliver
North, el însuşi fost agent (celebru) al serviciilor speciale americane.
După operaţiunea
„Paperclip“, întoarcerea la viaţa civilă
La Wiesbaden, Frank
Wisner nu va rămâne cu braţele încrucişate, ci îşi va aduce partea de
contribuţie la operaţiunea „Paperclip“ (Agrafa de birou)
vizând racolarea – în împrejurările sfârşitului de război -a unor savanţi
germani de top pentru a lucra în SUA. Cu ajutorul unor asemenea savanţi, în
frunte cu Wernher von Braun, America a putut demara programul de construire a
rachetelor cu rază lungă de acţiune şi a navei spaţiale „Apollo“ care, pentru
prima dată în istorie, a permis unui om să pună piciorul pe Lună. Ofiţerul de
informaţii americane nu avea însă să rămână prea mult timp în partea Germaniei
aflată sub ocupaţia aliaţilor anglo-americani. La
20 septembrie 1945, la scurtă vreme după încheierea operaţiunilor militare şi
pe frontul Pacificului, prin capitularea Japoniei, preşedintele Harry Truman
decidea, printr-un Ordin Executiv, desfiinţarea Oficiului Serviciilor
Strategice, socotind, ca şi majoritatea membrilor Congresului american, de
altminteri, că acest organism de spionaj, înfiinţat în iunie 1942, de
predecesorul său Roosevelt, ca urmare a necesităţii impuse de război, nu-şi mai
avea rostul în timp de pace. În plus, nu prea îl simpatiza pe şeful OSS,
generalul Donovan, pentru care are, în jurnalul său, cuvinte deloc măgulitoare.
Atribuţiile OSS, sever limitate, au fost preluate parte
de către Departamentul de Stat – şi anume serviciile de analiză şi documentare
– parte către Departamentul de Război – serviciile operative, acestea din urmă
primind numele „Strategic Services Unit“(SSU), similar cu cel al
desfiinţatului Oficiu. Datorită excesului său de zel profesional, Wisner nu era
privit cu ochi buni de conducerea nou numită a SSU şi s-a văzut în situţia de a
se întoarce, în iarna lui 1946, la cabinetul de avocatură de unde plecase.
Într-o situaţie similară se afla şi fostul agent de frunte al OSS, Allen
Dulles, care, din postul său sub acoperire din Elveţia, condusese cu măiestrie,
în timpul războiului, reţeaua informativă americană din Vestul Europei. Cei doi
se cunoşteau bine, ambii regretau activitatea din trecutul recent a OSS, aveau
în sânge munca informativă şi ardeau de nerăbdare să revină în arena
spionajului de anvergură.
Realităţile aveau să le fie în curând favorabile. Politica URSS devenea tot
mai agresivă. Războiul rece lua în tot mai mare măsură – şi pentru multe
decenii – locul celui cald. Încă în martie 1946, în faimosul său discurs de la
Fulton (SUA), Winston Churchill declara că de la Stettin pe ţărmul Balticii şi
până la Trieste, la Adriatica, „o cortină de fier s-a aşezat de-a
curmezişul Europei“şi enumera Bucureştii printre capitalele captive „sferei
de influenţă sovietice“.Fostul premier britanic uita „un mic amănunt“, că
prin „acordul de procentaje“, propus chiar de el lui Stalin, la Moscova, în
octombrie 1944, România s-a pomenit aruncată în braţele colosului sovietic. Iar
termenul „cortina de fier“ nu strălucea în privinţa originalităţii: îl folosise
înaintea lui... Goebbels. Cu patru zile mai devreme decât cuvântarea de la
Fulton, diplomatul american George Kennan, într-o depeşe trimisă de la Moscova,
unde se afla la post şi cunoscută în istoria diplomaţiei ca „Telegrama
cea lungă“, avertiza că URSS nu crede cu sinceritate în posibilitatea unei
coexistenţe paşnice de durată cu lumea capitalistă şi că scopul ei neclintit
este promovarea cauzei comuniste. Un an şi ceva mai târziu, tot el în articolul
considerat astăzi clasic „Sursele conduitei sovietice“, publicat
în numărul din iulie 1947 al revistei „Foreign Affairs“ şi
semnat cu iniţiala X, sublinia necesitatea ca politica
expansionistă a regimului de la Moscova să fie „îngrădită“ („contained“)
în regiunile de importanţă strategică vitală pentru Statele Unite. Argumentele
prezentate în aceste două documente fundamentale ale războiului rece au stat la
baza aşa numitei „doctrine Truman“ şi a „politicii de îngrădire“ („containment“)
ca materializarea directă a ei.
Răspunderi de seamă:
coordonarea tuturor operaţiunilor clandestine
Acestea sunt condiţiile
în care, în septembrie 1947, lua fiinţă „Central Intelligence Agency“ – Agenţia
Centrală de Informaţii, a cărei siglă, CIA, a devenit celebră în întreaga lume.
Deşi era prima organizaţie civilă de spionaj din istoria Americii, primii doi
directori ai săi au fost militari: contra-amiralul Roscoe Hillenhoetter şi
generalul Walter Bedell Smith, abia cel de-al treilea, Allen Dulles, fiind
civil (a ocupat postul între 1953 şi 1961). Wisner, bunul prieten al acestuia din urmă, bine înţeles,
jubila, văzând că acum meseria de spion este la preţ şi în vreme de pace. La
început a preferat oferta secretarului de stat Dean Acheson de a răspunde de
Oficiul Teritoriilor Ocupate (Office of Occupied Territories), care
formal era subordonat Departamentului de Stat, dar al cărui atribuţii erau de
natură pur informativă. S-a apucat imediat de treabă, dar nu
avea să rămână mult timp în postul încredinţat, pentru că, în 1948, se creează
un nou organism care, sub denumirea inofensivă Oficiul Coordonării Politice („Office
of Policy Coordination“) avea, ca şi organizaţia separată Oficiul
Proiectelor Speciale („Office of Special Projects“ – OSP), un scop
precis: de a pune la cale operaţiuni clandestine împotriva imperiului sovietic.
Se aveau în vedere „propaganda războiului economic, acţiunile
preventive directe, inclusiv sabotajul, antisabotajul, procedeele de distrugere
şi evacuare, subversiunea împotriva statelor ostile, inclusiv ajutorul acordat
grupurilor de rezistenţă clandestine, sprijin pentru elementele locale
anticomuniste din ţările ameninţate ale lumii libere“. Eforturile în
această direcţie urmau să fie camuflate cu maximă grijă, astfel încât dacă
informaţii despre o asemenea activitate ajungeau la cunoştinţa publicului,
autorităţile guvernamentale „să poată declina orice răspundere“.
Şeful noului organism a fost desemnat Frank Wisner, în faţa căruia se deschidea
cel mai fructuos capitol din întreaga sa carieră. Practic, el ajungea unul din
cele mai influente personaje din CIA.
Ceea ce îşi propune în
noua sa capacitate de conducător al OPC este să constituie din rândurile
fugarilor din URSS şi ale emigranţilor anticomunişti, inclusiv (dacă nu mai
ales) din ţările răsăritene ocupate de Armata Roşie, un fel de „coloane a
cincea“ antisovietică, o încrengătură de formaţiuni paramilitare cu scopuri
subversive. Numele de cod al acestei operaţiuni este „Bloodstone“ (Piatra
sângelui) cu trimitere la legenda că piatra pe care s-a scurs sângele lui
Christos în momentul crucificării poate conferi invizibilitate posesorului.
Agenţi nazişti şi legionari români pentru „armata invizibilă“
Una din principalele persoane recrutate pentru „armata invizibilă“ a CIA a
fost generalul de brigadă german Reinhard Gehlen, fostul şef al structurilor
informative ale Wehrmacht-ului pe Frontul de Răsărit, pe care Wisner îl
contactase încă în 1945, pe când se afla în Germania.
Arhiva cu grijă strânsă în virtutea atribuţiilor sale şi pusă la adăpost,
din vreme, a constituit pentru el un atu extrem de preţios, permiţându-i să se
salveze, împreună cu o parte a structurilor în subordine. Acestea au constituit
nucleul aşa numite „Organizaţii Gehlen“, care a început să
desfăşoare o intensă activitate informativă, sub directa monitorizare a lui
Wisner. Organizaţia a stabilit legături strânse cu filiera „Odessa“,
creată de faimosul comandant SS Otto Skorzeny (cel care l-a eliberat în 1943
din captivitate pe Mussolini) în vederea scoaterii clandestine din ţară a unor
ofiţeri nazişti şi implementării lor în America Latină şi Orientul Mijlociu,
unde, între altele, au devenit surse de nădejde pentru CIA. Ulterior, Gehlen
avea să ajungă şeful serviciului de informaţii, nou înfiinţate, al Germaniei
occidentale, poziţie pe care a ocupat-o mai bine de 10 ani, până când a fost
nevoit să se retragă.
Un alt recrut de seamă a fost ex-ofiţerul Serviciului de Siguranţă
(„Sicherheitdienst“) al Reich-ului Otto Albrecht von Bolschwing, cel care l-a
trecut pe Horia Sima peste graniţa României, îmbrăcat în uniformă de soldat
german, după ruptura sângeroasă, intervenită în ianuarie 1941 între Antonescu
şi căpetenia legionară română. Von Bolschwing, care, cu ajutorul şi al lui
Wisner, se stabilise, între timp, în SUA, a păstrat contactul cu legionarii
aflaţi în exil. Rolul său în acţiunile de pregătire, sub îndrumarea Oficiului
de Coordonare Politică, respectiv a lui Wisner, a echipelor de legionari ce
urmau a fi paraşutaţi în România, este neîndoios.
Aceste acţiuni erau parte a unei operaţiuni mai largi, care includea
refugiaţi nu numai din România, ci din toate ţările răsăritene aflate sub
dominaţie sovietică, şi care beneficia de aprobări la nivelul cel mai înalt. În
cazul legionarilor români instruirea a avut loc pe teritoriul Germaniei
occidentale şi al Franţei, precum şi al altor câteva ţări vest europene. Între toamna lui 1952 şi vara lui 1953 (când la Bucureşti
s-a desfăşurat Festivalul Internaţional al Tineretului şi Studenţilor) au fost
paraşutaţi în România mai multe echipe de legionari. Datorită, mai ales, unor
trădări, operaţiunea a luat sfârşit în mod tragic, echipele au fost descoperite
iar membrii lor judecaţi şi executaţi, după acest eşec, acţiunile de paraşutare
fiind sistate.
Un caz mai aparte al programului „Bloodstone“ îl
constituie cel al fostului preşedinte al Uniunii Naţionale a Studenţilor
Creştini din România, Valeriu (Viorel) Trifa, scos clandestin din România, în
1941 (împreună cu lotul Horia Sima), căruia organizaţia lui Wisner i-a
facilitat, în 1950, intrarea în SUA, iar mai târziu dobândirea cetăţeniei
americane. El a ajuns arhiepiscop al românilor ortodocşi din America de Nord,
iar, în 1956, a fost invitat de vice-preşedintele (pe atunci) al SUA, Richard
Nixon, să rostească rugăciunea de deschidere a lucrărilor Senatului american.
În urma acuzaţiilor de fascism care i-au fost, mai apoi, aduse, a părăsit de
bună voie Statele Unite, stabilindu-se (în 1984) în Portugalia, unde a şi murit
trei ani mai târziu.
Răsturnarea regimurilor
ostile din Iran şi Guatemala
„Armata invizibilă“ al
cărei comandant suprem era Wisner, a fost strâns implicată în două cunoscute
lovituri de stat, în Iran (1953) şi în Guatemala (1954). În prima din aceste
ţări se afla la putere omul politic Mohammed Mossadegh (Mossadik, care
precedase la naţionalizarea industriei petroliere aflate sub controlul
companiei britanice „Anglo-Iranian Oil“. Măsura a stârnit reacţia
puternică a guvernului britanic (prim ministru era din nou Winston Churchill),
ca şi a autorităţilor americane, care se temeau de influenţa crescândă a
partidului comunist local, Tudeh, deşi Mossadegh se opunea socialismului. În
aprilie 1953, Wisner a obţinut din partea noului director al CIA, bunul său
prieten Allen Dulles, aprobarea unor fonduri speciale pentru răsturnarea
premierului iranian. Pregătită în strânsă legătură cu MI6, spionajul britanic,
operaţiunea „Ajax“, care a luat forma unor mişcări violente de stradă,
s-a încheiat cu succes, Mossadegh fiind înlăturat de la putere.
Scenariul s-a repetat,
în linii mari, şi în Guatemala, unde guvernul preşedintelui Jacobo Arbenz a
naţionalizat pământurile necultivate deţinute de compania britanică „United
Fruit“. Afirmând că există pericolul preluării puterii de către comunişti
şi că „nu se poate permite ca URSS să stabilească un cap de pod“ în
America Centrală, CIA a pus la punct, sub conducere nemijlocită a lui Wisner, o
campanie (operaţiunea „Success“) de răsturnare a lui Arbenz,
inclusiv prin finanţarea unei armate de rebeli. Preşedintele a fost nevoit să-şi anunţe la radio demisia.
În contul acţiunilor clandestine coordonate de Wisner trebuie trecut şi
tunelul subteran săpat între Berlinul occidental şi cel răsăritean, care a
permis, o vreme, interceptarea comunicaţiilor comandamentului sovietic, ceea ce
a provocat mult sânge rău la Kremlin.
O acţiune cu bătaie
lungă: manipularea mass-media
În 1948, Wisner a
demarat operaţiunea „Mockingbird“ (Pasărea cântătoare), un
plan cu bătaie lungă de influenţare şi manipulare a mass-media din America şi
din ţări străine. Totul a îmbrăcat, la început, aspectul unor reuniuni cu
caracter monden. La vila sa din Georgetown, districtul „fashionable“ al
Washingtonului, el a instituit practica unor supeuri prelungite de sfârşit de
săptămână, aşa-numitele „Sunday Night Suppers“, la care erau
invitaţi, împreună cu soţiile, oamenii politici de vază, proprietari de ziare,
gazetari cu influenţă ş.a. Se bea şi se mânca zdravăn, se dansa până spre ziuă
(Wisner era un dansator desăvârşit), se mai şi bârfea, dar mai ales se purtau
(între domni) discuţii politice aprige. Subiectul? Cum să fie ţinută în frâu
expansiunea comunistă şi, în acest sens, necesitatea creării unui puternic
curent de opinie în America şi în restul lumii. Sub aparenţa lor
frivol-mondenă, aceste reuniuni ale „petrecăreţilor din Georgetown“ („The
Georgetown set“) ascundeau o subtilă operaţiune de captare a bunăvoinţei şi de
susţinere din partea unor condeieri cu mare capacitate de influenţare asupra
populaţiei.
Treptat Wisner şi-a
creat o reţea de relaţii care includea gazetari de frunte ai principalelor
publicaţii americane. El a asemuit această reţea cu „un puternic
instrument muzical care poate cânta la dorinţă orice melodie, iar America va
juca aşa cum i se cântă“ (concret se referea la tonomatele construite
de firma de specialitate Wurlitzer, foarte populare în America epocii). După
melodiile „alese“ de Wisner au jucat, dacă se poate spune aşa, o pleiadă de
ziarişti de mare reputaţie, între care fraţii Joseph şi Stewart Alsop („New
York Herald Tribune“), James Reston („New York Times“), Ben Bradlee
(„Washington Post“), ca şi proprietari de publicaţii de calibrul unui Henry
Luce („Time“ şi „Life“). În schimbul colaborării celor în cauză, CIA le punea
adesea la dispoziţie, în chip de „bonus“, informaţii inedite pe care să le
folosească după necesităţi.
Potrivit istoricului
Hugh Wilford, autorul volumului „The Mighty Wurlizer: How the CIA
Played America“(„Puternicul tonomat Wurlizer: Cum a jucat America după cum
i-a cântat CIA“), la un moment dat în această acţiune de propagandă erau
angrenate 3000 de persoane.
„Aici postul de radio Europa Liberă“
Nici Hollywood-ul nu a
fost neglijat. Un exemplu: la iniţiativa lui Wisner CIA a finanţat celebrul
desen animat „Ferma animalelor“ („Animal Farm“) după şi mai celebra
fabulă a lui George Orwell. Pe aceiaşi linie se înscrie şi înfiinţarea în 1950,
ca urmare a ideii lui George Kennan, preluată cu entuziasm de Wisner, a
postului de radio „Europa Liberă“ („Free Europe“)ale cărei transmisiuni
iniţial în limba cehă, apoi şi în bulgară, poloneză, română şi ungară, au avut
o contribuţie imensă la întreţinerea moralului popoarelor din spatele cortinei
de fier.
Printre cei care au
asigurat, în primii ani, conducerea emisiunilor în limba română s-au numărat personalităţi
cunoscute pentru opiniile lor democratice, ca Mihai Fărcăşanu, fost preşedinte
al Tineretului Naţional Liberal, dar şi altele cu vederi net opuse, ca Al.
Gregorian, fost director al publicaţiei de extremă dreapta „Sfarmă-Piatră“. E
clar că aceasta nu s-ar fi putut întâmpla fără acceptul „marelui şef“. Directorul cel mai longeviv (în două reprize, 1955-1958
şi 1965-1981) şi mai cunoscut a fost însă – ulterior – Noel Bernard. Până în
1972, CIA a finanţat direct „Europa Liberă“, după aceea finanţarea fiind
preluată de Congresul SUA.
În fine, doar lista acţiunilor în care a fost implicat Wisner e departe de
a se epuiza, acest as al serviciilor de informaţii americane a pus umărul şi la
finanţarea „Grupului de la Bilderberg“, astfel numit după hotelul
din Olanda, unde a avut loc, în 1954, prima reuniune a acestei organizaţii
globaliste, alcătuite din vârfuri ale marii finanţe şi industriei
internaţionale şi din reprezentanţi politici din diferite ţări, care dezbat, în
cea mai desăvârşită discreţie, problemele economice mondiale şi, în general,
marile sfidări aflate în faţa lumii de azi.
Acuzaţiile nefondate
ale directorului FBI
Aceste succese au
stârnit gelozia profesională a directorului „Biroului Federal de Investigaţii“
(FBI) J. Edgar Hoover. El a descris Oficiul Coordonării Politice drept „banda
de ciudaţi a lui Wisner“ şi a început să sape, pentru găsirea de
amănunte compromiţătoare, în trecutul celui pe care îl socotea un rival ce se
amestecă în treburi care îi depăşesc atribuţiile. El a insistat, astfel, asupra
legăturii sentimentale pe care Wisner a avut-o, cât s-a aflat în România, cu
prinţesa Alexandra „Tanda“ Caradja, tânăra şi frivola soţie a industriaşului
Bragadiru, proprietarul fabricii de bere cu acelaşi nume şi fiică a Ecaterinei
Caradja, „Îngerul de la Ploieşti“, susţinând că „Tanda“ este agent sovietic.
Acuzaţie care nu se sprijinea pe nicio dovadă şi care a rămas fără efect.
Iubita lui Wisner părăsise ţara în 1948, stabilindu-se la Paris, unde a trăit
până în 1997 şi a întreţinut, ani de-a rândul, corespondenţă cu chipeşul ofiţer
american de odinioară. În 1952, ea reuşise, cu ajutorul serviciului secret
francez, să-şi scoată mama din ţară. Ecaterina Caradja s-a stabilit mai întâi
în Franţa, iar apoi în America, unde s-a întâlnit cu mulţi dintre foştii
aviatori prizonieri, care o adorau. „Îngerul
de la Ploieşti“ s-a întors în România după decembrie 1989 şi a murit –
venerabilă centenară – în 1993.
Un document de preţ, cuvântarea secretă a lui Hruşciov
În august 1952,
„Oficiul american al Coordonării Politice“ şi „Oficiul Operaţiunilor Speciale“
au fuzionat pentru a forma „Directoratul Planurilor“ („Directorate of Plans“ -
DPP). În fruntea noii organizaţii a fost numit Wisner, adjunctul său fiind
Richard Helms (viitorul director al CIA în perioada 1966-1973). În urma acestei
fuziuni, cel care debutase pe scena spionajului internaţional în
România de la sfârşitul verii, începutul toamnei 1944 dispunea de 75 la sută
din bugetul CIA şi 60 la sută din personalul său. Era apogeul unei
cariere fabuloase.
Ultima reuşită de seamă
a acestei cariere este consemnată în 1956, când Wisner face rost, prin mijloace
specifice, de o copie a discursului secret rostit de Nikita Hruşciov la
Congresul al XX-lea al PCUS, în care erau denunţate abuzurile stalinismului şi
se promitea o schimbare a politicii de represiune de până atunci, inclusiv
eliberarea deţinuţilor politici. Textul discursului a fost publicat în premieră
în paginile cotidianului „New York Times“ (unul din marile
ziare incluse în programul „Mockingbird/Wurlitzer“) şi reluat în întreaga presă
a lumii libere.
Cuvântarea secretă a
ajuns prompt, în ciuda opreliştilor existente, şi la cunoştinţa popoarelor
răsăritene. Politica destalinizării promovată de Hruşciov a dat naştere în
rândurile acestor popoare speranţei într-o mai mare libertate de mişcare faţă
de Kremlin. În Polonia şi
Germania răsăriteană au şi avut loc acţiuni în acest sens. Reacţiile cele mai
puternice s-au înregistrat în Ungaria.
A doua mare dezamăgire: înăbuşirea revoluţiei din Ungaria
Premierul maghiar Imre Naghy a înlăturat controlul partidului asupra
mass-media, a încurajat discuţiile asupra necesităţii unor reforme politice şi
economice imediate, a deschis porţile închisorilor, unde erau deţinuţi adversarii
regimului, a promis alegeri libere şi a decis retragerea Ungariei din Tratatul
de la Varşovia. Hruşciov şi tovarăşii săi din conducerea de la Kremlin s-au
speriat de revoluţia ungară pe care, aidoma ucenicului vrăjitor, au declanşat-o
fără ca aceasta să fi fost în intenţia lor. În 4 noiembrie 1956, tancurile
sovietice au primit ordin să intervină, revoluţia fiind brutal înăbuşită. 2500
de luptători pentru libertate au pierit şi aproape 200.000 de oameni şi-au
părăsit ţara.
Pentru Wisner, care se implicase direct în emisiunile incendiare ale
Europei libere în limba ungară, făcând, pe drept sau pe nedrept, pe insurgenţii
unguri să creadă că America le-ar putea veni în ajutor, a fost o lovitură
devastatoare. El avea să declare prietenei sale Clare Boothe Luce, ambasadoare
Americii în Italia: „Toţi oamenii aceştia sunt ucişi şi noi nu facem nimic,
pur şi simplu ignorăm ce se întâmplă“.
În realitate, America nu era pregătită, ca şi restul Occidentului, pentru o
intervenţie militară, înţelegerile tacite de la Ialta de împărţire a lumii în
sfere de influenţă erau încă respectate şi, mai ales, exista riscul unui război
nuclear catastrofal. De aceea, reacţia ei nu a depăşit forma unor proteste
verbale.
Căderea nervoasă şi
sinuciderea
La dezamăgirea suferită
de Wisner în România, cu mai bine de un deceniu în urmă şi pe care nu a uitat-o
niciodată, se adăoga acum una poate şi mai puternică. Psihicul său, deja supus,
în virtutea a înseşi meseriei practicate, unor teribile presiuni, nu a mai
rezistat. În decembrie 1956 a avut o cădere nervoasă. „Era teribil de
deprimat faţă de ce se petrecea în lume... simţea că pierdem războiul rece“,
declara mai târziu Avis Bohlen, fiica prietenului său apropiat Charles E.
Bohlen, fost ambasador american la Moscova, ea însăşi ajunsă, între timp, o
distinsă diplomată. A fost
internat la un institut de psihiatrie de lângă Baltimore, unde a fost supus,
între altele, unui tratament cu electroşocuri.
Tratamentul a dat doar rezultate parţiale şi la externare (în 1958), nu s-a
mai simţit în stare să-şi reia vechea funcţie în fruntea Directoratului
Planurilor. În consecinţă, a fost numit ca şef al biroului CIA din Marea
Britanie, post pe care l-a luat în primire în septembrie 1959, păstrându-l până
în aprilie 1962, când a fost rechemat în Centrală. Patru luni mai târziu a
decis să se pensioneze. Starea de deprimare psihică s-a menţinut însă şi în
ziua de 29 octombrie 1965 s-a sinucis cu una din puştile de vânătoare ale
fiului său. Avea 54 de ani.
Cât a fost în serviciile secrete nu a existat acţiune mai importantă a
spionajului american în care să nu fi fost nemijlocit amestecat, în măsură mai
mică sau mai mare, ceea ce este extraordinar. A fost înmormântat în Cimitirul
Naţional Arlington, din Washington, cu onoruri militare, potrivit rangului său
de comandor naval în timpul războiului. La ceremonia
funerară a fost de faţă întreaga conducere a CIA, în frunte cu noul director de
atunci, vice-amiralul William F. Rabor Jr., care, în cuvântul său de adio, a
omagiat activitatea clandestină a dispărutului, care îl situează „printre
pionierii ce şi-au asumat această răspundere nu întotdeauna de invidiat... de
a-şi sluji din umbră ţara“.
Un caz tipic al războiului rece
Astăzi, văzute prin prisma „corectitudinii politice“, multe din acţiunile
iniţiate şi metodele folosite de Wisner par discutabile. Trecerea timpului a
adus o privire mai critică asupra activităţii sale. I se reproşează recrutarea
unor savanţi şi militari ori chiar agenţi secreţi nazişti, ca şi a unor membrii
ai fostelor formaţiuni de extremă dreapta din ţările est-europene. Reproşuri la
care unul din colaboratorii săi importanţi în operaţiunea „Piatra Sângelui“ a
ţinut să reamintească faptul că şeful acestei operaţiuni „a fost
pregătit să se folosească oricând de oricine, singura condiţie fiind ca acel
cineva să fie anticomunist“.
Privind retrospectiv, a făcut bine sau a făcut rău Wisner utilizând
serviciile oamenilor de ştiinţă germani care au slujit nazismul şi cu al căror
ajutor America a câştigat cursa spre Lună? A făcut bine sau rău acceptând
târgul oferit de Gehlen de a pune la dispoziţia Americii, în schimbul
libertăţii, excepţionalele sale informaţii despre URSS şi Armata Roşie adunate
în timpul războiului din Răsărit, informaţii de vitală însemnătate?
Răspunsul la asemenea întrebări şi altele similare nu e uşor de dat.
Lucrurile trebuie privite nu cu ochii de acum, ci cu ochii de atunci. Adevărul
este că arsenalul moral al serviciilor secrete (toate, fără excepţie!) operează
cu alte instrumente şi principii, mai ales în momente de grea cumpănă, decât
cele ale unei ideale societăţi democratice.
Cu puternicele ei contraste, cu luminile şi umbrele ei incontestabile,
viaţa plină de riscuri a lui Frank Wisner, activitatea sa care nu o dată a
depăşit graniţa dintre ceea ce este şi ceea ce nu este permis din punct de
vedere etic, constituie, în definitiv, un caz şi un exemplu tipic pentru
perioada atât de zbuciumată a războiului rece, astăzi, rămas – să sperăm pentru
totdeauna – de domeniul trecutului. »
.jpg)