TEMEIUL DREPTĂȚII. REFERENȚIAL SOCIAL : ALEGERILE PREZIDENȚIALE – 2014

Foarte multi oameni se întreabă, cum de au putut tinerii și alții asemeni  lor, să se mobilizeze și să voteze pornind de la considerentul că semenilor lor aflați în afara țării, le-au fost făcute nedreptăți! Ce a putut să se întâmple cu acești tineri, care au determinat reacții în țară, car au preferat dreptatea față de nedreptate?

Cu peste două mii de ani în urmă, filosoful grec Platon, oferea o analiză profundă cu referire la raportul dreptate-nedreptate, cu referire la temeiul dreptății, la atitudinea oamenilor față de nedreptăți. Lui i se adaugă, cu referire la aceiași problematică, reflecțiile lui J.J.Rousseau si I. Kant

Problematica dreptății a constituit obiect de reflecție încă din antichitate, existând întrebări de genul: ce înseamnă dreptatea?; care este temeiul dreptății?; când apreciem acțiunea unui om ca fiind dreaptă și când este nedreaptă?

Spunem ca e drept sa respectam si nedrept sa incalcam drepturile legale ale cuiva: libertatea personala, proprietatea etc. Daca cineva fura bunul altuia, nu ezitam sa consideram ca nu a procedat drept. In acest sens spunem ca dreptate inseamna respectarea legilor.

 Folosim cuvantul "dreptate” și in situatii care nu au legatura cu legile. Spunem, de ex., ca e drept ca un copil sa-si asculte parintii, ori ca e nedrept ca un parinte sa-si pedepseasca copilul fara motiv. Sau, spunem ca cineva care nu si-a respectat o promisiune a procedat nedrept.

 Dreptatea difera de respectarea legilor in sensul urmator: o lege poate fi nedreapta daca ea acorda unor oameni drepturi care nu li se cuvin. Daca o lege in vigoare intr-o tara consfinteste sclavia sau impiedica libertatea presei, atunci ea da nastere nedreptatii. De aici nu decurge insa ca toate legile sunt nedrepte: dar daca unele produc nedreptati, inseamna ca nu putem considera legea drept criteriu ultim al dreptatii. Omul are dreptul moral sa nu se supuna legii (M. Thoreau, M. Gaudni au argumentat ca, pentru a se apara de nedreptate, oamenii pot apela la "nesupunerea civica” – o actiune publica deliberata, de nesupunere fata de o lege sau de politica guvernului).

E drept ca fiecaruia sa i se dea ceea ce i se cuvine. Celui care a facut bine i se cuvine binele, iar celui care a facut rau i se cuvine raul; este nedrept ca unei personae sa i se acorde o rasplata pe care nu o merita, sau sa fie pedepsita daca nu a facut ceva. In cazul pedepsei, dreptatea presupune cel putin urmatoarele lucruri: a)să fie pedepsiti numai cei gasiti vinovati ; b) diferentelor in pedeapsa data sa le corespunda intotdeauna diferente in vina avuta c) scala pedepselor sa corespunda gravitatii vinei – sa nu fie prea severe, dar nici prea blande.

Cel care caută justificarea comportamentului moral al oamenilor, este Platon, prin mitul lui Gyges din dialogul Republica. Glaucon, unul dintre personajele dialogului, ii cere lui Socrate sa justifice faptul ca oamenii traiesc in mod moral, ca prefera dreptatea nedreptatii.

Temele mari ale dialogului sunt:  ce sunt dreptatea si nedreptatea? De unde vine necesitatea morala pentru stat si pentru individ de a-si intocmi viata dupa dreptate?  Care e principiul bunei randuieli a societatii?

Astfel, in Cartea I se dezbate prima problema, interlocutorii lui Platon incercand sa gaseasca o definitie a dreptatii. Cartea II continua tema dreptatii si vorbeste despre nasterea statului pe baza ideii de dreptate. Aici apare si mitul lui Gyges. Problema care se pune acum e urmatoarea: este mai bine sa fii drept decat nedrept? Raspunsul urmeaza 2 extreme: egoismul absolut ( Glaucon si Adeimantos, fratii lui Platon ); dreptatea si binele ca regula de conduita ( Socrate).

Glaucon spune: conform cu natura, a savarsi nedreptatea e un bine, a o suferi e un rau. El solicita lui Socrates sa-i explice de ce aceia care practica dreptatea o fac numai din necesitate, datorita "neputintei de a face nedreptati”, si nu de buna voie. Caci, considera el, daca s-ar permite, atat omului drept cat si celui nedrept, sa faca ce vor, se va ajunge in situatia ca omul drept sa procedeze ca si cel nedrept, adica sa faca nedreptati, pentru ca fiecare dintre ei are tendinta de a avea cat mai mult, in virtutea faptului ca firea omului il indeamna sa posede cat mai multe bunuri materiale.

El povesteste legenda lui Gyges, un pastor aflat in slujba regelui Lydiei care, intrat in posesia unui inel fermecat, putea sa se faca nevazut oricand voia. Prin aceasta legenda se incearca explicarea comportamentului in conditiile in care, stiindu-se nevazut, omul poate intreprinde actiuni drepte sau nedrepte. Concluzia Glaucon este urmatoarea:  daca ar exista 2 astfel de inele si daca pe unul l-ar avea un om drept iar pe celalalt un om nedrept, se poate crede ca nimeni nu s-ar dovedi in asemenea masura stana de piatra incat sa se tina de calea dreptatii si sa aiba taria de a se infrana de la bunul altuia fara sa se atinga de el, atunci cand ii este ingaduit.

Asadar, in conceptia lui Platon, nimeni nu e drept de buna voie, ci numai constrans de imprejurari sau de lege, deoarece nu exista "un bine propriu al dreptatii” care sa-i orienteze pe oameni; acestia fac nedreptati atunci cand au ocazia. Motivul principal ar fi ca toti oamenii considera, in sinea lor, ca e mult mai profitabila nedreptatea decat dreptatea. S-ar putea totusi sa existe oameni care sa nu vrea sa faca nedreptati si sa nu se atinga de bunurile celorlalti. Ei vor fi considerati prosti, desi toti vor lauda atitudinea lor ca fiind o adevarata virtute.

Se desprinde concluzia ca intre natura omeneasca si practicarea dreptatii exista o contradictie de nesolutionat, idée sprijinita de urmatorul argument: nici un om nu poate fi drept daca e lasat sa-si satisfaca propriile interese.

Din mitul lui Gyges rezulta ca e dificil de a justifica faptul ca oamenii aleg sa practice dreptatea si nu nedreptatea. Pentru ca atunci cand nu le mai este frica de consecintele faptelor lor, ei isi schimba radical atitudinea. 

Provocarea lui Glaucon e deci aceea ca natura omului si practicarea dreptatii sunt in conflict: lasat sa-si urmeze propriile interese, nici un om nu va fi drept. Problema pusa de Glaucon nu vizeaza felul in care se comporta realmente oamenii. Sa presupunem ca cineva ar incerca sa argumenteze in felul urmator impotriva lui Glaucon: faptele contrazic concluzia lui. Daca ne uitam in jurul nostru, vedem ca cele mai multe promisiuni sunt respectate, ca in aproape toate cazurile sentintele tribunalelor sunt drepte. Se pare, asadar, ca majoritatea oamenilor practica dreptatea. Glaucon ar putea sa respinga insa foarte usor acest argument: daca oamenii ar avea un inel precum al lui Gyges, ar zice el – ar fi deci convinsi ca nu au a se teme daca nu-si respecta promisiunile ori daca judeca stramb – ei nu ar mai proceda asa cum fac de fapt. Provocarea lui Glaucon nu priveste deci cum sunt faptele, ci cum am putea justifica faptul ca oamenii aleg sa practice dreptatea mai degraba decat nedreptatea.

Dupa J.J.Rousseau si I. Kant, provocarea lui Glaucon se bazeaza pe premiza gresita ca "nimeni nu e drept de bunavoie, ci doar silnic”, altfel zis, ca dreptatea nu tine de natura launtrica a omului, ci de constrangerile ce ii sunt impuse lui din afara ( de alti oameni, de stat, etc.). Dupa ei, natura omului nu e in conflict cu practicarea dreptatii. A ne comporta moral este o consecinta a insusi naturii noastre. Cei 2 filosofi se deosebesc insa atunci cand indica acel factor propriu naturii omului care il constringe pe acesta sa se comporte drept.

Dupa Rousseau, fiecare om poseda un simt innascut al dreptatii, pe temeiul caruia el apreciaza moralitatea faptelor sale ori ale semenilor sai. Dreptatea nu e o notiune faurita de ratiune si care ne permite sa judecam la rece daca o fapta e dreapta sau nu. Temeiul dreptatii se afla intr-un sentiment al nostru: iubirea fata de sine. Cum acest sentiment este innascut, inseamna ca natura omului nu poate fi in conflict cu dreptatea.

Dupa Kant, trebuie sa facem distinctie intre 2 feluri de motivatii ale actiunii oamenilor: unii oameni actioneaza din inclinatie, altii din simtul datoriei. Inclinatii sunt, de pilda, dorinta de a obtine o placere, dorinta de putere, lacomia, teama de a fi ranit, teama de moarte. Cand un om actioneaza motivat de un factor precum acestia, el actioneaza din inclinatie. Insa el actioneaza din datorie cand ratiunea sa ii cere sa actioneze astfel, chiar daca nu e inclinat in acest sens. Inclinatiile sunt schimbatoare si difera de la om la om, ratiunea insa e universala si toti oamenii respecta legile ei. Daca dreptatea isi are temeiul in ratiune, inseamna ca ea este in armonie cu natura omului.

Așadar, revolta și nesupunerea publică, apar atunci când se ivesc nedreptăți! Orice nedreptate naște, mai devreme sau mai târziu, revolta, nesupunerea, disprețul oamenilor!

Comportamentul moral este o consecință a naturii umane, în fiecare om există un simț înăscut al dreptății, după Rousseau, pe baza căruia apreciem faptele noastre și ale altora ca fiind drepte sau nedrepte!

STĂPÂNII LUMII. GRUPUL DIN UMBRĂ CARE CONDUCE LUMEA!

Pe site-ul ,,Cer şi pământ românesc”este redat interviul de acum zece ani, luat de Marius Tuca, economistului  Anghel Rugină, profesor universitar de anvergură mondială, care din păcate s-a stins din viaţa… Emisiunea de pe Antena 1 din acea seară avea să devină, pentru toţi cei care am urmărit-o, absolut memorabilă.

Nascut la 24 mai 1913 la Vizuresti, jud Tecuci , a absolvit cursurile Scolii Comerciale Superioare din Galati, dupa care a urmat cursurile Academiei de Inalte Studii Comerciale si Industriale din Bucuresti unde i-a avut ca profesori pe Virgil Madgearu, Victor Slavescu si Nicolae Iorga, obtinand diploma in 1936. In 1947 a obţinut un al doilea doctorat cu profesorul Euken, iar doi ani mai târziu, publica prima sa carte în limba germană: Geldtypen und Geldordnungen Fundamente fur eine echte all-gemeine Geld -und Wirtschaftstheorie. Acest volum i-a adus în anul 1950 o invitaţie de a profesa în Statele Unite şi astfel a început să predea cursuri de economie politica la Universitatea din Portland, Oregon. In 1955 primeste cetatenia americana. In 1990 a revenit in tara si si-a oferit sprijinul pentru abordarea problemelor delicate ale tranzitiei economiei nationale spre economia de piata. A publicat o lucrare despre ” miracolul economic romanesc” pe care il credea posibil  avand in vedere politici monetare pentru realizarea unei monede stabile (leul de argint). BNR, al carei functionar a fost in anii tineretii sale a decis, in semn de omagiu, sa acorde numele sau unei Sali din cladirea Bancii, iar academicianul Tudorel Postolache a propus realizarea de catre Academia Romana a tiparirii operei integrale a celor trei mari economisti romani: Nicolae Georgescu Roegen, Anghel Rugina si Costin Chiritescu. Anghel Rugina a publicat peste 50 de lucrari in care a abordat problemele din economia mondiala punand in centrul operei sale omul, in dauna profitului maxim. Cel de-al IV – lea Congres Mondial de Economie Sociala de la Toronto (august 1986) a fost organizat in onoarea lui Anghel Rugina, avand ca tema principala “Drumul inainte – a treia revolutie in gandirea economica. Intr-un interviu din 2005, Anghel Rugina si-a exprimat dorinta de a dona Academiei Romane toata biblioteca sa si suma de 200.000 $ pentru instituirea unui premiu acordat pentru ideile noi aduse din domeniile economiei si stiintelor sociale din Romania.

Redam interviul realizat:

Marius Tucă l-a întrebat cum e de fapt preşedintele American George Bush „în privat”

Anghel Rugină (A.R.): George Bush este un texan simpatic, cinstit şi foarte de treabă, dar nu face ce vrea el!…”

Marius Tucă (M.T.): Cum, adică, nu face ce vrea el? Păi nu este el cel mai puternic om de pe planetă? Nu conduce el guvernul celui mai puternic stat din lume?” A întrebat, Tucă.

A.R.: Păi, nu prea… „Se vede treaba că trebuie să fac unele precizări, a mai „ca să se ştie şi ca să puteţi înţelege mai bine”!…Dragii mei, lumea asta este condusă de un fel de guvern mondial, format dintr-un grup de circa 250-300 de persoane, super-bogate, super-puternice şi super-bine-informate, care trăiesc „ca în sânul lui Avram”!

Oamenii ăştia deţin puterea absolută pe planetă.

În afară de accesul imediat la toate resursele economice şi la cele mai recente descoperiri tehnico-ştiinţifice, multe ţinute în secret, au la dispoziţie, în toate ţările lumii, institute de cercetări psiho-sociologice, cu ajutorul cărora ţin sub control toate popoarele planetei. Acestea le indică personajele politice cele mai „potrivite” pentru a „câştiga alegerile”, în mod „democratic” în cele mai importante state ale lumii; importante nu numai ca număr de locuitori, dar mai ales prin resursele lor naturale, prin puterea economică, militară sau prin poziţia lor strategică.

Practic toţi conducătorii statelor importante ale planetei sunt „aleşi” cu „binecuvântarea » acestui „Grup”, şi toţi cei aleşi nu fac altceva decât să pună în practică „directivele” trasate de acesta…”

Telespectator (T.S.): Domnule Anghel Rugină, face şi România parte dintre ţările vizate de „Grup”?

A.R. : Da. Şi ca dovadă vă aduc faptul că, înainte cu două luni de alegerile din 2000, persoana care a câştigat alegerile prezidenţiale, a fost în vizită „privată” în Statele Unite, iar la două săptămâni de la câştigarea alegerilor, primul ministru proaspăt numit a făcut acelaşi lucru. Au fost amândoi să-şi ia „foaia de drum”…

T.S.: Adică dumneavoastră vreţi să spuneţi că pe preşedintele nostru ni l-au ales americanii?

A.R. : Nu o spun eu. Aşa este. Numai că nu americanii, ci „Grupulcare conduce. În America a avut loc doar acceptarea şi instruirea personajelor.”

T.S.: Să vă fie ruşine domnule, Rugină… Să vă fie ruşine că aţi ajuns la vârsta pe care o aveţi, cu capul plin de păr alb, ca şi mine şi că ne minţiţi în halul ăsta… Nu ştiu ce interes aveţi să o faceţi, dar vreau să vă spun că pe preşedintele nostru l-am ales noi, cu toţii, prin votul nostru, că aşa am vrut noi !

Să vă fie clar: aşa am vrut noi! Şi apoi cum să ni-l aleagă alţii când este o comisie de votare care verifică vot cu vot, de la toate partidele… Sunteţi un mincinos! Domnule Marius Tucă, nu mai chemaţi, domnule, din ăştia… Bună seara!…

A.R. : Dragă domnule, te felicit!… Te felicit că ai ajuns la vârsta la care ai capul plin de păr alb şi că ai trăit până acum cu impresia că ai putere !

Că votul tău contează! Poţi să mori fericit în cazul ăsta! Eu nu am vorbit pentru cei care au vârsta şi convingerile dumitale. Eu am vorbit pentru cine are urechi să audă şi minte să înţeleagă !…

În ceea ce priveşte votul, nu uitaţi vorbele lui Stalin, care zicea că nu contează cine şi ce votează, contează doar cine numără voturile !

Astăzi cu voturile centralizate electronic treaba asta a devenit un simplu joc pentru un informatician: cu un program deştept, printr-o simplă atingere a unei anumite taste, voturile plus ale unui candidat se adună discret la cel care trebuie să iasă…
Îmi spui că nu ştii ce interes am…

Am interesul ca POPORUL MEU SĂ AFLE… Să afle şi să înţeleagă! Să înţeleagă că la nivel global „cărţile sunt făcute”! Oamenii ăştia sunt prea deştepţi şi prea puternici!…”

T.S.: (chiar dacă se tratează de către un alt telespectator lăsăm iniţialele cu titlu generic, pentru cursivitatea mesajului): Dar cine sunt oamenii ăştia? Este vorba de Francmasonerie?

A.R. : Sunt şi masoni în „grup”, dar nu sunt majoritari!

T.S.: Atunci, despre cine este vorba? E sultanul Bruneiului? Bill Gates? Sau cine altcineva?

A.R.: Mai, băieţi… Pe oamenii ăştia nu-i cunoaşte nimeni… Adică nimeni dintre „muritorii de rând”! Ce, sultan? Ce, Bill Gates? Ăştia sunt mici copii, pe lângă cei din “GRUP”! Trebuie să înţelegeţi că adevăraţii bogaţi ai lumii nu apar în nici un top, al niciunei reviste… Se bucură de anonimat pentru ca astfel să aibă libertate deplină de mişcare.

Doar un număr limitat de persoane, alese pe sprânceană, cunoaşte identitatea unora dintre ei, alte persoane „alese”, cunosc pe altele, şi tot aşa. Nimeni nu poate pune toate piesele acestui puzzle împreună…

Nici măcar preşedinţii marilor state ale lumii. Directivele ajung la ei prin interpuşi. V-am spus că este vorba despre oameni deosebit de inteligenţi şi despre o organizare perfectă!…

T.S.: Atunci sunt evreii?

A.R.: Sunt şi evrei dar nu sunt majoritari!

T.S.: Arabii? Sunt şi arabi? Că ăştia au petrol…

A.R.: Dragii mei, sunt reprezentanţi de peste tot, într-o proporţie echilibrată. În asta şi constă succesul „Grupului”, deciziile în interiorul lui se iau într-un mod absolut democratic, iar locul în acest „Grup” se moşteneşte, pe principii monarhice, cei ce urmează să intre fiind foarte bine testaţi şi pregătiţi în acest sens…

T.S.: Bun, şi cam de când se întâmplă chestiile astea?”

A.R.: Se zice că acest „Grup” a luat fiinţă cam pe la începutul anilor 1800, cu scopul declarat de a prelua conducerea lumii. Prima mişcare cu relevanţă la nivel planetar ar fi fost iniţierea valului de revoluţii din Europa anilor 1848. Apoi „Grupul” a încercat preluarea puterii pe tot globul prin intermediul ideologiei comuniste.”

T.S.: Cum adică, să preia puterea în lume cu ajutorul comunismului? Păi comunismul nu zice că totul este al tuturor? Nu înţeleg. Puteţi să ne explicaţi?”

A.R.: O.K. Să raţionăm un pic… Deci ideologia comunistă spune că totul este al tuturor, este adevărat, dar şi că nimeni nu poate dezlipi nici un strop din bunurile în comun pentru folosul său personal. Deci totul este al tuturor şi în particular al nimănui.

Şi chiar dacă nu sunt ale nimănui, după victoria planetară a comunismului, aceste bunuri trebuiesc totuşi “administrate” de cineva. Şi de ce acel cineva n-ar putea fi un „Grup” de administratori la nivel mondial de, să zicem… 250-300 de persoane!… ” …Toată lumea… mută. Inclusiv Marius Tucă…

Şi domnul profesor a continuat: “Toate mişcările de rezonanţă mondială de după 1848, s-ar fi produs cu acceptul acestui „Grup”. Totul bine studiat. Totul cu un scop precis.Bineînţeles că au apărut şi evenimente neprevăzute.

Las un moment dat, liderii comunişti, supuşi unei propagande deşănţate cu scopul creării cultului personalităţii, pe criterii de marketing politic, au început ei înşişi să creadă în ceea ce propovăduiau şi să se creadă nişte ZEI în viaţă, aşa că au scăpat de sub control.

Şi atunci a fost nevoie de crearea unei ideologii care să contrabalanseze comunismul şi anume fascismul. Şi aşa a pornit cel de-al doilea război mondial…

Şi când şi fascismul a început să aibă derapaje i s-a opus o coaliţie mondială, şi pentru că nu fusese înfrânt comunismul “independent”, a fost nevoie de un “război rece”, care s-a încheiat aşa cum ştim cu toţii, cu victoria “GRUPULUI”, asupra copilului rebel – comunismul!

Acum suntem în faza în care „Grupul” se concentrează asupra unei noi strategii de putere şi anume “GLOBALIZAREA”. Au fost create organisme la nivel global în sprijinul acestui concept: NATO, G8, G20, FMI, Banca Mondială, BERD, Comunitatea Europeană, etc…

Trebuie să recunoaştem că acest „Grup” a avut un rol foarte important în menţinerea unui echilibru strategic la nivel mondial. În perioada dominaţiei acestuia, nivelul de trai al populaţiei a crescut în mod constant, nu peste tot e drept dar încă se mai lucrează la acest lucru prin intermediul organismelor mondiale controlate de „Grup”.

De asemenea nivelul tehnologic a cunoscut un progres uriaş care nu ar fi fost posibil fără direcţionarea resurselor necesare în acest sens.

“Drepturile omului”sunt impuse permanent pe ordinea de zi a tuturor reuniunilor la nivel mondial, sau regional, acolo unde acestea nu sunt la înălţimea momentului.

În general se impune o nouă ordine mondială, care încearcă să înlăture haosul, anarhia şi pericolele potenţiale la nivel planetar…V-am spus că este vorba despre persoane deosebit de inteligente.
E drept, uneori sunt mai răi câinii, că stăpânii, dar sunt sigur că la momentul oportun, stăpânii îşi vor pune câinii cu botul pe labe!…”

Marius Tucă (M.T.): Domnule Anghel Rugină, m-aţi uimit! De unde ştiţi toate astea?

A.R.: În cercurile academice americane se dezbat destul de des subiecte de genul ăsta!”

M.T.: Şi nu vă este frică să dezvăluiţi aceste lucruri?

A.R.: În primul rând, am o vârstă: „mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul”, şi apoi sunt lucruri, repet, deja cunoscute, iar scopul pentru care am făcut-o este de a limpezi cumva apele şi de a potoli spiritele înfierbântate din România, care încă mai cred că tot ceea ce zboară se mănâncă!…

T.S.: Şi noi ce trebuie să facem?”

A.R.: Aici am vrut să ajungem cu discuţia noastră!… Pentru noi, important este să ne facem viaţa frumoasă în jurul nostru.Să lăsăm gândurile mari, la scara internaţională, că acolo jocurile sunt făcute şi echilibrele nu trebuiesc rupte !

Nu avem nici informaţiile, nici competenţa, nici resursele şi nici mijloacele necesare să acţionăm la un nivel atât de înalt. Putem în schimb să ne comportăm civilizat, să ne educăm bine copiii, să ne conservăm şi să ne protejăm mediul în care trăim, să ne respectăm şi să ne ajutăm, pe scurt: să ne trăim viaţa liniştiţi…”

La 15 decembrie 2008 a trecut in nefiinta, la 95 de ani, eminentul economist american de origine romana Anghel  Rugina.

Nascut la 24 mai 1913 la Vizuresti, jud Tecuci , a absolvit cursurile Scolii Comerciale Superioare din Galati, dupa care a urmat cursurile Academiei de Inalte Studii Comerciale si Industriale din Bucuresti unde i-a avut ca profesori pe Virgil Madgearu, Victor Slavescu si Nicolae Iorga obtinand diploma in 1936.

In 1947 a obţinut un al doilea doctorat cu profesorul Euken, iar doi ani mai târziu, publica prima sa carte în limba germană:Geldtypen und Geldordnungen Fundamente fur eine echte all-gemeine Geld -und Wirtschaftstheorie. Acest volum i-a adus în anul 1950 o invitaţie de a profesa în Statele Unite şi astfel a început să predea cursuri de economie politica la Universitatea din Portland, Oregon.

In 1955 primeste cetatenia americana.

In 1990 a revenit in tara si si-a oferit sprijinul pentru abordarea problemelor delicate ale tranzitiei economiei nationale spre economia de piata. A publicat o lucrare despre ” miracolul economic romanesc” pe care il credea posibil  avand in vedere politici monetare pentru realizarea unei monede stabile (leul de argint).

BNR, al carei functionar a fost in anii tineretii sale a decis, in semn de omagiu, sa acorde numele sau unei Sali din cladirea Bancii, iar academicianul Tudorel Postolache a propus realizarea de catre Academia Romana a tiparirii operei integrale a celor trei mari economisti romani: Nicolae Georgescu Roegen, Anghel Rugina si Costin Chiritescu. Anghel Rugina a publicat peste 50 de lucrari in care a abordat problemele din economia mondiala punand in centrul operei sale omul, in dauna profitului maxim.

Cel de-al IV – lea Congres Mondial de Economie Sociala de la Toronto (august 1986) a fost organizat in onoarea lui Anghel Rugina, avand ca tema principala “Drumul inainte – a treia revolutie in gandirea economica”

Intr-un interviu din 2005, Anghel Rugina si-a exprimat dorinta de a dona Academiei Romane toata biblioteca sa si suma de 200.000 $ pentru instituirea unui premiu acordat pentru ideile noi aduse din domeniile economiei si stiintelor sociale din Romania.

Inchei cu ce spunea Anghel Rugina in 1997  :

“Ma nelinistesc si ma preocupa suferintele poporului roman nu numai din prezent, dar inca si mai mult faptul ca ele se pot prelungi si dupa intrarea în mileniul III. Situatia de dezechilibru major în care se afla omenirea pe întregul glob pamantesc nu poate ramane asa multa vreme.

In veacul al 20-lea probleme mari nu au fost rezolvate cum se cuvine, ci doar au fost amanate prin tot felul de compromisuri si scheme artificiale. Iar problemele nerezolvate si cumulative sunt forta cea mai puternica care aduce schimbari în istorie, unele pe cale pasnica iar altele prin revolutie si varsare de sange.

Gandirea economica a veacului al 20-lea a fost dominata în Apus de doctrina lui Keynes iar în Rasarit de doctrina lui Marx.

Doctrina lui Marx în Rasarit a cazut din cauza Principiului Imposibilitatilor în Practica Economica.  Doctrina lui Keynes va cadea si ea în secolul ce urmeaza tot din cauza aceluias Principiu al Imposibilitatilor in Practica, desi se va derula altfel decat la Rasarit.

La începutul Noului Mileniu va avea loc « Marea Transformare » ( The Great Transformation). Este foarte greu de prezis pana la urma pentru ca lupta dintre diferite forte nu se da în camp deschis.

Pe de o parte e spiritul mercantil, conservativ de status quo pentru regimul capitalist reprezentat prin conducerea marilor intreprinderi comerciale si financiare la nivel national si international, care are încredere in doctrina economica ramasa de la Keynes, desi bariera principala se afla în Principiul Imposibilitatilor în Practica.

Pe de alta parte se afla spiritul reformist reprezentat prin intelectuali si profesionisti, mai mult sau mai putin de stânga, unii ajunsi deja în posturi de raspundere în mai toate organizatiile internationale.

Acestia agita teza ca problemele sunt acum la nivel global dar nu ofera nimica nou in afara de Keynes si Marx din umbra. Si aci tot Principiul Imposibilitatilor este piatra cea mare care sta în fata casei.

Eu ma straduiesc de multi ani sa dovedesc ca problemele mari ale timpului nostru nu se pot rezolva nici prin Keynes si nici prin Marx.”

SOCRATE SI ÎNVĂȚĂTURILE SALE! ( I )

La Editura Orizonturi a aparut în traducerea Mariei Ivănescu, lucrarea lui Claude Mosse, Procesul lui Socrate. Lucrarea structurata succint pe cateva capitole, ofera mai întâi o imagine referitoare la Atena anului 399 î.Hr, ca o cetate rănită, o cetate învinsă, după care apare dezbaterea politică din timpul războiului peloponeziac, dezbatere ce poate fi de o acută actualitate!

În partea a doua este prezentat Socrate cu învățăturile sale, moarea sa, pentru ca în final să se concluzioneze în legătură cu importanța istorică a procesului și a morții lui Socrate.

Dar cine a fost SOCRATE, considerat de autor, ,,unul dintre cei mai mari gânditori ai istoriei umane”. ?

Socrate s-a născut la Atena în dema Alopex, în 470 î.Hr., adică la sfârșitul războaielor medice. Mama sa, Phainarete, era moașă; tatăl său, Sophroniscos, era sculptor. Probabil că Socrate a primit educația de care aveau parte tinerii atenieni din vremea sa: a trebuit să învețe muzică, gimnastică și gramatică, adica studiul limbii bazat pe comentarii de texte.

Printre maeștrii a căror frecventare ar fi contribuit la formarea gândirii lui Socrate, Maximus din Tyr citează doua femei: Aspasia din Milet (en), o curtezană, și Diotima din Mantineea, o preoteasă. Despre prima, Platon vorbește în Menexenos, dar este evidentă ironia lui Socrate atunci când face din ea un profesor de elocință; și Xenofon vorbește de Aspasia în legătură cu Socrate, iar după Eschine, ea l-ar fi învățat pe Socrate doctrina dragostei care-i face pe oameni mai buni. Cât despre Diotima, ea este cunoscută mai ales datorită celebrului pasaj din Banchetul, unde preoteasa din Mantineea povestește nașterea lui Eros.

De la Socrate ne-a rămas principiul:"Singurul lucru pe care îl știu este că nu știu nimic". Socrate a fost atât de dur în formularea acestui principiu, fiindcă îi critica pe cei care se credeau în materie de cunoaștere alfa si omega, fără să recunoască atunci când nu știau ceva. Câtă revoltă poate exista în contemporaneitatea noastră, din partea unor indivizi pricepuți la toate !

Asupra vieții de familie a lui Socrate există câteva amănunte nu întotdeauna concordante; cert este că el s-a căsătorit cu Xantippe. Socrate a avut trei copii, Lamprocles, primul născut, Sophroniscos și Menexene.

Curajul lui Socrate merge mână în mână cu o răbdare, o simplitate și o stăpânire de sine capabile să înfrunte orice încercare; la banchete era un conviv vesel și agreabil, care bea la fel de mult ca tovarășii săi, dar fără a se cufunda vreodată în beție, așa cum li se întâmplă acestora, ispravă ce-l umplea de admirație pe Alcibiade. Mânia, ieșirile violente, dușmănia îi sunt necunoscute. Primind de la cineva o lovitură de picior, iar oamenii mirându-se de resemnarea sa, Socrate se justifica: "Dacă un măgar m-ar fi lovit cu copita, l-aș fi dat în judecată?"

Îmbrăcămintea lui Socrate era întotdeauna modestă, atât din cauza sărăciei, cât și a simplității sale; niciodată n-a fost văzut afișând o neglijență vestimentară, cum o vor face cinicii. Unii își afectează zdrențele, de aceea i-a și spus Socrate filosofului cinic care-și etala găurile hainei: "Îți văd deșertăciunea prin mantie". Lui Socrate nimic nu-i este mai străin decât aroganța, iar atunci când vede în agora Atenei obiectele de tot felul expuse de negustori admirației și lăcomiei cumpărătorilor, se mulțumește să spună: "Câte lucruri de care eu nu am nevoie există!".

S-a zis că Socrate era deosebit de urât; chel, purtând barbă, cu nasul borcănat. Alcibiade, după ce afirma în Banchetul că Socrate seamănă cu satirul Marsyas, adaugă că este asemeni acelor statui de sileni care se deschid și conțin înăuntru imaginile unor divinități, chipul lui Socrate ascunzând cel mai frumos dintre suflete, la fel cum discursurile sale aparent naive și glumețe ascund cea mai mare profunzime. Figura lui Socrate nu putea să nu-i scandalizeze pe atenieni, întrucât pentru ei frumusețea fizică era simbolul frumuseții lăuntrice și nimic nu părea a fi mai incompatibil decât urâțenia lui Socrate și puritatea sa morală.

Există precizarea făcută de Aristotel, în Metafizica sa, că Socrate a introdus în gândirea filosofică „raționamentele inductive" și „definițiile genera­le". Prin „raționamentele inductive" Stagiritul exprimă faptul că maestrul pornea de la realitățile vieții, de la faptele con­crete și particulare pe care i le oferea experiența de zi cu zi în con­tactul său permanent cu oamenii. În ce privește „definițiile generale" ele sunt în accepțiunea dată de Aristotel totuna cu noțiunile-cheie vehiculate mereu de Socrate și transmise ca atare de Platon și de Xenofon: cumpătarea, curajul, înțelepciunea ș.a. Este adevărat, după cum subliniază un mare elenist român, Șt. Bezdechi, că Socrate era „un semănător de îndoială"', că știuse să înfrunte, singur, mânia mulțimilor dezlănțuite, că asculta de „demonul său", acea „voce lăuntrică" care îl sfătuia ce să facă și de ce să se fe­rească, dar toate acestea erau puse numai și numai în slujba adevă­rului, a binelui individual și social, menite să conducă pe atenieni pe calea virtuții.

Condamnarea înțeleptului și moartea lui, bând cucuta (399 î.e.n.) a umplut de mâhnire pe toți concetățenii care l-au cunoscut. La Ate­na, în semn de doliu național, teatrele și palestrele s-au închis, măsuri cu totul excepționale pentru acele timpuri. Dar nici acuzatorii lui n-au avut o soartă mai bună - Meletos a fost condamnat la moar­te, Lycon și Anytos au cunoscut rigorile exilului. Dispariția lui So­crate de pe scena lumii grecești a reprezentat unul din momentele tulburătoare din istoria Eladei și a Umanității. Este meritul nepie­ritor al luiPlaton și Xenofon de a ne fi transmis date despre ultimele momente din viața bărbatului „cel mai liber, cel mai drept și mai înțelept" — așa cum l-a proclamat oracolul lui Apollo de la Delfi, căzut pradă particularismului mentalității unei părți din po­pulația Atenei, agitată de unii demagogi pe cât de mărginiți, pe atât de malefici.

În primul rând, acest cetățean unic, cu un respect adânc sădit față de legi, a știut ca puțini alții să distingă, în mod tranșant, în­tre ceea ce este aparentă, fenomen și strălucire trecătoare și între esență, ființarea nesupusă vicisitudinilor și capriciilor de moment. Această delimitare pe care Socrate o recomandă în permanență era cu atât mai utilă atenienilor, cu cât nicăieri n-a fost mai prețuit ca la ei spectacolul, exhibiția, în toate sensurile posibile „A fi" și „a părea" — această polaritate reprezintă cheia de boltă „a cunoașterii de sine" — principiu atât de fecund în gândirea socratică și cu ra­mificații nebănuite în istoria gândirii și culturii universale. Ca o dovada evidentă a fecundității, supraviețuirii si răspîndirii acestui postulat socratic, inspirat lui de oracolul de la Delfi, vom da, din lipsa de spațiu, un singur dar grăitor exemplu. Știți oare ce le reproșează Ovidiu în cartea a IlI-a a „Artei iubirii” femeilor în bătălia lor de afirmare în fața bărbaților? Nesocotirea acestui principiu socratic, textual reprodus de poetul latin și tomitan „Nu vă cunoaș­teți pe voi înșivă" !

Procesul

O personalitate de anvergura lui Socrate nu putea să nu ajungă să fie urâtă de vanitoși și, mai ales, neînțeleasă de spiritele mărginite, care vedeau în el doar un parazit ce se slujea de ironie, își atrăgea simpatia tinerilor și constituia un pericol pentru ordinea socială. În 398, Socrate a fost acuzat de către Meletos, Anytos și Lycon. Actul de acuzare era astfel întocmit: "Eu, Meletos, fiul lui Meletos, din dema Pitthea, acuz sub jurământ pe Socrate, fiul lui Sophroniscos, din dema Alopex. Socrate se face vinovat de crima de a nu recunoaște zeii recunoscuți de cetate și de a introduce divinități noi; în plus, se face vinovat de coruperea tinerilor. Pedeapsa cerută: moartea".

Meletos era un poet obscur, iar Lycon era retor; sufletul procesului pare să fi fost Anytos, un tăbăcar bogat care reprezenta interesele comercianților, fiind așadar puternic și influent. Socrate i-a reproșat public faptul de a nu se gândi la educația fiului său decât pentru a face din el un tăbăcar capabil să preia afacerile părintelui, de unde, conform lui Xenofon, dorința de răzbunare a lui Anytos. După toate aparențele, Anytos era sincer convins că vede în Socrate un personaj periculos.

Procesul lui Socrate nu este doar un eveniment istoric singular, irepetabil; procesul lui Socrate este procesul intentat gândirii care cercetează, dincolo de mediocritatea cotidiană, adevăratele probleme. Socrate este acela care, uimindu-ne, ne interzice să gândim potrivit unor obișnuințe dobândite. Socrate se situează așadar la antipozii confortului intelectual, ai conștiinței împăcate și ai seninătății blajine.

Adus în fața tribunalului, Socrate refuză ajutorul lui Lysias, avocat de meserie. Textul lui Platon Apărarea lui Socratereproduce probabil îndeaproape apărarea prezentată de Socrate judecătorilor. Această pledoarie se împarte în trei părți:

Socrate spune cine este și le va înfățișa judecătorilor misiunea încredințată lui de către divinitate: să deștepte conștiința contemporanilor săi. Nu reușește să-i convingă pe judecători; limbajul minciunii se dovedește mai convingător decât cel al adevărului. Judecătorii deliberează și 281 de voturi îl declară pe Socrate vinovat, contra a 278 (sau 221 după alte manuscrise). Acuzatorii ceruseră moartea, dar acuzatul era liber să facă o contrapropunere iar judecătorii urmau să aleagă una ori alta dintre pedepse.

Socrate cere să fie hrănit în pritaneu. Iată ultimul act al serioasei ironii a lui Socrate: faptul de-a cere o recompensă pentru felul cum s-a purtat nu este din partea sa sfidare, ci sinceritate. Fiindcă trebuia stabilită o sancțiune va propune o amendă de o mină, adică întreaga lui avere. Răspunsul lui Socrate le-a părut probabil judecătorilor o insultă adusă magistraților, așa încât la urne condamnarea la moarte a avut 80 de voturi mai mult decât avusese vinovăția sa.

Socrate le spune adio judecătorilor săi, făcându-i responsabili pe vecie pentru moartea sa.

Socrate a stat înlănțuit 30 de zile, dar în fiecare zi primea vizita prietenilor și se întreținea cu aceștia. Ei nu au stat degeaba și au pregătit un plan de evadare pe care Socrate îl refuză.

La data executării sentinței, toți prietenii lui Socrate erau de față cu excepția lui Aristippos, a lui Xenofon, aflat în Asia și a lui Platon, bolnav. El a fost obligat să bea o fiertură otrăvitoare de cucută.

Socrate își dedică ultimele clipe conversației cu prietenii săi pe tema nemuririi sufletului, iar cuvintele sale au fost păstrate de Platon în Phaidon. Socrate se îmbăiază pentru ultima oară și refuză să aștepte ca soarele să fi dispărut cu totul la orizont înainte de a bea otravă. Apucând cu o mână sigură vasul cu cucută, el sorbi fără ezitare sau repulsie băutura mortală. Criton, îi sunt dator lui Asclepios un cocoș, vă rog să nu uitați să i-l dați, acestea au fost ultimele sale cuvinte. Trebuie înțeleges aici, urmând sugestia lui L. Robin, că Socrate îl roagă pe Criton să aducă o jertfă zeului medicinei drept mulțumire că i-a vindecat sufletul de boala de-a fi fost unit cu un trup.

O interpretare pertinentă apare pe site/ul Asociației pentru dialog și solidaritate a avocaților, din care redăm : « In Atena, procedura penala putea fi initiala de catre orice cetatean. La data procesului lui Socrate nu exista institutia procurorului sau altceva similar. Juriul era format din 500 de barbati dintre cetatenii orasului care implinisera varsta de 30 de ani si care erau alesi, cei mai multi, dintre voluntari. Atena folosea un numar foarte mare de jurati, de la 500 pana la 1501, pentru a se asigura ca juriul este impartial si nu poate fi mituit: cine si-ar permite sa mituiasca 500 de oameni? Fiecare jurat era obligat sa jure pe zeii Zeus, Apollo si Demetra juramantul fiind urmatorul: „Voi vota in conformitate cu legile si decretele adoptate de catre Adunare si de catre Consiliu si daca nu exista lege voi vota in conformitate cu ceea ce cred eu ca este just, fara favoruri si fara ura. Voi vota numai cu privire la acuzatiile oficiale si ii voi asculta cu impartialitate atat pe acuzatori cat si pe acuzati”.  Cei mai multi dintre jurati erau probabil fermieri, aceasta fiind principala ocupatie a locuitorilor. Pentru serviciul de jurati plata oferita de stat era de 3 oboli. Juratii stateau pe banci din lemn separate de public prin bariere sau balustrade.  

 Prima utilizare a juriului in Atena a coincis cu fondarea democratiei ateniene in 590 BC. Un consiliu functiona atat ca guvern cat si ca instanta. In anul 463 BC Pericle a transferat puterea de la instantele controlate de catre aristocratii, care urmareau sa isi protejeze doar propriile interese, la instantele populare, nou formate. Din informatiile care s-au pastrat pana la noi, rezulta ca vechii greci se judecau unii cu altii foarte mult. Chiar Pericle s-a aflat in situatia de a fi dat in judecata intr-un proces civil. Instantale populare au fost desfiintate cand Roma a cucerit Atena, in anul 146 BC.  Juratii deliberau fara a discuta intre ei, fiecare isi lua propria decizie bazata pe propria interpretare a legii.  Votul se exprima prin aruncarea unor mici discuri de bronz in doua urne special inscriptionate cu „vinovat” si „achitat”. Pentru condamnare era suficienta majoritate de voturi. Patru jurati erau desemnati pentru numararea voturilor. In cazul in care mai putin de 100 de jurati votau pentru „vinovat’’, acuzatorii trebuiau sa achite costurile procesului.  In cazul lui Socrate, procedura a inceput atunci cand Meletus, un poet, l-a chemat la judecata pe Socrate in prezenta unui martor. Prin chemarea la judecata i se cerea lui Socrate sa apara fie in fata magistratului fie in fata regului Archon, intr-o cladire cu coloane care se gasea in centrul orasului si care se numea Stoa Regala, pentru a raspunde acuzatiilor de blasfemie si corupere a tineretului. Regele – dupa ascultarea lui Socrate si a lui Meletus – a decis ca procesul este admisibil in principiu conform legilor ateniene si a stabilit data audierilor preliminare (anakrisis) afisand totodata o nota publica in acest sens la Stoa Regala.

Audiere preliminare in fata magistratului la Stoa Regala au inceput cu citirea acuzatiilor scrise ale lui Meletus. Socrate a raspuns acuzatiilor. Magistratul i-a interogat pe amandoi si apoi a oferit ambilor posibilitatea de a se interoga reciproc. Gasind ca acuzatiile aduse lui Socrate sunt admisibile in principiu, magistratul a intocmit actul de acuzare oficial (rechizitoriul). Documentul continand acuzatiile aduse lui Socrate au supravietuit cel putin pana in secolul 2 dupa Ch. Diogene Laertius a consemnat acuzatiile din documentul acum pierdut: aceasta acuzare si declaratie au fost jurate de catre Meletus, fiul lui Meletus din Pitthos, impotriva lui Socrate, fiul lui Sofroniscus din Alopece: Socrate este vinovat pentru ca a refuzat sa recunoasca zeii recunoscuti de catre stat si a introdus noi divinitati. Este deasemenea vinovat pentru ca a corupt tineretul. Pedeapsa ceruta este moartea. Procesul lui Socrate a avut loc in Instanta Populara, aflata in agora, si a durat peste 9-10 ore. Juriul era format din 500 de barbati cu vaste de peste 30 de ani alesi prin tragere la sorti.

Etapa stabilirii vinovatiei

    Procesul a inceput dimineata cu citirea de catre crainic a actului oficial de acuzare impotriva lui Socrate. Acuzarea a luat prima cuvantul. Cei trei acuzatori, Meletus, Anytus si Lycon, au vorbit 3 ore (timpul era masurat de un ceas cu apa) pentru a prezenta agumentele care sustineau capetele de acuzare, din care nu s-a mai pastrat nici macar unul singur.

 Cel mai cunoscut si influent dintre cei trei acuzatori, Anytus, a fost considerat ca fiind forta decizionala din spatele aducerii in judecata a lui Socrate. Platon ofera in Meno un posibil indiciu cu privire la animozitatea dintre Anytus, politician care provenea dintr-o familie de tabacari, si Socrate. Platon spune ca afirmatia lui Socrate cum  ca nici cel mai maret om de stat din istoria Atenei nu are nimic de oferit cu privire la intelegerea virtutilor l-ar fi infuriat pe Anytus. Anytus l-ar fi atentionat pe Socrate: “’Socrate, cred esti prea dispus sa vorbesti oamenii de rau: si, daca vrei sfatul meu, iti recomand sa fii mai atent”’. In plus, Anytus a mai avut si un alt conflict, personal, cu Anytus si care viza relatia lui Socrate cu fiul lui acestuia. Platon spune ca Socrate s-ar fi referit la fiul lui Anytus ca fiind o persoana careia nu ii lipsea spiritul. Anytus in mod sigur a dezaprobat relatia fiului sau cu Socrate mai ales ca Socrate, ne spune Xenofon, l-a sfatuit pe fiu sa inceteze sa mai lucreze ca tabacar, la fel ca tatal sau Anytus, considerand aceasta munca ca fiind una de sclav. Fara un sfatuitor grijuliu, Socrate a prezis ca tanarul va manifesta inclinatii rusinoase si se va indrepta cu siguranta spre viciu.

 Constituie inca obiect de disputa intre istorici daca acuzatorii si-au indreptat mai mult atentia asupra pretinselor crime religioase sau asupra celor politice. I.F. Stone argumeneteaza ca “’atenienii erau obisnuiti sa auda cum zeii sunt nerespectati atat in teatrul de comedie cat si in cel tragic. De exemplu Aristofan, in piesa Norii se intreba daca ploia inseamna ca Zeus face pipi printr-o sita pentru ca a ratat olita de noapte si nu s-a obosit nimeni sa il acuze de blasfemie. Dupa cum se vede era permis ca cineva, in acelasi oras si in acelasi secol sa il trateze pe Zeus ca pe un bosorog promiscuu, incornorat de nevasta-sa. Cu siguranta vederile politice ale lui Socrate, si nu cele filozofice sau teozofice, i-au facut probleme.’’ Un important sprijin al teoriei lui I.F.Stone este un comentariu facut cu privire la procesul lui Socrate de cineva care nu i-a fost discipol. In 345 BC, faimosul orator Aechines a spus juriului: “Barbati ai Atenei, l-ati executat pe Socrate, sofistul, pentru ca a fost in mod limpede responsabil pentru educatia lui Critias, unul dintre cei 30 lideri anti-democratici’’.

 James Colaico insa considera ca faptele de blasfemie au primit mai multa atentie decat faptele politice, concluzie sustinuta si de Platon in a sa Apoligia. Colaico prezuma ca Platon nu ar fi avut nici un motiv sa nu prezinte argumentele lui Socrate privind acuzatiile politice si sa se rezume doar la cele care priveau acuzatia de blasfemie.  Pietatea, valoarea incalcata prin blasfemie, avea pentru atenieni un inteles larg. Ea includea nu doar respectful fata de zei dar si respectful fata de morti si strabuni. Individul lipsit de pietate – blasfemiatorul - era vazut ca un focar contagios care, lasat necontrolat sau nepedespsit, ar fi putut aduce asupra orasului mania zeilor – Atena, Zeus sau Apollo – sub forma ciumei sau a sterilitatii. Religia plina de ritualuri a atenienilor nu presupunea scriptura, biserica sau preoti. Mai degraba se cerea – in plus fata de credinta in zei – observarea ritualurilor, rugaciunilor si oferirea de sacrificii.  

Xenofon indica ca acuzatia de blasfemie impotriva lui Socrate consta in aceea ca a primit comunicare divina (o voce sau un semn) care l-a indrumat spre evitarea politicii si concentarea asupra misiunii sale filozofice. O acuzatie atat de vaga de blasfemie i-a invitat practic pe jurati sa proiecteze asupra lui Socrate multe si variate revendicari. 

Daca insa I.F. Stone are dreptate, cea mai grava acuzatie impotriva lui Socrate priveste asocierea sa cu Critias, crudul lider al celor 30 de tirani. Cu privire la acuzatia ca invataturile sale despre morala au furnizat o acoperire de tip intelectual pentru revolta antidemocratica a lui Critias si a cohortelor sale, Socrate si-a declinat raspunderea. El a argumentat ca niciodata nu a pretins ca este un invatator ci doar o persoana care a raspuns atenielor la intrebari, atunci cand acestia i-ai cerut opinia. De altfel, a spus el, daca Critias i-ar fi inteles cuvintele nu ar fi pornit niciodata revoltele sangeroase din 404-403.

Ceea ce este lipseste cu desavarsire din apararea lui Socrate, daca ar fi sa luam sa ne luam dupa lucrarile lui Platon si Xenofon, este pledoaria pentru mila care se facea in mod obisnuit in fata juriilor din Atena. Era o practica obisnuita apelul la simpatia juratilor prin prezentarea in proces a vaduvelor si copiilor. Socrate s-a multumit sa aminteasca juriului ca are o familie. Nici sotia si nici unul dintre cei 3 fii ai sai nu au fost prezenti la proces. Mai mult decat atat, Socrate si-a aratat dispretul fata de aceasta practica considerand-o ca rusinoasa pentru sistemul juridic al Atenei.
    Dupa cele 3 ore in care Socrate si-a sustinut apararea, crainicul instantei a cerut juratilor sa ia o decizie prin vot punand bilele de vot in doua urne – una pentru votul „vinovat” si una pentru votul „achitare”. Fara un judecator care sa le ofere instructiuni cu privire la modul in care se interpreteaza acuzatiile sau legea, fiecare jurat se straduia singur sa inteleaga ceva despre proces si despre vinovatia sau nevinovatia lui Socrate. Cand au fost numarate voturile, 280 de jurati l-au gasit pe Socrate vinovat si 220 de jurati au cerut achitarea lui.

Etapa stabilirii pedepsei

    Dupa condamnarea lui Socrate printr-un vot relativ strans, procesul a intrat in faza aplicarii pedepsei. Daca acuzatul era condamnat, se trecea la etapa a doua a procesului si anume stabilirea pedepsei. Acuzatorii cat si acuzatii propuneau o pedeapsa si juriul alegea dintre cele doua optiuni prezentate de parti. Pedepsele puteau fi alese din urmatoarea lista: moartea, inchisoarea, pierderea drepturilor civile (dreptul de vot, dreptul de a fi jurat, drepul de a vorbi in Adunare), exilul si amenzile.  Fiecare parte, acuzatori si acuzat, au avut asadar posibilitatea sa propuna o pedeaspa. Dupa ascultarea argumentelor, juratii trebuiau sa aleaga care dintre cele doua pedepse urma sa fie adoptata.  Acuzatorii lui Socrate au propus pedeapsa cu moartea. Facand aceasta propunere acuzatorii se asteptau ca Socrate sa ceara pedeapsa cu exilul, ceea ce i-ar fi multumit si pe acuzatori si pe jurati. In schimb, Socrate a propus cu mult curaj juriului sa il premedieze si nu sa il pedepseasca. Dupa spusele lui Platon, Socrate a cerut 3 prinzuri in Prytaneum, o sala de mese publica din Atena. Socrate trebuie sa fi stiut ca propunerea sa va infuria juriul. I.F. Stone noteaza ca „Socrate s-a purtat mai mult ca un picador care incerca sa infurie taurul decat ca un acuzat care incearca sa calmeze juriul”. Atunci de ce a propus o pedeapsa depre care stia sigur ca fi respinsa? Singurul raspuns este ca Socrate era gata sa moara. Pentru a-si incheia propunerea de pedeapsa, Socrate a mai cerut, fara tragere de inima, sa i se aplice o amenda constand intr-o cantitate de argint (1 mina)  – cam 1/5 din modestul sau venit. Platon si alti sustinatori ai sai au ridicat oferta la o suma de 30 de ori mai mare propunand sa acopere ei diferenta. Cei mai multi intre jurati au considerat ca, si asa, amenda nu este o pedeapsa suficienta pentru un acuzat caruia nu ii parea rau de faptele sale. La votul final, o mai mare majoritate decat cea care a votat condamnarea a votat pedeapsa cu moartea. Potrivit lui Diogenes Laertius, 360 de jurati au votat pentru pedeapsa cu moartea si 140 pentru amenda. Conform legilor Atenei, executarea pedespsei cu moartea se facea prin a bea o cupa de otrava si anume cucuta.

In Apologia lui Platon, procesul se incheie cu Socrate care rosteste cateva cuvinte memorabile astfel incat oficialii instantei sa isi incheie munca. El le-a spus ca stie ca condamnarea a fost determinata de faptul ca „nu am vrut sa ma adresez voua asa cum voua v-ar fi fost pe plac’’. El a prezis ca istoria va privi condamnarea sa ca „rusinoasa pentru Atena” desi el marturiseste ca nu doreste nici un rau juratilor care l-au condamnat. La final, in timp ce era condus spre inchisoare, Socrate a rostit celebrele cuvinte: „Ora plecarii a sosit si noi mergem pe drumurile noastre – eu sa mor si tu sa traiesti. Care dintre noi se indreapta spre o soarta mai buna numai zeii o stiu.” Se crede insa ca aceste cuvinte apartin lui Platon pentru ca nu se cunoaste ca procedura ateniana sa fi permis condamnatului sa mai vorbeasca dupa ce i-a fost stabilita sentinta.
    Socrate si-a perecut ultimele ore intr-o celula din inchisoarea din Atena. Ruinele inchisorii exista si astazi. Cucuta care i-a pus capat vietii nu a actionat nici rapid si nici fara dureri ci mai degraba a produs paralizia sistemului nervos central.

Cei mai multi vad in condamnarea si executarea lui Socrate o alegere deliberata facuta de insusi faimosul filozof. In cele doua scrieri despre acest proces, ramase de la Platon si Xenofon, Socrate nu face nici un efort sa convinga juratii ci mai degraba le tine cursuri de filozofie si logica si ii provoaca.
    Procesul lui Socrate, in fapt cea mai interesanta sinucidere pe care lumea a vazut-o, a produs primul martir al dreptului de a vorbi liber. » 

Pe site/ul www.efemeride .ro a aparut articolul cu titlul "Zece secrete ascunse in biblioteca Vaticanului", articol pe care il redam in continuare :

"Cred că o mulţime dintre voi aţi auzit până acum de Biblioteca secretă a Vaticanului, adică locul din bibliotecă unde publicul larg nu are acces, ci doar un număr redus de cardinali din jurul Papei. Şi, pentru că tot ce-i secret, atrage şi interesul oamenilor, întrebarea firească este: ce se ascunde în Biblioteca secretă a Vaticanului?

Iată ipotezele care au fot vehiculate de-a lungul timpului cu privire la ce-ar putea ascunde Vaticanul în biblioteca sa:

1. Alte versiuni ale Evangheliilor care ar arăta că Iisus Hristos nu ar fi ceea ce este (“Fiul lui Dumnezeu”), acest lucru ducând la subminarea întregii religii creştine. Dacă ar fi fost ceva de mare importanţă, care ar fi avut ca efect zdruncinarea din temelii a bazelor creştinismului, Biserica Catolică n-ar fi mai fi păstrat asemenea materiale, ci pur şi simplu le-ar fi ars! De ce să păstrezi atâtea secole şi milenii un lucru care te-ar compromite atât de rău? Dacă ar fi existat o asemenea dovadă, de-a lungul unei perioade atât de lungi, cineva tot ar fi pus mâna pe ea şi s-o prezinte lumii. Aşa că cea mai simplă soluţie pentru a nu se compromite, ar fi fost distrugerea materialelor, nu păstrarea lor! Deci, nu cred că e ceva extrem de compromiţător pentru religia creştină.

2. Materiale care ar arăta că Iisus Hristos s-ar fi însurat cu Maria Magdalena şi ar fi avut copii. Această ipoteză este una şi mai fantezistă, fiind lansată odată cu celebrul “Cod al lui da Vinci”. Scopul lui Iisus în lume n-a fost acela de a-şi forma o familie (sic!), ci de a mântui lumea. Dacă Iisus ar fi fost căsătorit cu Maria Magdalena şi ar fi avut copii, atunci El n-ar fi fost altceva decât un om obişnuit şi nu “Fiul lui Dumnezeu”. Şi atunci, iarăşi s-ar fi zdruncinat bazele creştinismului şi, în consecinţă, la fel cum am explicat la punctul 1) materialele respective (dacă ar exista) ar fi trebuit să fie distruse, şi nu păstrate!

3. Cărţi secrete despre sfârşitul lumii. Iată o ipoteză fascinantă, care are, într-adevăr, mai multă logică. În Noul Testament nu avem decât “Apocalipsa lui Ioan” – singurul material despre sfârşitul lumii. E posibil, însă, să existe mai multe Apocalipse, de care noi să nu ştim, în care s-ar prezenta mult mai detaliat şi mai clar datele despre sfârşitul lumii. De ce ar ţine secret Vaticanul asemenea materiale? Pentru ca omenirea să nu ştie când va veni acest sfârşit al lumii. Dacă toţi am şti, de exemplu, că Apocalipsa ar avea loc peste 1 an, ar mai lucra cineva? Ar mai produce cineva? Întreaga omenire ar intra într-un adevărat haos şi stare de agitaţie.

4. Informaţii despre relaţiile speciale dintre Vatican şi sovietici, nazişti sau CIA. Deşi şi aceasta ar putea fi o soluţie, totuşi e puţin probabilă, întrucât despre biblioteca secretă a Vaticanul se ştie demult, încă din secolul al XVII-lea, atunci când papa Paul al V-lea separă Biblioteca Vaticanului de arhivele secrete.

5. Scrieri eretice adunate de-a lungul timpului. Se ştie că Biserica Catolică a publicat de-a lungul timpului o listă cu lucrările interzise a circula în lume (tratate de vrăjitorie, demonologie, ocultism etc.) Unele din aceste cărţi eretice au fost total distruse de-a lungul timpului, singurele exemplare care au rămas fiind cele din arhiva Vaticanului. Poate că în unele din cărţile de ocultism există formule magice cu impact real, de aceea Vaticanul nu a dorit a le face cunoscute.

6. O serie de profeţii, ca profeţiile de la Fatima. Se ştie că, în cadrul profeţiilor de la Fatima (1917), de exemplu, au fost făcute publice trei mesaje, dar se pare că mai există şi alte mesaje ce sunt ţinute secret de către Vatican. Şi e posibil să existe şi alte profeţii făcute de-a lungul timpului. De ce ar ţine papalitatea ascunse asemenea mesaje? Păi poate pentru un motiv asemănător pentru care a fost păstrată tăcerea în cazul celui de-al treilea mesaj de la Fatima: pentru a nu se pune în pericol viaţa papei Ioan Paul al II-lea.

7. Înregistrări privind implicarea şi influenţa unor guverne ale lumii sau a unor organizaţii (de exemplu, iezuiţii) în istoria lumii. Se ştie că lumea această a fost condusă dintotdeauna de forţele din umbră. Probabil că Vaticanul deţine destule informaţii despre aceste forţe oculte, dar, din motive evidente, nu doreşte să le facă publice.

8. Documente privind existenţa unor artifacte religioase. Este Giulgiul din Torino un fals sau unul autentic? Există Chivotul Legii? Există crucea originală pe care Iisus a fost crucificat? Poate că răspunsurile la toate aceste întrebări se află în Biblioteca secretă a Vaticanului, iar publicul larg nu trebuie să le ştie.

9. Arhive care identifică Vaticanul ca fiind “Scaunul Satanei”, aşa cum protestanţii au acuzat Roma încă din secolul al XVI-lea. N-ar fi exclusă nicio asemenea variantă, deşi sunt sceptic, ca în cazul punctului 1) că papalitatea ar mai ţine păstrate asemenea documente.

10. Materiale ce demonstrează existenţa extratereştrilor. Iată într-adevăr o ipoteză interesantă, făcută în contextul în care însăşi Biserica Catolică recunoaşte posibilitatea existenţei extratereştrilor. Şi mă gândesc că cei de la Vatican deţin în mod categoric informaţii mai detaliate despre acest subiect; altfel nu s-ar fi hazardat să facă aprecieri fără dovezi."