„NOII PRECUPETI”

Aparuta in 2006 cartea lui Adrian Gavrilescu intitulata „Noii precupeti. Intelectualii publici din Romania de dupa 1989”face o anliza e drept partila in privinta schimbarilor care au urmat imediat dupa decembrie 1989. In scena este intelectualitatea, o parte a acesteia care a reusit sa se impuna in spatiul public, sa ocupe pupitrele de comanda pe diversele paliere. Lupta a fost dura nu numai in spatul politic dar si in cel al institutiilor culturale iar in unele dintre ele au fost purtate adevarate razboaie incat imaginea acelei intelectualitati era aceea a unor precupete care se razboiau pentru putere. Un comentariu pe carte lui A. Gavrilescu intreprinde Paul Cernat.
„O bomba artizanala cu intelectuali publici- Paul Cernat
Dupa debutul ambitios-juvenil din 2002 cu volumul Democratia la pachet. Elitele politice in Romania postcomunista, scris impreuna cu mai virstnicul sau coleg Marius Tudor, Adrian Gavrilescu (n. 1975, absolvent de SNSPA) se lanseaza impetuos si riscant pe terenul minat al criticii intelectualilor publici. Venit in siajul unor carti-atac precum Retori, simulacre, imposturi de Ciprian Siulea sau Boierii mintii… de Sorin Adam Matei, fara a uita incisivul opuscul Chemarea la ordine. Ancheta despre noii reactionari al francezului Daniel Lindenberg, Noii precupeti. Intelectualii publici din Romania de dupa 1989 promitea o noua provocare made in Editura Compania pe piata de idei autohtona.
O bomba care urma sa puna pe jar establishment-ul cultural, mediatic si universitar, dezvaluind terapeutic mecanismele de functionare ale clientelarului, oligarhic-tribalului si cvasi-feudalului mediu cultural mioritic. Un demers asteptat. Pentru ca – o stim prea bine cei care ne miscam prin aceste medii – „revistele culturale romanesti, emisiunile TV realizate de intelectuali, sistemul de promovare din interiorul lumii universitare, paragrafele editorialistilor, tirgurile de carte, relatiile dintre edituri evoca o violenta speciala, lipsita de implicare fizica: se practica atacul la persoana, traficul de influenta culturala, aranjamentele la premiile acordate celor mai bune carti ale anului, construirea carierelor universitare dupa regulile de functionare ale clanurilor academice, falsificarea tirajelor reale ale revistelor culturale, trocul in universul editorial, manipularile prin talk-show, recalificarile la locul de munca, minimalizarea sau maximizarea colaborationismului cu regimul comunist“. Chiar daca nu e totdeauna asa, e de prea multe ori asa.
intru radiografierea prestatiei principalelor personaje si a complicitatilor care leaga nucleele combatante de pe piata intelectuala de la noi, sectiunile volumului au fost decupate dupa criteriul localizarii: mediul „analistilor politici“, cel universitar, editurile si revistele, sociologia, platoul de televiziune, cotidienele.
„Noii precupeti“... Termenul, de extractie neaosa (ca si cel de „boier“), trimite la un statut periferic, sugerind tocmeala pe o piata de maruntisuri. „Negustor“ are alta greutate... iNTR-ADEVAR, statutul intelectualului public nu e departe de cel al precupetului, intr-o lume dominata de marii rechini.
- Asteptari si dezamagiri
Orice astfel de analiza critica este OK cita vreme se desfasoara la marele general, dar devine periculoasa, chiar exploziva cind autorul incepe sa dea nume si sa puna in discutie prestatia unor personaje/retele vii si active, cu autoritate si influenta publica semnificativa. Pentru ca, intr-o asemenea lume, ceea ce se vede, e scris si e public („sursele bibliografice obiective“) va fi intotdeauna mai putin relevant decit ceea ce nu se vede, dar se stie (informatiile de culise, „lumea paralela a zvonurilor, birfelor si dusmaniilor“). Iata deja un obstacol important...
Am inceput lectura Noilor precupeti cu asteptari destul de mari. insa dupa un promitator, util capitol introductiv (o punere in tema asupra identitatii si rolurilor intelectualilor publici in Franta, Germania si Statele Unite de la Afacerea Dreyfuss incoace) indatorat unor lucari semnate de Hervé Hamon si Patrick Rotman, Em. Lemieux, Richard Posner, Pierre Bourdieu, Stanislav Anderski am devenit tot mai contrariat si mai dezamagit. incadrate de abordari situabile intre studiul sociologic (cu bibligorafii si note scrupuloase) si eseul publicistic de atitudine, sectiunile despre edituri, reviste si emisiuni culturale televizate, partial cele despre universitarii politologi frapeaza, nu o data, prin superficialitate, resentiment si tendentiozitate. Livrarea lor „la pachet“ cu adevaruri incomode si cu capitole credibile arunca o lumina proasta asupra intregului demers.
- Polite si resentimente
Desi clar si, pe alocuri, nervos (mergind pina la formulari dubioase de genul „cafteala incasata de Serban Pretor“), stilul lucrarii e destul de arid, in contrast cu titlurile jucat comerciale, ironic-intertextuale. Dar nu acest contrast deranjeaza.
Printre fixatiile lui Gavrilescu figureaza la loc de cinste „clanul Miroiu“ si „mormanul de posete“ feministe de la SNSPA. De fapt, cam toti universitarii de acolo. Citind insa capitolul despre Intelectualii publici in rolul „analistilor politici“ nu poti sa nu intri in logica suspicioasa a autorului si sa nu te intrebi ce polite plateste si de ce, mai ales ca el insusi a absolvit acum ceva timp SNSPA. E totusi comic sa vorbesti despre o dictatura matriarhala si despre un „morb feminist“ in mediul academic autohton. Iar stereotipul sexist al „posetelor“ este cel putin jenant... in plus, nu poti bagateliza asa usor prestatia academica a Mihaelei si a lui Adrian Miroiu. Radiografia critica a fostului grup de tehnocrati pro-Ion Iliescu „Un viitor pentru Romania“ (cu Vasile Secares, Vladimir Pasti, Ioan Mircea Pascu s.a.) si analiza tranzitiei „de la Scinteia si «Stefan Gheorghiu» la NATO si liberalism“ merita apreciate, dar a afirma ca studiul feminist al lui Pasti (Ultima inegalitate. Relatiile de gen in Romania) ar fi cel mai ieftin din domeniu la propriu mi se pare deplasat.

Punerea in paralel a activitatilor partinice in care a fost angrenata sociologia autohtona sub comunism cu schimbarile sale la fata de dupa 1989 sint instructive si binevenite, desi frugale. Ma intreb totusi de ce un sociolog ceausist precum Aurelian Bondrea – groparul invatamintului superior romanesc din anii ’80 si marele baron al invatamintului particular postcomunist – e ignorat, iar un campion al sociologiei protocroniste cu o frumoasa cariera universitara postdecembrista (Ilie Badescu) are parte doar de citeva mentionari neutre. Poate pentru ca sint „vechi“... Sistematizind jurnalistic date privind formatorii de opinie din mass-media si din lumea universitara – la interfata cu sfera politicului –, Adrian Gavrilescu isi alege de multe ori tintele din rindul personajele inofensive, compromise (cazul lui Dan Pavel, fostul activist UTC devenit universitar si apoi sfetnic al lui Gigi Becali) sau aflate la indemina, dar evita sau rateaza domenii fierbinti. Aflam, de exemplu, prea putine lucruri despre istoria convergentelor dintre intelectualii publici si marile afaceri.
in ciuda unor observatii relevante, comentariile acide la adresa „favoritismului“ actualei conduceri a FSPA („triumviratul Daniel Barbu-Cristian Preda-Alexandra Ionescu“) si al lui Zoe Petre ignora adesea valoarea intelectuala a unor „clienti“. Ma tem ca Adrian Gavrilescu nu va ajunge niciodata la nivelul remarcabil al lui Florin Turcanu, de pilda. Unele descrieri de cariere academice pe scurtatura, cu contributii stiintifice modeste (Andrei Taranu, Alexandra Ionescu, Dan Petre) sint verosimile. Autorul vede insa pretutindeni – justificat sau nu – nepotisme, interese, dedesubturi suspecte: e oare chiar atit de important faptul ca lectorul Andrei Miroiu este fiul Mihaelei si al lui Adrian Miroiu, ca lectorul FSPA Filon Morar e fiul lui Vasile Morar, ca doctorandul lui Adrian Miroiu, Liviu Andreescu este fiul lui Gabriel Andreescu, ca Ana Bulai, sociolog, e sotia lui Alfred Bulai, conferentiar si prodecan in cadrul SNSPA, ca studenta Ana Pasti e fiica lui Vladimir Pasti, ca Irina Stanciugelu e fosta sotie a lui Stefan Stanciugelu, iar Cristina Ilinca – fosta sotie a lui Mircea Cartarescu (si actuala sotie a lui Vladimir Pasti, dar asta Adrian Gavrilescu n-o mai stie)? Ar fi trebuit, poate, ca acestia sa lucreze in constructii sau in agricultura, departe de ocupatiile celorlalti membri ai familiei. De fapt, nu relatiile de prietenie si rudenie, nici recenziile colegiale – uneori stridente – pe care membrii unei comunitati universitare si le scriu unii altora constituie o problema. Conteaza doar calitatea profesionala si compatibilitatea cu standardele academice autentice. Iar cei de mai sus par sa le indeplineasca.
Se simte uneori si lipsa unor clarificari conceptuale. Oricum am privi lucrurile, Marius Tuca sau Radu Moraru nu pot fi considerati intelectuali publici, chiar daca unii „mediacrati“ (Tuca, Turcescu s.a.) sufera de boala autorlicului. Ar fi meritat adus in discutie mai riguros si termenul de intelighentia (forjat nu in Franta, ci in Rusia secolului al XIX-lea). Retinem, in trecere, o observatie a lui Emmanuel Lemieux valabila atit pentru „intelocratii“ francezi (asemanatori cu cei romani), cit si pentru „intelectualii publici“ americani: „inovatia anilor 2000 a constat in cucerirea intelectualilor de catre mass-media“ avind drept efect transformarea lor in „telecrati“ mercantili, producatori de semipreparate culturale pentru publicul larg. Fenomene conexe – monopolul „cumularzilor“, industrializarea premiilor literare, tribalizarea universitara, prabusirea influentei culturii umaniste, domesticirea gindirii critice independente prin cumparare sau institutionalizare convenabila.
De departe cele mai slabe sint insa capitolele intitulate Intelectualii publici scriu carti si conduc edituri si Intelectualii publici scriu in reviste si cronicheaza pe sticla (oare ce e rau in aceste activitati?). Gavrilescu nu cunoaste bine lumea literara, nu stie mare lucru despre parti-pris-urile ideologice si estetice ale membrilor ei, nu are pregatirea necesara pentru o buna evaluare a domeniului si pare sa ignore cum s-au modificat in timp relatiile dintre „actori“ si gruparile lor. Esantioanele de presa sint simplist si haotic selectate, evaluarile – naive, iar rubricile de „revista revistelor“ sint monitorizate amatoristic, cu concluzii irelevante si adesea inexacte. Adrian Gavrilescu vede totul prin prisma relatiilor clientelare, reale sau inventate. Pentru el, criticii trudesc invariabil ca mercenari ai editurilor importante.
Cronicarilor literari le sint numarate cronicile despre carti aparute la „marile edituri“ (printre care si… Masina de scris!) ca proba a obedientei si a desconsiderarii editurilor mai mici. Explicatii rudimentar deterministe ne intimpina la tot pasul: „Constanta criticii literare romanesti, asa cum reiese ea din paginile celor mai importante reviste culturale, pare sa fie atractia pe care o exercita principalii recenzenti asupra marilor edituri“. Oare nu e valabila si viceversa? Nu fara dreptate, autorul constata: „Complicitatea dintre patronii de edituri si semnatarii de cronici i-a facut pe ultimii sa-si reduca din ce in ce mai mult rolul de critici informativi, pusi in slujba cititorului“, dar exemplele oferite sint neconvingatoare. Cartelurile, gruparile si retelele culturale, relatiile dintre autori, reviste si edituri, bref – dedesubturile se cuveneau „atacate“ cu instrumente mai fine. Oricum, pentru Gavrilescu faptul ca edituri ca Polirom, Humanitas, Paralela 45 produc carti mai multe – si adeseori mai interesante pentru recenzenti – decit concurenta, ca directorii lor au si alte treburi in afara hartuirii criticilor si a comandarii de cronici favorabile, ca destui cronicari nu se inregimenteaza publicitar si isi descopera afinitati in mod spontan pare neverosimil. Nu e totdeauna relevant sa acuzi diversi autori ca si-ar publica propriile carti si pe cele ale prietenilor la editurile sau in colectiile pe care le conduc, facindu-si astfel propriile „jocuri“. Ar fi hilar ca, de exemplu, Gabriel Liiceanu sa publice la Polirom, Calin Vlasie la RAO, Alexandru Musina la Humanitas etc. din ratiuni etice. Conteaza doar daca volumele publicate sint bune sau nu. Restul e resentiment.
Bile albe
Cind se ocupa de breasla sociologilor autorul se arata a fi mult mai prudent in judecati, iar cind are in vedere mass-media devine creditabil. Moderatorii de talk-show-uri si ziaristii au parte de evaluari si descrieri tipologice rapide si exacte. Remercabil este si capitolul final, o sinteza acuta a malversatiunilor specifice mediului din universitati, presa, edituri, reviste, televiziuni, cu observatii pertinente asupra „taunilor media“ care se lanseaza speculind tot ce e la moda pe agenda publica s.a. Oportunismul recent al intelectualilor nostri publici decisi sa-si recistige audienta, autoritatea si bunastarea prin superficializare comerciala, prin degradare populista, prin parazitarea politica a statului si prin talentul de a lua urma banilor sint diagnostice valabile. intr-adevar, cu trecerea timpului intelectualii publici au devenit din ce in ce mai publici si din ce in ce mai putin intelectuali, adica mai putin reflexivi, mai putin inclinati sa puna la indoiala judecatile emise de altii. Pacat ca acest autor inteligent emite judecati de sus si unde nu se pricepe…
O carte de sacrificiu
in final, el face o predictie interesanta: „Pe fondul unei prese din ce in ce mai vulnerabile la presiunile marilor trusturi, care «cumpara» de zor ultimele idei disponibile pe piata, precum si jurnalisti altfel contestatari, dar care si-au facut calculele, e posibil sa asistam la regrupari, reconcilieri, redistribuiri de sume si la reimpartirea zonelor de influenta. in definitiv, o angajare prea serioasa in conflicte risca sa fie, de la un punct incolo, contraproductiva. Tirgul devine preferabil. Pe o asemenea piata intelectuala, mai bine precupet decit victima a insistentei de a perpetua adversitati“.. Nu cred totusi ca identitatile ideologice vor fi anihilate de interesele comerciale (asistam deja la suprapuneri intre ele). Sa speram ca se vor gasi intotdeauna intelectuali critici capabili sa reziste suficient de bine tentatiilor si sa-si salveze independenta de opinie.
Bine tintita, incomoda si accesibila, Noii precupeti… e o carte de sacrificiu. Meritul ei major ramine acela de a deschide o discutie importanta si necesara despre maladiiile grave ale cimpului intelectual autohton. Superficialitatea tendentioasa a unor capitole risca sa o compromita insa pe portiuni mari, transformind-o in bomba artizanala.

COLOCVIU -„CIORAN, PESIMISMUL TRIUMFĂTOR”,

Centenarul Emil Cioran a fost sărbătorit în zilele de 18-19 martie 2011 printr-un colocviu european la cea de-a 31-a editie a unuia dintre cele mai mari Saloane ale cărtii din lume: Salon du livre de Paris .
Colocviul „Cioran: pesimismul triumfator” (Cioran: le pessimisme jubilatoire) a beneficiat de prezenta unor personalităti ale gândirii contemporane: Sorin Alexandrescu, Ingrid Astier, Patrice Bollon, Livius Ciocârlie, Nicolas Cavaillès, Aurélien Demars, Sorin Ilieşiu, Roland Jaccard, Sylvie Jaudeau, Simona Modreanu, Pierre Pachet, Vincent Piednoir, Fernando Savater, Barbara Scapolo, Liviu Tofan, Florin Turcanu şi Constantin Zaharia.
Horia-Roman Patapievici, preşedintele Institutului Cultural Român a fost gazda colocviului şi a moderat dezbaterile alături de George Banu, eseist şi critic de teatru, profesor la Universitatea Sorbona, Paris.
Vineri dimineată a aveut loc prima difuzare publică în Franta a filmului „Apocalipsa după Cioran”, singurul interviu filmat cu Emil Cioran, în dialog cu Gabriel Liiceanu.
Colocviul a beneficiat de prezenta unor mari personalitati ale gandirii contemporane europene, ca filosoful spaniol Fernando Savater sau scriitorul elvetian Roland Jaccard, a unor experti in filosofia cioraniana, ca Livius Ciocarlie, Vincent Piednoir, Ingrid Astier sau Patrice Bollon, etc.
Temele generale ale dezbaterilor au fost : 1) Cioran, filosoful contradictiilor; 2) Cioran scriitorul : particularitatile stilistice, provocarea de a traduce; 3) Cioran, viata.

COLOCVIU « Cioran : pesimismul triumfator »
Program
Vineri, 18 martie 2011
10.00 – 11.00 : FILM „Apocalipsa dupa Cioran”, prima difuzare in Franta
11.00 – 12.00 : Dezbatere cu Sorin Iliesiu, realizatorul filmului „Apocalipsa dupa Cioran”
14.00 – 18.30 COLOCVIU „Cioran : pesimismul triumfator”
Moderator : Georges Banu
14.00 – 16.00____________Itinerariul unei vieti. Sorin Alexandrescu: Cioran : le portrait du penseur en jeune exilé
Fernando Savater: L’étonnement de Cioran
Vincent Piednoir: Cioran epistolier
Nicolas Cavaillès: Cioran et la tentation des salons
16.30 –18.30_____________Revelatii filosofice I. Sylvie Jaudeau: Un éternel candidat à la sagesse
Barbara Scapolo: Sans épuiser la surprise d’exister :
quelques pas avec Cioran, le raté du renoncement
Constantin Zaharia: Un cyclone au ralenti
Georges Banu: Propos sur l’optimisme de… l’autre Cioran
Florin Turcanu: L’anomalie Cioran

Sambata, 19 martie 2011
10.00 – 11.00 – Prezentarea programelor de finantare ‐ Centrul National al Cartii
11.00 – 12.00 – FILM : „Un secol de scriitori. Emil Cioran” de Bernard Jourdain si Patrice Bollon
14.00 – 18.30 COLOCVIU : „Cioran : pesimismul triumfator”
Moderator : Horia ‐ Roman Patapievici
14.00 – 16.00_Revelatii filosofice II.
Patrice Bollon: Cioran maître ès existence
Ingrid Astier: La nuit ou le pessimisme inspiré
Simona Modreanu: Le paradoxe cioranien et la logique du tiers inclus
Aurélien Demars: L’élan vers le pire
16.00 – 18. 30___________Stilistica si filosofie.
Livius Ciocârlie: Lyrisme roumain, ironie française
Pierre Pachet: Les rencontres de Cioran. Portraits
Roland Jaccard: Cioran et la médecine
Liviu Tofan: Le dossier de la Securitate de Cioran
Concluzii de Horia ‐ Roman Patapievici.

REVOLUTIE SAU REVOLTA?

GEORGE FRIEDMAN, fondatorul Stratford, al companiei supranumită „CIA din umbră”, întreprinde o analiză cu referire la evenimentele din Egipt. Sunt reliefate astfel scenariile posibile:

"Nu este deloc limpede ce se va intampla in revolutia egipteana. Nu este surprinzator ca aceasta are loc. Hosni Mubarak este presedinte de mai bine de un sfert de secol, de la asasinarea lui Anwar Sadat. E batran si bolnav. Nimeni nu se astepta sa mai traiasca mult, iar presupusul sau plan ca fiul sau, Gamal, sa-i ia locul n-avea cum sa devina realitate, chit ca era posibil in urma cu un an", apreciaza George Friedman in analiza sa.

De ce? Pentru ca "nimeni nu dorea sa vada planurile lui Mubarak puse in aplicare, cu exceptia celor mai apropiati asociati de afaceri ai sai. (...) Faptul ca Mubarak a esuat in tentativa de a pune la punct un plan de succesiune a garantat ca va creste instabilitatea in momentul mortii sale. Deoarece toti stiau ca instabilitatea se va face, atunci, simtita, au existat, evident, si oameni care au vazut un mic avantaj in a actiona inainte de moartea sa. Chestiune este cine sunt acei oameni si ce au urmarit ei.

Analiza Stratfor identifica, in randul celor care cer demisia lui Mubarak, nu doar Fratia Musulmana, pe militantii prodemocratie sau pe oamenii de rand nemultumiti de starea economiei, ci si pe membri ai actualului regim, care cred ca existenta acestuia este periclitata de faptul ca seful statului nu le permite sa decida cine ii va urma. Desi exista riscul ca demonstratiile sa scape de sub control si sa distruga regimul, ele s-ar putea dovedi suficiente sa il forteze pe Mubarak sa demisioneze si sa permita inlocuirea acestuia cu cineva care sa salveze ordinea in stat. Potrivit lui Friedman, acel cineva ar putea fi, de exemplu, Omar Suleiman, sef al serviciilor de informatii pe care Mubarak l-a numit recent in functia de vicepresedinte.

In privinta protestatarilor, analiza insista pe faptul ca acestia sunt foarte divizati si, pana in momentul actual, nu s-au dovedit capabili sa genereze miscari de masa precum cele ce au dus, de exemplu, la inlaturarea Sahului in Iran, in 1979. Iar daca in media din Vest revoltele sunt prezentate drept o miscare in favoarea unei democratii liberale de tip occidental, interesele taranilor, muncitorilor si ale micilor comercianti care iau parte la proteste tin mai degraba de starea economiei egiptene, decat de principiile democratiei liberale, apreciaza analistul.

In privinta Fratiei Musulmane, privita de multi observatori drept prea slaba sa influenteze revolutia, Friedman apreciaza ca "este o greseala sa facem confundam precautia Fratiei Musulmane cu slabiciunea (...) As banui ca Fratia Musulmana are o influenta potentiala mai mare in randul maselor decat protestatarii pro-occidenali sau decat Mohamed ElBaradei, fost sef al Agentiei Internationale pentru Energie Atomica.

Cele patru deznodaminte posibile, identificate in analiza Stratfor:

1)Supravietuirea regimului: Mubarak ar putea stabiliza situatia sau, mai probabil, un alt oficial militar de rang inalt ar putea sa-l inlocuiasca dupa un interval de timp rezonabil. O posibilitate ar fi si o lovitura a coloneilor

2)Un al doilea posibil deznodamant este ca demonstratiile sa determine organizarea de alegeri, in care ElBaradei sau altul asemenea sa fie ales, iar modelul etatist cladit de Nasser sa fie inlaturat in favoarea unuia democratic .

3)Un alt treilea posibil deznodamant ar fi ca demonstratiile sa duca la organizarea de alegeri in care sa iasa castigatoare Fratia Musulmana, care sa promoveze, in continuare, o agenda islamista 4)Al patrulea posibil deznodamant - ce s-ar putea intampla, cel mai probabil, in urma unor alegeri care sa duca la un blocaj electoral, in care niciun candidat nu poate fi declarat invingator - este cufundarea Egiptului in haos politic.

Semnificatiile geopolitice ale evenimentelor din Egipt, identificate in analiza Stratfor:

In randul islamistilor radicali, perspectiva unui Egipt radicalizat este una incurajatoare, dar pentru Iran nu este atat de placuta: "Iranul este acum centrul emergent al islamismului radical; nu ar intampina cu bratele deschise o concurenta din partea Egiptului, desi ar putea fi multumit daca Egiptul ar actiona ca aliat al sau"

Pentru SUA, instaurarea unui regim islamist in Egipt ar fi o "catastrofa strategica", deoarece o astfel de situatie "nu doar ar schimba dinamica lumii arabe, ci si strategia aplicata de America dupa sfarsitul razboiului arabo-israelian din 1973 (...). Sprijinul serviciilor egiptene de informatii dupa 11 septembrie au fost esentiale in blocarea si subminarea al-Qaeda. Daca Egiptul va inceta sa coopereze sau va deveni ostil, strategia SUA ar fi subminata grav".

"Cel mai mare perdant ar fi Israel, a carei securitate nationala se bazeaza pe tratatul cu Egipt (...) Demilitarizarea Peninsulei Sinai nu doar a protejat frontul sudic al Israelului, ci a insemnat ca supravietuirea Israelului nu a mai fost o miza. (...) In toate razboaiele purtate de Israel dupa tratatul cu Egipt (razboiele din Liban din 1982 si 2006), miza a constat in interesele israeliene, nu in supravietuire"

"Apare astfel un scenariu care i-ar putea intari pe islamistii radicali, aducand in dezavantaj SUA, Israel, eventual chiar si Iranul, din motive total diferite. Acest scenariu ar aparea daca se petrec doua lucruri. In primul rand, Fratia Musulmana ar trebui sa devina forta politica dominanta in Egipt. In al doilea rand, ea trebuie sa se dovedeasca a fi mai radicala decat majoritatea observatorilor o considera in prezent - sau, dupa ce obtine puterea sa evolueze intr-o miscare mai radicala. Daca sustinatorii democratiei castiga, si este ales cineva ca ElBaradei, este putin probabil ca acest scenariu sa aiba loc (...). Similar, aranjamentele geopolitice vor ramane neatinse daca regimul militar pastreaza puterea - cu o singura exceptie. Daca se decide ca lipsa de popularitate a regimului poate fi diminuata prin asumarea unei linii anti-occidentale si anti-israeliene - altfel spus, daca regimul ar decide sa joace cartea islamista - situatia ar evolua asemenea celei in care ar fi vorba de un guvern al Fratiei Musulmane. Oricat de greu ar fi de imaginat, poate exista o alianta cu Fratia Musulmana, menita sa stabilizeze guvernul.(preluare Hot News)

INCEPUTUL RECONCILIERII NATIONALE

Orice constructie politica de anvergura in Romania trebuie salutata. Din pacate in spatiul politic de la noi a fost declansat inca din anii 90, fara nici o ratiune ,razboiul romano-roman. Acest aspect a condus la mocirla in care se afla Romania, la imaginea pe plan extern, la inversarea tablei de valori, la patrunderea in institutiile statului a unor indivizi lipsiti de o minima pregatire economica, politica, incapabili de a intelege mecanismele specifice unei societati in tranzitie. De cateva ori am scris pe propriul blogg despre necesitatea realizarii unei reconcilieri nationale necesare pentru iesirea din criza si reconstructia statului roman. Din pacate inacapacitatea de a realiza acest deziderat de catre clasa politica amplifica tarele societatii romanesti.

Exemplele din unele tari europene evidentiaza faptul ca in perioade normale , dar mai ales in cele de criza, ideologiile partidelor conteaza mai putin. Primatul il are interesul national si nu ideologia. Am mai afirmat ca nu este bine ca in Romania scapata de curand de dictatura sa dispara un partid indiferent de coloratura sa, dar in acelasi timp orice partid care nesocoteste cerintele la nivel global, care manifesta dispret fata de dialog si lipsa de respect fata de opozitie, care introduce in dezbaterile publice teme false, mai devreme sau mai tarziu este sortit reformarii sau disparitie de pe scena politica!

RECONCILIEREA NAȚIONALĂ

Trecerea în neființă a celui care va rămâne în galeria culturii naționale, Adrian Păunescu, poate reprezenta un prilej pentru ceea ce politicienii au ca datorie- RECONCILIREA NAȚIONALĂ. După o meditatie a lui J.P. Sartre putem să ne rostuim gândurile, căci spunea autorul: „aproape sau departe unii de alții, suntem cu toții vinovați de ceea ce se întâmplă bine sau rău pe pământ”. Aplicată nației române meditatia filosofului francez poate însemna, în condițiile de deznădejde pe care le trăim, vina noastră, a tuturor. Cu toții, în mai mare sau mai mică măsură, purtăm vina pentru ură, intoleranță, ipocrizie, minciună, necredință.
El însuși, poetul național, a fost respins, izgonit,umilit,răstignit, ele însuși cu bunele și relele sale, dar și cu geniul său inestimabil.
Dincolo de ceea ce a fost, bun și rău, Adrian Păunescu rămâne poetul neamului nostru, poetul și omul de cultură, pentru care acum, odată cu trecerea în neființă, orice român nu poate să nu lase o lacrimă.
Președintele României, cu bunele și relele sale, clasa politică, au dovedit sensibilitatea profund românească, aprecierea pentru cel care va rămâne și conștiința noastră trează, patriotul național prin excelență.
În acest moment trist pentru români poate apărea o speranță și anume speranța reconcilierii naționale, a recunoasterii valorilor naționale, astfel încât flacăra minții lui Adrian Păunescu să nu se stingă niciodată.

REVISTA DE FILOSOFIE ( 2 )LUCIAN BLAGA ŞI MODELUL CULTURAL EUROPEAN

Blaga nu înţelege să sacrifice destinul creator al omului pe altarul nici unui zeu. „Marele Anonim” nu e Dumnezeul creştin, întrucât acesta din urmă nu garantează creaţia umană. Cultura europeană este şi va fi creştină în măsura în care are nevoie să-şi regăsească centralitatea. Regândirea modelului în jurul valorilor centrale va fi însă una laică, raţional-metafizică. Raţiunea umană trebuie să iese din ştiinţificitate pentru a căuta un temei transcendent. Astfel, discursul ştiinţific devine deprimant, transformând viaţa într-un accident pe Terra, o biată planetă aflată undeva la periferia lumii, iar umanitatea într-o ceată de nomazi rătăcind în cosmos. Acest spirit ştiinţific ne împinge spre periferia universului. Blaga vine să susţină: este adevărat, suntem la periferie, dar putem intui prin minus cunoaştere, principiul metafizic ordonator, fondul anonim central.Incertitudinile ştiinţei dovedesc „că nu e destul să cunoşti lumea, că trebuie să o şi înţelegi…Iar dacă filosofia aduce ceva de dincolo de ştiinţă, este o lume a înţelegerii, faţă de extraordinara prelucrare de simple cunoştiinţe a ştiinţei”8.
Când Nietzsche declamă că „Dumnezeu a murit”, el nu face decât să se înscrie în spiritul veacului pentru care nu mai există un „dincolo”, în sensul că totul apare acum în întrupare. Modelul european s-a dovedit apt să explice şi să valorifice nihilismele şi formalismele veacului. Ele reprezintă expresia cea mai pură a acestui model: libertatea spiritului de a-şi alege axiomele. Formele îşi dau singure diversul. Formalismele sunt solidare cu esenţialul culturii europene, în măsura în care ele sunt deschise, libere şi permanent creatoare. Aşa s-a împlinit modelul cultural european în veacul nostru. Dar a venit vremea ca el să se dovedească nu doar deplin şi folositor, ci şi mântuitor. Raţionalitatea ştiinţifică trebuie să lase loc temeiului metafizic. Cultura europeană are suficiente resurse pentru o asemenea „mutaţie ontologică”. Ele trebuie căutateînsă cu precădere, în culturile în a căror matrice stilistică predomină năzuinţa spre absolut. Individualismul a măcinat Europa până la epuizare. Este necesară o nouă integrare spirituală în care individualitatea să se jertfească pentru o alcătuire spirituală anonimă, în care creatorul să lase loc creaţiei. Modelul cultural european va trebui să-şi asume o etică a anonimatului.
Blaga nota într-un aforism: „Metafizica tinde să se reazime de obicei pe cugetare, se-ntemeiază de cele mai multe ori pe sentiment, şi-ar trebui să se întemeieze mai mult pe convingerile noastre morale (dar să acordăm un înţeles foarte larg acestui cuvânt)”9. În numele unei asemenea cerinţe morale, Blaga îşi asumă întreaga responsabilitate a actului creator şi se retrage permanent făcând loc creaţiei.
Dintr-o asemenea perspectivă raţională, metafizică şi morală totodată, creaţia
lui Blaga poate contribui la regândirea modelului cultural european. Deşi cu accent metafizic filosofia sa este un a pământului. Ea permite autonomia altor orientări şi plăsmuiri culturale, într-o lume în care realul nu se confundă cu idealul, iar cerul nu s-a încununat cu pământul. Considerându-şi opera ca înscriindu-se pe dimensiunea filosofiei dialecticului, a celor aşezaţi undeva în văzduh şi pentru care pământul nu mai e pământ şi cerul nu mai e cer, Noica se întrebă ce filozofie s-ar putea preda unor tineri născuţi pe staţiuni cosmice. Şi răspunde: „probabil acolo gândirea şi filosofia ar avea acea ( iluzorie sau poate reală) adecvaţie între ceea ce este şi ceea ce trebuie să fie, trimiţând la monotonie lumea pământului ca şi lumea cerului. Şi sunt sigur că cineva şi-ar aminti atunci, de o filosofie a lui Lucian Blaga, şi ar exclama: Ce frumoasă era gândirea filosofică pe vremea când cerul nu era încununat cu pământul, încă”10.
De altfel, Blaga intuieşte cele două dimensiuni ale dezvoltării gândirii filosofice şi optează încă din tinereţe. Într-un aforism din Pietre pentru templul meu
el povesteşte: „Un gospodar îşi vântura grâul de pleavă. În vreme ce grăunţele îi
cădeau la picioare, pleava zbura în vânt. Şi pleava batjocorea grăunţele ce cădeau: Ceinerţie în voi, ce lipsă de entuziasm! Pe voi vă cheamă pământul, noi zburăm”11.
O asemenea viziune metafizică propune Blaga pentru Europa veacului nostru, într-un ceas în care filosofii invocă de obicei plictisul, absurdul, arbitrariul sau lipsa de sens. „Grădinile suspendate” ale lui Lucian Blaga pot contribui la revitalizarea modelului cultural european, depăşind exasperarea şi resemnarea gândirii contemporane.

8 Constantin Noica, Istoricitate şi eternitate. Repere pentru o istorie a culturii româneşti,colecţia Capricorn, 1989, p. 195.
9 Lucian Blaga, Opere, vol. 7, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p. 77.
10 Constantin Noica, Istoricitate şi eternitate, op. cit., p. 195.

REVISTA DE FILOSOFIE ( 1 )

LUCIAN BLAGA ŞI MODELUL CULTURAL EUROPEAN
CONSTANTIN NICOLAESCU
( articol aparut in Revista de filosofie,nr.3-4,2008)

Abstract. Unwilling, as Blaga also was, to indulge in laments concerning the fate
of the European culture, Constantin Noica underlined the fact that “Nothing is said yet”,while Blaga mentioned that „our century enjoys prophets speaking of life with theenthusiasm of a sick person”. We are now in a “conjuction era”. The European culturalmodel refuses self-enclosure and therefore exists through creativity, beyond stagnationand the fascination of death, but oriented toward the multitude and the inclusive opening.

Refuzând, ca şi Lucian Blaga, orice lamentaţie asupra soartei culturii europene, Constantin Noica scria: „Într-un veac în care există atâţia specialişti ai morţii culturilorşi ai sfârşitului celei europene, ar fi poate potrivit să ne gândim la miraculoasa einaştere, şi atunci, specialiştilor morţii, cu un La Bruyere în frunte, care declara că – tout est dit et l’on vient trop depuis plus 7000 ans qu’il ya d’hommes et qui pensent –, le-am putea spune, pur si simplu: Totul nu este încă spus.”1
Asemenea mesaje sună ca venind dintr-o Europă bolnavă, care pare că şi-a pierdut busola. Într-unul din primele sale aforisme Blaga nota: „Veacul nostru are profeţi care vorbesc despre viaţă cu entuziasmul unor bolnavi. Puterea ce pulsează în opera lor nu seamănă cu vigoarea omului sănătos, ci cu forţa nebunului delirant.”2
Întârziind în era conjuncţiei şi nevăzând alt liant între oameni decât cel exterior, profeţii veacului n-au reuşit să scoata la lumină gloria culturii europene, o cultură care a educat cu valorile ei umanitatea. Europa a dat lumii istorice un model cultural. Dacă toate culturile lasă iraţionalul dincolo, cea europeană îl aduce şi îl întrupează aici, întrucât misterul ei este de a nu avea închiderea în sine. De aceea ea a putut fi arhetipul altor culturi. Modelul cultural european există doar prin creativitate.

Felul său de a fi este creaţia permanentă. Unui asemenea model nu-i este proprie pulsaţia morţii sau tendinţele de intrare în stagnare. Schema specifică culturii europene este Unul Multiplu. Unul şi variaţia sa oferă schema culturilor de tip monoteist, care pun divinitatea sau constituţia drept principiu al unităţii. Unu în Multiplu caracterizează culturile de tip panteist sau panlogist, în care ceva rămâne în agonie până la sfârşitul lumii, cum avea să spună Pascal. Modelul cultural european a fost deschis unor asemenea scheme, dar el s-a structurat pe „Unu si Multiplu”. În culturile de tip politeist, în principal cultura grecă, lumea nu este bolnavă, întrucât Unu nu mai este in chip limpede hotărâtor.
Ceea ce importă este căutarea adevărului încă negăsit. Miracolul culturii greceşti ar putea fi redat, din această perspectivă, prin preeminenţa Multiplului asupra Unului. Acest miracol cultural rămas nerepetabil, deşi inapt să devină un model, ar putea constitui un punct de plecare in regândirea modelului cultural european.
Întrucât s-a dovedit a fi un univers în expansiune, cu valori, categorii şi istorie cu tot, modelul cultural european se poate alimenta din schema culturii greceşti, pentru a sta sub o unitate sintetică, adică acea unitate care se diversifică şi se multiplică, se concretizează în plan istoric în valori stilistice unitare. Valorile culturii europene sunt nespus de variate în comparaţie cu cele invocate de greci.Dar sunt deschise faţă de istorie.
Viziunile pesimiste asupra destinului culturii aparţin, deloc întâmplător, unor gânditori occidentali. Minimalizând rolul european al culturii latine şi bizantine, ignorând sud-estul, filosofii occidentali ai istoriei uită, din cinism sau din neputinţaunei viziuni filosofice, că Europa exista dinainte de haosul germanic iniţial. Occidentalul ar avea de meditat asupra faptului că, în Bizanţ, mase întregi de oameni anonimi aveau să se bată pentru idei. În măsura în care modelul cultural european îşi caută universalismul pe căille întortocheate ale ştiinţei, n-ar fi lipsit de interes să se întoarcă la originara universalitate a gândului. O universalitate nedominată de prezenţa şi fascinaţia Unului, ci deschisă către totalizări succesive. Deschiderea şi expansiunea oferă stil şi măsură modelului cultural european. O cultură liberă şi totuşi responsabil creatoare. „Europa – scria Blaga – nu este un continent, dar trăieşte iluzia de a fi un continent. Istoria Europei este istoria acestei iluzii. Europa nu poate fi gândită geografic şi delimitată în Est şi Vest, în „Europa captiv㔺i „Europa liberă”, aşa cum prea adesea obişnuiesc să facă autorii occidentali. Europa a fost este şi va fi în primul rând un model cultural care s-a impus ca o pecete asupra lumii”3.
Eforturile filosofilor contemporani de revitalizare a modelului cultural european nu pot ignora la nesfârşit şi nepedepsit experienţa gândirii est-europene. Dincolo de orice formă de socialism, acest spaţiu a cunoscut o bogăţie a gândirii filosofice scutită totalmente de grija economicului.
Opera lui Lucian Blaga apare pentru filosofii occidentali ca o descoperire. Fără a beneficia de o mediatizare corespunzătoare, lucările sale au rămas în mare măsură necunoscute. Constantin Noica se confesa în anul 1986: „Cum pot să spun în numele altei filosofii că sistemul lui Blaga este una dintre cele mai cutezătoare viziuni filosofice ale lumii contemporane? Cum pot să spun că mă ruşinez eu însumi de a nu fi făcut nimic pentru proiectarea lui Blaga în lume?”4
Creaţia lui Blaga e organică în raport cu timpul actual, în măsura în care ea restituie filosofiei adevărata sa vocaţie, adică presupune o lume unde ideile se articulează potrivit unei logici interne, într-un sistem totodată coerent, complet şi original. Gândirea sa se încadrează în filosofia nouă, realistă, metafizică, însă în chip original, întrucât refuză să accepte excesele pozitiviste şi raţionaliste.
În numele lor modelul cultural european s-a relativizat profund. Gânditorul modern şi postmodern a clădit în primul rând pe raţionalism. Raţionalismul înseamnă însă conştiinţă clară.
Raţionalismul apusean, în sens ştiinţific, nu poate oferi suprema conştiinţă. Pe această cale viaţa nu poate fi explicată şi realitatea însăşi a omului rămâne în cea mai mare parte pe dinafară. Arbitrariul şi absurdul stăpânesc această conştiinţă filosofică. Dar oricât am fi de superficiali, noi nu putem trăi ca oameni decât în esenţialitate. Nimeni nu poate scăpa de esenţa realităţii, căci pretutindeni nu e decât esenţă. Filosofia lui Blaga este una raţională, dar ordinea e dată, indiferent dacă e cunoscută sau nu. E o ordine mai adâncă, tainică, de care se îngrijeşte „Marele Anonim”.
Conştiinţa filosofică devine asfel conştiinţa căderii într-o ordine. Suntem într-o lume căzută şi în periferialitate datorită cenzurii transcendente instituite de Marele Anonim pentru menţinerea centralităţii lui. Dar căderea ne înalţă, întrucât face posibilă creaţia. Fiind o meditaţie asupra destinului creator al omului, filosofia blagiană se înscrie pe coordonatele majore ale modelului cultural european. Un destin care îşi asumă însă întreaga responsabilitate pentru actul creator, asfel încât el nu devine arbitrar, absurd sau lipsit de sens.
Pentru că limitaţia nu limitează, iar negativul e convertit în pozitiv. Îngrădit într-o matcă stilistică ce-l osândeşte, dar îl şi mântuieşte, omul răspunde valoric, prin creaţie. Creaţia blagiană e un răspuns dat vremii de azi.
Modernii şi postmodernii au trăit, în spirit ştiinţific, mai ales ideea de cauză. Nu e de mirare că aceştia au ajuns atât de frecvent la o perspectivă mecanicistă sau la o intuiţie a absurdului vieţii.
Creaţia blagiană reabilitează ideea de scop, care e la filosoful român nu numai un termen de filozofie a valorilor ci şi de explicaţie în general. Înţelegând cultura printr-o mutaţie ontologică, lumea va fi logos, va fi expresia majoră a scopului. Sensul existenţei e noimă şi se află în inima lucrurilor.
Ceea ce n-a înţeles postmodernul e că temeiul se află dincolo sau dincoace de această lume. Noima e miracol generalizat, e rest, iar intuiţia sa e ceva adânc şi de o bogată configuraţie lăuntrică. Ordinea e dată, dar ea poate fi cunoscută sau mai bine zis intuită, prin aşezarea cea bună întru ceea ce prescriu lucrurile.
Iată de ce Blaga nu crede în decadenţă şi nu acceptă cu adevărat noţiunea de progres cultural. Critica lui Oswald Spengler este simptomatică din acest punct de vedere. O cultură care s-a instituit ca model, astfel încât aproape tot ce se întâmplă astăzi pe glob poartă pecetea Europei, nu poate fi decadentă. „De ceea – semnala Constantin Noica – oricine vorbeşte despre decadenţa ei deplânge cel mult degradarea modelului ei la un grup de naţiuni ori altul sau nu înfruntă seriosmiracolul culturilor. Cu modelul ei, cultura europeană nu poate intra în decadenţă cel mult, pe Terra sau în cosmos, îşi schimbă cadenţa.”5
Filosofia blagiană oferă un temei metafizic şi raţional totodată pentru găsirea cadenţei culturii europene, o cultură care s-a împlinit prin orizontul valorilor sale,deschis faţă de istorie.
Modelul culturii europene există şi se împlineşte doar prin creaţie. Unui asemenea model îi sunt străine atât profeţiile laice ale decadenţei, cât şi cele teologice, în măsura în care nu lasă loc manifestării destinului creator uman.
Discursul teologal e unul creştin-mărturisitor şi, refăcând traseul iniţial, reintegrator la origini, al culturii spre cult, poate deveni recuperator şi chiar salvator.
El poate oferi iluzia centralităţii şi chiar a unei centralităţi în ordine metafizică. Dar în numele său, Petre Ţuţea, de exemplu, arată că „anticii intuiau un mare adevăr când spuneau: zeul este creator, iar omul este imitator”6 sau că „fără religie omul rămâne un animal raţional şi muritor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri… iar a şti, la scară umană, poate fi folositor, dar în nici un caz mântuitor”7.

1 Constantin Noica, Modelul cultural european, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 187.
2 Lucian Blaga, Zări şi etape, Editura Minerva, Bucureşti, 1990, p. 1.
3 Idem, Elanul insulei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p. 212.
4 Constantin Noica, Istoricitate şi eternitate. Repere pentru o istorie a culturii româneşti,colecţia Capricorn, 1989, p. 194
5 Idem, Modelul cultural european, op. cit., p. 63.
6 Radu Preda, Jurnal cu Petre Ţuţea, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 13.
7 Ibidem, p. 186.