„NOII PRECUPETI”

Aparuta in 2006 cartea lui Adrian Gavrilescu intitulata „Noii precupeti. Intelectualii publici din Romania de dupa 1989”face o anliza e drept partila in privinta schimbarilor care au urmat imediat dupa decembrie 1989. In scena este intelectualitatea, o parte a acesteia care a reusit sa se impuna in spatiul public, sa ocupe pupitrele de comanda pe diversele paliere. Lupta a fost dura nu numai in spatul politic dar si in cel al institutiilor culturale iar in unele dintre ele au fost purtate adevarate razboaie incat imaginea acelei intelectualitati era aceea a unor precupete care se razboiau pentru putere. Un comentariu pe carte lui A. Gavrilescu intreprinde Paul Cernat.
„O bomba artizanala cu intelectuali publici- Paul Cernat
Dupa debutul ambitios-juvenil din 2002 cu volumul Democratia la pachet. Elitele politice in Romania postcomunista, scris impreuna cu mai virstnicul sau coleg Marius Tudor, Adrian Gavrilescu (n. 1975, absolvent de SNSPA) se lanseaza impetuos si riscant pe terenul minat al criticii intelectualilor publici. Venit in siajul unor carti-atac precum Retori, simulacre, imposturi de Ciprian Siulea sau Boierii mintii… de Sorin Adam Matei, fara a uita incisivul opuscul Chemarea la ordine. Ancheta despre noii reactionari al francezului Daniel Lindenberg, Noii precupeti. Intelectualii publici din Romania de dupa 1989 promitea o noua provocare made in Editura Compania pe piata de idei autohtona.
O bomba care urma sa puna pe jar establishment-ul cultural, mediatic si universitar, dezvaluind terapeutic mecanismele de functionare ale clientelarului, oligarhic-tribalului si cvasi-feudalului mediu cultural mioritic. Un demers asteptat. Pentru ca – o stim prea bine cei care ne miscam prin aceste medii – „revistele culturale romanesti, emisiunile TV realizate de intelectuali, sistemul de promovare din interiorul lumii universitare, paragrafele editorialistilor, tirgurile de carte, relatiile dintre edituri evoca o violenta speciala, lipsita de implicare fizica: se practica atacul la persoana, traficul de influenta culturala, aranjamentele la premiile acordate celor mai bune carti ale anului, construirea carierelor universitare dupa regulile de functionare ale clanurilor academice, falsificarea tirajelor reale ale revistelor culturale, trocul in universul editorial, manipularile prin talk-show, recalificarile la locul de munca, minimalizarea sau maximizarea colaborationismului cu regimul comunist“. Chiar daca nu e totdeauna asa, e de prea multe ori asa.
intru radiografierea prestatiei principalelor personaje si a complicitatilor care leaga nucleele combatante de pe piata intelectuala de la noi, sectiunile volumului au fost decupate dupa criteriul localizarii: mediul „analistilor politici“, cel universitar, editurile si revistele, sociologia, platoul de televiziune, cotidienele.
„Noii precupeti“... Termenul, de extractie neaosa (ca si cel de „boier“), trimite la un statut periferic, sugerind tocmeala pe o piata de maruntisuri. „Negustor“ are alta greutate... iNTR-ADEVAR, statutul intelectualului public nu e departe de cel al precupetului, intr-o lume dominata de marii rechini.
- Asteptari si dezamagiri
Orice astfel de analiza critica este OK cita vreme se desfasoara la marele general, dar devine periculoasa, chiar exploziva cind autorul incepe sa dea nume si sa puna in discutie prestatia unor personaje/retele vii si active, cu autoritate si influenta publica semnificativa. Pentru ca, intr-o asemenea lume, ceea ce se vede, e scris si e public („sursele bibliografice obiective“) va fi intotdeauna mai putin relevant decit ceea ce nu se vede, dar se stie (informatiile de culise, „lumea paralela a zvonurilor, birfelor si dusmaniilor“). Iata deja un obstacol important...
Am inceput lectura Noilor precupeti cu asteptari destul de mari. insa dupa un promitator, util capitol introductiv (o punere in tema asupra identitatii si rolurilor intelectualilor publici in Franta, Germania si Statele Unite de la Afacerea Dreyfuss incoace) indatorat unor lucari semnate de Hervé Hamon si Patrick Rotman, Em. Lemieux, Richard Posner, Pierre Bourdieu, Stanislav Anderski am devenit tot mai contrariat si mai dezamagit. incadrate de abordari situabile intre studiul sociologic (cu bibligorafii si note scrupuloase) si eseul publicistic de atitudine, sectiunile despre edituri, reviste si emisiuni culturale televizate, partial cele despre universitarii politologi frapeaza, nu o data, prin superficialitate, resentiment si tendentiozitate. Livrarea lor „la pachet“ cu adevaruri incomode si cu capitole credibile arunca o lumina proasta asupra intregului demers.
- Polite si resentimente
Desi clar si, pe alocuri, nervos (mergind pina la formulari dubioase de genul „cafteala incasata de Serban Pretor“), stilul lucrarii e destul de arid, in contrast cu titlurile jucat comerciale, ironic-intertextuale. Dar nu acest contrast deranjeaza.
Printre fixatiile lui Gavrilescu figureaza la loc de cinste „clanul Miroiu“ si „mormanul de posete“ feministe de la SNSPA. De fapt, cam toti universitarii de acolo. Citind insa capitolul despre Intelectualii publici in rolul „analistilor politici“ nu poti sa nu intri in logica suspicioasa a autorului si sa nu te intrebi ce polite plateste si de ce, mai ales ca el insusi a absolvit acum ceva timp SNSPA. E totusi comic sa vorbesti despre o dictatura matriarhala si despre un „morb feminist“ in mediul academic autohton. Iar stereotipul sexist al „posetelor“ este cel putin jenant... in plus, nu poti bagateliza asa usor prestatia academica a Mihaelei si a lui Adrian Miroiu. Radiografia critica a fostului grup de tehnocrati pro-Ion Iliescu „Un viitor pentru Romania“ (cu Vasile Secares, Vladimir Pasti, Ioan Mircea Pascu s.a.) si analiza tranzitiei „de la Scinteia si «Stefan Gheorghiu» la NATO si liberalism“ merita apreciate, dar a afirma ca studiul feminist al lui Pasti (Ultima inegalitate. Relatiile de gen in Romania) ar fi cel mai ieftin din domeniu la propriu mi se pare deplasat.

Punerea in paralel a activitatilor partinice in care a fost angrenata sociologia autohtona sub comunism cu schimbarile sale la fata de dupa 1989 sint instructive si binevenite, desi frugale. Ma intreb totusi de ce un sociolog ceausist precum Aurelian Bondrea – groparul invatamintului superior romanesc din anii ’80 si marele baron al invatamintului particular postcomunist – e ignorat, iar un campion al sociologiei protocroniste cu o frumoasa cariera universitara postdecembrista (Ilie Badescu) are parte doar de citeva mentionari neutre. Poate pentru ca sint „vechi“... Sistematizind jurnalistic date privind formatorii de opinie din mass-media si din lumea universitara – la interfata cu sfera politicului –, Adrian Gavrilescu isi alege de multe ori tintele din rindul personajele inofensive, compromise (cazul lui Dan Pavel, fostul activist UTC devenit universitar si apoi sfetnic al lui Gigi Becali) sau aflate la indemina, dar evita sau rateaza domenii fierbinti. Aflam, de exemplu, prea putine lucruri despre istoria convergentelor dintre intelectualii publici si marile afaceri.
in ciuda unor observatii relevante, comentariile acide la adresa „favoritismului“ actualei conduceri a FSPA („triumviratul Daniel Barbu-Cristian Preda-Alexandra Ionescu“) si al lui Zoe Petre ignora adesea valoarea intelectuala a unor „clienti“. Ma tem ca Adrian Gavrilescu nu va ajunge niciodata la nivelul remarcabil al lui Florin Turcanu, de pilda. Unele descrieri de cariere academice pe scurtatura, cu contributii stiintifice modeste (Andrei Taranu, Alexandra Ionescu, Dan Petre) sint verosimile. Autorul vede insa pretutindeni – justificat sau nu – nepotisme, interese, dedesubturi suspecte: e oare chiar atit de important faptul ca lectorul Andrei Miroiu este fiul Mihaelei si al lui Adrian Miroiu, ca lectorul FSPA Filon Morar e fiul lui Vasile Morar, ca doctorandul lui Adrian Miroiu, Liviu Andreescu este fiul lui Gabriel Andreescu, ca Ana Bulai, sociolog, e sotia lui Alfred Bulai, conferentiar si prodecan in cadrul SNSPA, ca studenta Ana Pasti e fiica lui Vladimir Pasti, ca Irina Stanciugelu e fosta sotie a lui Stefan Stanciugelu, iar Cristina Ilinca – fosta sotie a lui Mircea Cartarescu (si actuala sotie a lui Vladimir Pasti, dar asta Adrian Gavrilescu n-o mai stie)? Ar fi trebuit, poate, ca acestia sa lucreze in constructii sau in agricultura, departe de ocupatiile celorlalti membri ai familiei. De fapt, nu relatiile de prietenie si rudenie, nici recenziile colegiale – uneori stridente – pe care membrii unei comunitati universitare si le scriu unii altora constituie o problema. Conteaza doar calitatea profesionala si compatibilitatea cu standardele academice autentice. Iar cei de mai sus par sa le indeplineasca.
Se simte uneori si lipsa unor clarificari conceptuale. Oricum am privi lucrurile, Marius Tuca sau Radu Moraru nu pot fi considerati intelectuali publici, chiar daca unii „mediacrati“ (Tuca, Turcescu s.a.) sufera de boala autorlicului. Ar fi meritat adus in discutie mai riguros si termenul de intelighentia (forjat nu in Franta, ci in Rusia secolului al XIX-lea). Retinem, in trecere, o observatie a lui Emmanuel Lemieux valabila atit pentru „intelocratii“ francezi (asemanatori cu cei romani), cit si pentru „intelectualii publici“ americani: „inovatia anilor 2000 a constat in cucerirea intelectualilor de catre mass-media“ avind drept efect transformarea lor in „telecrati“ mercantili, producatori de semipreparate culturale pentru publicul larg. Fenomene conexe – monopolul „cumularzilor“, industrializarea premiilor literare, tribalizarea universitara, prabusirea influentei culturii umaniste, domesticirea gindirii critice independente prin cumparare sau institutionalizare convenabila.
De departe cele mai slabe sint insa capitolele intitulate Intelectualii publici scriu carti si conduc edituri si Intelectualii publici scriu in reviste si cronicheaza pe sticla (oare ce e rau in aceste activitati?). Gavrilescu nu cunoaste bine lumea literara, nu stie mare lucru despre parti-pris-urile ideologice si estetice ale membrilor ei, nu are pregatirea necesara pentru o buna evaluare a domeniului si pare sa ignore cum s-au modificat in timp relatiile dintre „actori“ si gruparile lor. Esantioanele de presa sint simplist si haotic selectate, evaluarile – naive, iar rubricile de „revista revistelor“ sint monitorizate amatoristic, cu concluzii irelevante si adesea inexacte. Adrian Gavrilescu vede totul prin prisma relatiilor clientelare, reale sau inventate. Pentru el, criticii trudesc invariabil ca mercenari ai editurilor importante.
Cronicarilor literari le sint numarate cronicile despre carti aparute la „marile edituri“ (printre care si… Masina de scris!) ca proba a obedientei si a desconsiderarii editurilor mai mici. Explicatii rudimentar deterministe ne intimpina la tot pasul: „Constanta criticii literare romanesti, asa cum reiese ea din paginile celor mai importante reviste culturale, pare sa fie atractia pe care o exercita principalii recenzenti asupra marilor edituri“. Oare nu e valabila si viceversa? Nu fara dreptate, autorul constata: „Complicitatea dintre patronii de edituri si semnatarii de cronici i-a facut pe ultimii sa-si reduca din ce in ce mai mult rolul de critici informativi, pusi in slujba cititorului“, dar exemplele oferite sint neconvingatoare. Cartelurile, gruparile si retelele culturale, relatiile dintre autori, reviste si edituri, bref – dedesubturile se cuveneau „atacate“ cu instrumente mai fine. Oricum, pentru Gavrilescu faptul ca edituri ca Polirom, Humanitas, Paralela 45 produc carti mai multe – si adeseori mai interesante pentru recenzenti – decit concurenta, ca directorii lor au si alte treburi in afara hartuirii criticilor si a comandarii de cronici favorabile, ca destui cronicari nu se inregimenteaza publicitar si isi descopera afinitati in mod spontan pare neverosimil. Nu e totdeauna relevant sa acuzi diversi autori ca si-ar publica propriile carti si pe cele ale prietenilor la editurile sau in colectiile pe care le conduc, facindu-si astfel propriile „jocuri“. Ar fi hilar ca, de exemplu, Gabriel Liiceanu sa publice la Polirom, Calin Vlasie la RAO, Alexandru Musina la Humanitas etc. din ratiuni etice. Conteaza doar daca volumele publicate sint bune sau nu. Restul e resentiment.
Bile albe
Cind se ocupa de breasla sociologilor autorul se arata a fi mult mai prudent in judecati, iar cind are in vedere mass-media devine creditabil. Moderatorii de talk-show-uri si ziaristii au parte de evaluari si descrieri tipologice rapide si exacte. Remercabil este si capitolul final, o sinteza acuta a malversatiunilor specifice mediului din universitati, presa, edituri, reviste, televiziuni, cu observatii pertinente asupra „taunilor media“ care se lanseaza speculind tot ce e la moda pe agenda publica s.a. Oportunismul recent al intelectualilor nostri publici decisi sa-si recistige audienta, autoritatea si bunastarea prin superficializare comerciala, prin degradare populista, prin parazitarea politica a statului si prin talentul de a lua urma banilor sint diagnostice valabile. intr-adevar, cu trecerea timpului intelectualii publici au devenit din ce in ce mai publici si din ce in ce mai putin intelectuali, adica mai putin reflexivi, mai putin inclinati sa puna la indoiala judecatile emise de altii. Pacat ca acest autor inteligent emite judecati de sus si unde nu se pricepe…
O carte de sacrificiu
in final, el face o predictie interesanta: „Pe fondul unei prese din ce in ce mai vulnerabile la presiunile marilor trusturi, care «cumpara» de zor ultimele idei disponibile pe piata, precum si jurnalisti altfel contestatari, dar care si-au facut calculele, e posibil sa asistam la regrupari, reconcilieri, redistribuiri de sume si la reimpartirea zonelor de influenta. in definitiv, o angajare prea serioasa in conflicte risca sa fie, de la un punct incolo, contraproductiva. Tirgul devine preferabil. Pe o asemenea piata intelectuala, mai bine precupet decit victima a insistentei de a perpetua adversitati“.. Nu cred totusi ca identitatile ideologice vor fi anihilate de interesele comerciale (asistam deja la suprapuneri intre ele). Sa speram ca se vor gasi intotdeauna intelectuali critici capabili sa reziste suficient de bine tentatiilor si sa-si salveze independenta de opinie.
Bine tintita, incomoda si accesibila, Noii precupeti… e o carte de sacrificiu. Meritul ei major ramine acela de a deschide o discutie importanta si necesara despre maladiiile grave ale cimpului intelectual autohton. Superficialitatea tendentioasa a unor capitole risca sa o compromita insa pe portiuni mari, transformind-o in bomba artizanala.