ALEKSANDR DUGHIN: TEORIA LUMII MULTIPOLARE

Recent revista Lumea publica un articol al lui Aleksandr Dughin, referitor la situatia geopolitică actuală, la consecintele politicii neoliberale! Pornind de la acest articol, cred ca este la fel de interesant ceea ce scrie autorul  despre Teoria lumii multipolare. Redăm din cartea lui Aleksandr Dughin „Teoria lumii multipolare”, în traducerea lui Iurie Roşca.

”Tema multipolarităţii este abordată într-un fel sau altul în lucrările specialistului în RI David Kampf (în articolul „Apariţia lumii multipolare”3), istoricului Universităţii Yale, Paul Kennedy (în cartea „Ascensiunea şi căderea marilor puteri”4), geopoliticianului Dale Walton (în cartea „Geopolitica şi marile puteri în secolul XX. Multipolaritatea şi revoluţia în perspectivă strategică”5), politologului american Dilip Hiro (în cartea „După imperiu. Naşterea lumii multipolare”6) şi alţii.În opinia noastră, cel care s-a apropiat mai mult de înţelegerea esenţei multipolarităţii este specialistul britanic în RI Fabio Petito, care a încercat să elaboreze o alternativă solidă şi temeinică lumii multipolare, pornind de la concepţiile juridice şi filozofice ale lui Carl Schmitt7.

O multitudine de personalităţi politice şi jurnalişti influenţi menţionează, în repetate rânduri în cuvântările şi textele lor, orânduirea mondială multipolară. Astfel, secretarul de stat Madeleine Albright, care numea iniţial Statele Unite „naţiunea de neînlocuit”, a declarat la 2 februarie 2000 că SUA nu doresc „instaurarea şi garantarea respectării” lumii unipolare şi că integrarea economică a creat deja „o lume care ar putea fi numită chiar multipolară”. În editorialul din „New York Times”, publicat la 26 ianuarie 2007, se vorbea direct despre „apariţia lumii multipolare” alături de China, care, „de acum încolo, ocupă un loc paralel la aceeaşi masă cu alte centre de putere, cum sunt Bruxelles şi Tokyo”. În raportul Consiliului Naţional de Informaţii al SUA din 20 noiembrie 2008 „Tendinţele globale 2025” se arată că apariţia „sistemului global multipolar”urmează să se producă pe parcursul a două decenii.

Începând cu anul 2009, multă lume îl privea pe preşedintele SUA, Barack Obama, ca pe un prevestitor al „erei multipolarităţii”, considerând că în politica externă, el va acorda o atenţie prioritară unor centre de putere emergente ca Brazilia, China, India şi Rusia. La 22 iulie 2009, în timpul vizitei sale în Ucraina, vicepreşedintele Joseph Biden a declarat: „noi încercăm să construim o lume multipolară”.

Însă aceste cărţi, articole şi declaraţii nu conţin nici definiţia exactă a noţiunii de lume multipolară (LM) şi nici vreo teorie cât de cât clară şi coerentă ce ar arăta modul de constituire a acesteia (TLM). De cele mai multe ori, apelul la „multipolaritate” presupune doar trimiterea la faptul că la ora actuală, în procesul globalizării apar anumiţi concurenţi ai centrului şi nucleului incontestabil al lumii moderne (SUA, Europa şi, mai larg, „Occidentul global”), fiind vorba despre ţările şi blocurile de state care cunosc o dezvoltare dinamică sau constituie nişte puteri considerabile, acestea aparţinând lumii „a Doua”. Compararea potenţialului SUA şi al Europei, pe de o parte, şi al noilor centre de putere în ascensiune (China, India, Rusia, ţările Americii Latine etc.), pe de altă parte, arată din ce în ce mai convingător caracterul relativ al supremaţiei tradiţionale a Occidentului şi ridică noi întrebări în legătură cu logica proceselor ce urmează să determine arhitectura raporturilor de forţe la scară planetară: în politică, economie, energetică, demografie, cultură, etică.

Respectivele observaţii sunt extrem de importante pentru elaborarea Teoriei Lumii Multipolare, însă ele nu pot substitui în niciun caz absenţa acesteia. În procesul elaborării unei astfel de teorii este necesar să se ţină cont de ele, însă merită să accentuăm că acestea poartă un caracter fragmentar şi nu se ridică nici măcar la nivelul unor generalizări teoretice sau conceptuale primare.

Multipolaritatea nu coincide cu modelul naţional de organizare a lumii în baza logicii sistemului de la Westfalia

Înainte de a purcede la elaborarea nemijlocită a Teoriei Lumii Multipolare (TLM) este necesar să delimităm cu exactitate zona conceptuală supusă cercetării. În acest scop vom examina noţiunile de bază şi vom defini acele forme ale orânduirii globale care, cu siguranţă, nu sunt multipolare şi, respectiv, multipolaritatea se prezintă ca o alternativă în raport cu acestea. Sistemul de la Westfalia recunoaşte suveranitatea absolută a statului-naţiune şi construieşte pe această bază întregul câmp juridic al relaţiilor internaţionale. Sistemul respectiv, care s-a constituit după 1648 (sfârşitul războiului de 30 de ani din Europa), a cunoscut câteva etape de constituire şi reflecta, într-o măsură sau alta, realitatea obiectivă până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Ea a luat naştere din respingerea pretenţiilor imperiilor medievale la universalitate şi „misiunea divină”, corespunzând reformelor burgheze din societăţile europene şi întemeindu-se pe principiul, potrivit căruia, doar statul naţional dispune de suveranitate supremă; în afara acestuia nu există nicio altă instanţă care ar avea dreptul juridic să intervină în politica internă a acestui stat, oricare ar fi scopurile sau misiunea (religioase, politice sau de alt gen) de care s-ar conduce. Acest principiu a predominat în politica europeană începând cu mijlocul sec. XVII până la mijlocul sec. XX, fiind extins cu anumite modificări asupra ţărilor din restul lumii.

Iniţial sistemul de la Westfalia se referea doar la statele europene, coloniile acestora fiind considerate doarextensiunea acestora, care nu dispune de suficient potenţial politic şi economic pentru a pretinde la propria suveranitate. Începând cu sec. XX, odată cu decolonizarea, acelaşi principiu de la Westfalia a fost atribuit şi fostelor colonii.

Modelul Westfalia presupune o egalitate juridică deplină a tuturor statelor suverane. Un astfel de model implică existenţa unui număr de poluri de adoptare a unor decizii privind politica externă, care corespunde numărului destate suverane. Această regulă funcţionează în mod tacit sau din inerţie până la ora actuală, întregul drept internaţional bazându-se anume pe ea.

În realitate, însă, există o inegalitate şi subordonare ierarhică între diverse state suverane. Pe parcursul Primului şi celui de-al Doilea Război Mondial, distribuţia forţelor între cele mai mari puteri mondiale s-a constituit într-o confruntare a unor blocuri distincte, în cadrul cărora deciziile erau luate în ţara ce reprezenta cea mai mare forţă între aliaţi. Ca urmare a celui de-al Doilea Război Mondial, după înfrângerea Germaniei naziste şi a ţărilor Axei, în sistemul global s-a constituit schema bipolară a relaţiilor internaţionale, care poartă numele locului unde s-a încheiat pacea respectivă – Ialta. Dreptul internaţional continua să recunoască de jure suveranitatea absolută a oricărui stat naţional. Însă, de facto, deciziile de bază ce ţineau de problemele-cheie ale orânduirii mondiale şi politicii globale se adoptau doar în două centre, la Washington şi la Moscova.

Lumea multipolară diferă de sistemul clasic de la Westfalia prin faptul că nu le recunoaşte unor state naţionale aparte, suverane formal-juridic, statutul de pol veritabil. Prin urmare, numărul de poluri într-o lume multipolară trebuie să fie mult mai mic decât numărul de state naţionale recunoscute (cu atât mai puţin al celor nerecunoscute). Majoritatea absolută a acestor ţări nu este în stare la ora actuală să-şi asigure în mod independent nici securitatea, nici prosperarea în faţa unui posibil conflict cu hegemonul, al cărui rol îl joacă în lumea de azi în mod univoc SUA. Adică, ele sunt dependente politic şi economic de o instanţă externă. Fiind dependente, ele nu pot fi cu adevărat centre ale unei voinţe autonome şi suverane în chestiunile globale ale ordinii mondiale.

Multipolaritatea nu este un sistem al relaţiilor internaţionale care ar insista ca egalitatea juridică a statelor naţionale să fie privită ca existenţă de facto a unei stări de lucruri. Deoarece este vorba doar de faţada unui tablou totalmente diferit al lumii, bazat pe echilibrul de forţe şi potenţialul strategic existent la modul real, nu cel nominal. Multipolaritatea operează cu acea stare de lucruri care există nu atât de jure, cât de facto şi porneşte de la constatarea unei inegalităţi de principiu existente între statele naţionale la ora actuală. Mai mult decât atât, structura acestei inegalităţi face ca statele de categoria a doua sau a treia să nu fie în stare să-şi apere propria suveranitate în faţa unei posibile provocări externe din partea puterii hegemonice. Aşadar, o astfel de suveranitate constituie în momentul de faţă o ficţiune juridică.

Multipolaritatea nu este bipolaritate

Lumea bipolară se baza pe paritatea economică şi strategico-militară existentă între SUA şi URSS, pe simetria comparabilă a potenţialului fiecăreia dintre cele două tabere. În acelaşi timp, niciuna dintre ţările care făceau parte dintr-o tabără sau alta nu dispunea de o forţă cât de cât comparabilă cu potenţialul Moscovei sau al Washingtonului. Prin urmare, la nivel global existau doi hegemoni care erau înconjuraţi de constelaţia ţărilor aliate, ce se aflau sub aspect strategic în condiţia de semivasal. Într-un astfel de model, suveranitatea naţională a ţărilor, recunoscută la nivel formal, îşi pierdea sensul. Fiecare ţară depindea de politica globală a acelui hegemon în a cărui sferă de influenţă se afla. Adică nu era independentă, iar conflictele regionale (ce se desfăşurau, de regulă, în zona Lumii a treia) se transformau rapid în confruntarea dintre cele două supraputeri, care tindeau să redistribuie balanţa influenţei planetare pe „teritoriile disputate”. Anume aşa se explică conflictele din Coreea, Vietnam, Angola, Afganistan etc.Î

În lumea bipolară exista şi forţa a treia, Mişcarea de Nealiniere. În această categorie se încadrau ţările Lumii a treia care refuzau să facă o alegere univocă în favoarea capitalismului sau a socialismului, preferând să manevreze între interesele globale antagoniste ale SUA şi URSS. Până la un punct, o astfel de politică reuşea, dar însăşi posibilitatea nealinierii presupunea existenţa celor două poluri, care se echilibrau reciproc într-o măsură sau alta. Totodată, „ţările nealiniate” nu erau sub nicio formă în stare să creeze un „al treilea pol”, cedând la principalii parametri în faţa supraputerilor, fiind răzleţite şi neavând o platformă social-economică unificatoare. Întreaga lume se împărţea în Occidentul capitalist (Lumea întâia, the West), Răsăritul socialist (Lumea a doua, the East) şi „toţi ceilalţi” (Lumea a treia, the Rest). De altfel, „toţi ceilalţi” reprezentau periferia mondială unde se ciocneau periodic interesele supraputerilor. În virtutea parităţii existente, orice conflict direct între supraputeri era practic exclus (deoarece ambele părţi dispuneau de un arsenal nuclear suficient pentru nimicirea reciprocă).

În urma falimentului unuia dintre cele două poluri (disoluţia URSS în 1991), sistemul bipolar s-a prăbuşit. Această situaţie a creat premise pentru apariţia unei ordini mondiale de alternativă. Un şir de analişti şi specialişti în domeniul RI a început să vorbească pe bună dreptate despre „sfârşitul sistemului de la Ialta”8. Odată cu retragerea de pe scena istorică a unuia dintre hegemoni, întregul sistem şi-a încetat existenţa. A sosit timpul ordinii mondialeunipolare sau a „momentului unipolar”9.

Lumea multipolară nu este una bipolară (aşa cum am cunoscut-o în a doua jumătate a sec. XX), întrucât astăzi în lume nu există nicio ţară capabilă să se opună în mod separat forţei SUA şi a ţărilor NATO. În plus, nu există nicio ideologie generală şi coerentă capabilă să consolideze o parte semnificativă a omenirii în confruntarea de idei cu ideologia democraţiei liberale, capitalismului şi „drepturilor omului”, pe care se întemeiază noua hegemonie a SUA, care a devenit de această dată una singulară. În aceste condiţii, nici Rusia, nici China, nici India şi nici oricare alt statnu pot pretinde la statutul celui de-al doilea pol. Restabilirea bipolarităţii este imposibilă atât din raţiuni de ordin ideologic (sfârşitul atractivităţii largi a marxismului), cât şi în virtutea potenţialului strategic, dar şi a resurselor tehnico-militare acumulate (în ultimii 30 de ani, SUA şi ţările NATO au avansat într-atât, încât o concurenţă simetrică cu acestea în sferele strategico-militară, economică şi tehnică nu este în puterea niciuneia dintre ţări).

Multipolaritatea este incompatibilă cu lumea unipolară

În urma dispariţiei URSS, polul care s-a păstrat a continuat să-şi lărgească sistemul social-politic (democraţie, piaţă, ideologia drepturilor omului) la scară globală. Anume această situaţie nouă poartă numele de lume unipolară. Într-o astfel de lume există un singur centru de adoptare a deciziilor în chestiunile globale de bază. Hegemonia SUA a devenit incontestabilă. În aceste condiţii, întregul spaţiu planetar reprezintă o parcelare în trei componente (descrisă în teoria neomarxistă a lui I. Wallerstein10): zona nucleului („Nordul bogat”, „centrul”),zona periferiei mondiale („Sudul sărac”, „periferia”) şi  zona intermediară („semiperiferia”, căreia îi sunt atribuite ţările mari, care cunosc o dezvoltare dinamică pe calea capitalismului: China, India, Brazilia, unele ţări din regiunea Pacificului, precum şi Rusia, care şi-a păstrat din inerţie un potenţial strategic, economic şi energetic considerabil).

În anii ’90 ai secolului trecut, lumea unipolară părea o realitate statornicită definitiv, iar unii analişti americani au proclamat în acest temei teza despre „sfârşitul istoriei”11. Potrivit acesteia, lumea devine totalmente omogenă (din punct de vedere ideologic, politic, economic şi social); de acum încolo toate procesele ce se desfăşoară în lume vor reprezenta nu o dramă istorică, bazată pe lupta de idei şi interese, ci concurenţa relativ paşnică a unor subiecţi economici, potrivit modelului existent în interiorul unor regimuri liberal-democrate. Democraţia devine globală. Pe planetă au rămas doar Occidentul şi marginile lui, adică acele ţări care se integrează treptat în el.

Neoconservatorii americani sunt cei care au propus cea mai clară formulă a teoriei unipolarităţii, accentuând rolul SUA în noua ordine mondială, proclamându-le drept un „nou Imperiu”. Viitoarea ordine mondială era văzută ca o construcţie americanocentrică în care SUA apare ca arbitru global şi întruchiparea principiilor „libertăţii şi democraţiei”, în jurul căruia se structurează constelaţia celorlalte ţări, ce reproduc modelul american cu diverse grade de exactitate. Acestea diferă sub aspect geografic şi după gradul de asemănare cu SUA: primul cerc – ţările Europei şi Japonia, urmat de ţările din Asia care cunosc o dezvoltare liberală accelerată, şi, în sfârşit, toate celelalte ţări. Toate ţările situate în jurul „Americii globale” pe orbite diferite sunt incluse în procesul de „democratizare” şi „americanizare”. Răspândirea valorilor americane are loc în paralel cu realizarea practică a intereselor americane şi lărgirea zonei de control american direct la scară globală. La nivel strategic, unipolaritatea se manifestă în rolul central al SUA în cadrul blocului NATO, urmat de superioritatea asimetrică a potenţialului militar cumulat al ţărilor NATO asupra tuturor celorlalte ţări ale lumii. În paralel, Occidentul depăşeşte celelalte ţări ca potenţial economic, nivel de dezvoltare a tehnologiilor înalte etc. Iar principalul constă în următoarele: anume Occidentul reprezintă acea matrice în interiorul căreia s-a constituit şi s-a afirmat istoric sistemul de valori şi norme, care sunt tratate în momentul de faţă drept etalon universal pentru toate celelalte ţări ale lumii. Acest fenomen poate fi numit hegemonia intelectuală globală, care, pe de o parte, deserveşte infrastructura tehnică a controlului global, iar pe de altă parte, se situează în centrul paradigmei planetare dominante. Hegemonia materială se desfăşoară în pas cu hegemonia spirituală, intelectuală, cognitivă, culturală, informaţională. De fapt, elita politică americană se conduce anume de o astfel de abordare conştient hegemonică. Însă doar neoconservatorii sunt cei care vorbesc deschis despre asta, în timp ce exponenţii altor curente politice şi ideologice preferă să facă uz de expresii mai elegante. Principiul „universalităţii” valorilor americane şi tendinţa de a le afirma la scară globală nu sunt puse la îndoială în SUA nici măcar de criticii lumii unipolare. Dezacordurile se reduc doar la faptul dacă un astfel de proiect este realist într-o perspectivă medie şi îndelungată, şi dacă SUA vor fi în stare să poarte singure povara imperiului global. Cei mai zeloşi adepţi ai unipolarităţii (ca, de exemplu, John McCain) insistă asupra adaptării ordinii mondiale la balanţa de forţe existentă la modul real. Ei propun ca în locul ONU să fie creat un alt model, „Liga Democraţiilor”12, care ar consfinţi juridic poziţia dominantă a SUA, adică unipolaritatea. Un astfel de proiect de formalizare juridică în cadrul relaţiilor internaţionale a hegemoniei americane post-Ialta, adică legalizarea lumii unipolare şi a statutului hegemonic al „imperiului american”, reprezintă una dintre posibilele căi de evoluţie a sistemului politic mondial. Este absolut evident că organizarea multipolară a lumii nu pur şi simplu se deosebeşte de cea unipolară, ci reprezintă antiteza ei directă. Unipolaritatea presupune o singură hegemonie şi un singur centru de luare a deciziilor, în timp ce multipolaritatea insistă asupra existenţei câtorva centre; în plus, niciunul dintre acestea nu dispune de drepturi exclusive şi este chemat să ţină cont de poziţiile celorlalţi. Astfel, multipolaritatea se constituie într-o alternativă directă unipolarităţii. Între cele două nu poate exista vreun compromis: potrivit legilor logicii, lumea este fie unipolară, fie multipolară. Aici contează nu faptul cum este încadrat juridic un model sau altul, ci cum se prezintă el de facto. În epoca războiului rece, diplomaţii şi politicienii recunoşteau cu greu „bipolaritatea”, care totuşi era un fapt evident. Iată de ce este nevoie să se facă distincţie între limbajul diplomatic şi realitatea concretă. La ora actuală, lumea unipolară reprezintă structurarea de facto a orânduirii mondiale. Am putea discuta doar asupra faptului dacă un astfel de model este bun sau rău, dacă el constituie răsăritul unui astfel de sistem sau, dimpotrivă, apusul, dacă va dura timp îndelungat sau, dimpotrivă, se va încheia în curând. Dar faptele sunt evidente. Trăim într-o lume unipolară. Momentul unipolar mai continuă (deşi unii analişti sunt convinşi că acesta se apropie de sfârşit).”

Din cartea lui Aleksandr Dughin „Teoria lumii multipolare”, în traducerea lui Iurie Roşca.

Aici şi în continuare vom utiliza abrevierea TLM pentru desemnarea Teoriei Lumii Multipolare.

2 Vom scrie expresia Relaţii Internaţionale (RI) cu majusculă sau prescurtat RI în cazurile în care va fi vorba despre disciplina politologică distinctă „Relaţii Internaţionale”, a cărei instituţionalizare academică există de circa 100 de ani. În mediul anglofon acesteia îi corespunde International Relations (IR). Vom scrie cu literă mică această îmbinare de cuvinte („relaţii internaţionale”) atunci când vom avea în vedere aceste relaţii propriu-zise, nu disciplina care le studiază.

3 Kampf David. The Emergence of a Multipolar World.// Foreign Policy. Oct. 20, 2009. http://foreignpolicyblogs.com/2009/10/20/the-emergenceof-a-multipolar-world/

4 Kennedy Paul. The Rise and Fall of the Great Powers. Unwin Hyman, 1988.

5 Walton Dale C. Geopolitic and the great Powers in the Twenty-first Century. Multipolarity and the revolution in the strategic perspective. L;NY:Routledge,2007.

6 Hiro Dilip. After Empire. The birth of a multipolar world. NY:Nation books, 2009.

7 Petito Fabio. Dialogue of Civilizations as Global Political Discourse: Some Theoretical Reflections//The Bulletin of the World Public Forum ‚Dialogue of Civilizations’, vol. 1 no. 2, 21-29. 2004.

8 Safire William. The End of Yalta//New York Times. July 09, 1997.

9 Krauthammer Ch. The Unipolar Moment//Foreign Affairs. 1990/1991. Winter. Vol. 70, No 1. C. 23-33.

10 Wallerstein I. Geopolitics and geoculture: essays on the changing world-systzem. Cambridge: Press Syndicate, 1991.

11 Фукуяма Ф. Конец истории и последний человек. М.: АСТ, 2004.

12 McCain John. America must be a good role model//Financial Times, March 18, 2008.

DESCOPERIRI ÎN DOMENIUL FIZICII. O IPOTEZĂ DE LUCRU: BOSONUL HIGGS

În revista electronică Scientia, Cristian George Podariu, realizează o traducere după higgsogenesis-dark cu acordul editorului, având următorul titlu, și anume, ,,Ar putea bosonul Higgs explica materia întunecată?,,

Ce este de fapt bosonul Higgs? Conform surselor documentare, Bosonul Higgs, numit așa după fizicianul scoțian Peter Higgs și supranumit „particula Dumnezeu”, este o particulă elementară ipotetică din familia bosonilor, despre care se crede că face parte din mecanismul care conferă masă celorlalte particule elementare. Căutarea unei dovezi a existenței sale a început în anii 1960. În 2011, particula era căutată cu ajutorul acceleratoarelor de particule, în special cu acceleratorul LHC de lângă Geneva, Elveția. Peter Higgs şi Francois Englert au primit Premiul Nobel pentru fizică, după identificarea şi descoperirea bosonului Higgs, aşa-numita particulă a lui Dumnezeu, care explică formarea Universului. Peter Higgs, 84 de ani, este profesor la Universitatea din Edinburgh. El a prezis existenţa particulei în 1964, când a dezvoltat mecanismul Higgs. Francois Englert şi Robert Brout au scris, cu două săptămâni înainte, un articol despre o forţă invizibilă care înzestrează particulele elementare cu masă. Ei nu au identificat particula, aşa cum a făcut-o Higgs. Cercetările făcute de acceleratorul de particule de la institutul CERN au dus la descoperirea practică a acestei particule, care confirmă modelul standard al Universului. CERN a făcut experimentele la Large Hadron Collider în Geneva, Elveţia şi în 2012 au anunţat că au identificat o particulă Higgs, dar abia în 2013 au venit cu declaraţia oficială, care confirmă predicţia cercetătorului britanic. Pe lângă cei doi premiaţi, alţi şase cercetători au contribuit la descoperirea particulei, iar sute de fizicieni de la CERN au ajutat la demonstrarea practică a existenţei ei. Cei doi au fost premiaţi, în timp ce Brout a fost lăsat deoparte, pentru că acesta din urmă a murit în 2011.

Această particulă descoperită are o masă de 125 gigaelectronvolţi (GeV), cu 1 GeV mai mult decât masa protonului. Experimentele pentru a o descoperi au fost făcute la LHC din Geneva şi au fost susţinute de o descoperire recentă din Statele Unite ale Americii, de la Fermilab.

Cercetările întreprinse au evidențiat următoarele aspecte:  1. Originea masei particulelor Bosonul Higgs este considerată cheia rezolvării misterului originii masei particulelor şi este asociat cu un câmp denumit “câmpul Higgs”. Pe măsură ce particulele parcurg acest câmp, ele capătă masă. “«Mecanismul Higgs» este cel care ne permite să înţelegem cum particulele ajung să aibă masă”, a spus Joao Guimaraes da Costa, fizician la Universitatea Harvard. “Descoperirea ne ajută să înţelegem modul în care apare masa la nivel cuantic”, a afirmat Maria Spiropulu, profesor la Caltech. Mai mult, asta poate duce la rezolvarea altui mister, şi anume, de ce particulele au masa specifică pe care o au. 2. Implicaţiile în Modelul Standard.  Modelul Standard este o teorie care tratează cele trei forţe fundamentale şi particulele elementare. Forţele sunt: interacţiunea electromagnetică, interacţiunea nucleară slabă şi interacţiunea nucleară tare, iar particulele elementare sunt cele care organizează materia în Univers. Bosonul Higgs era particula care lipsea din Modelul Standard şi cea care ar confirma dacă teoria este bună sau nu. Chiar şi cu bosonul Higgs, teoria Modelului Standard nu este completă, deoarece nu include şi a patra forţă fundamentală, gravitaţia şi nu ia în calcul materia neagră care constituie 98% din tot Univers. “Modelul Standard descrie ceea ce am măsurat, dar nu include gravitaţia sau materia neagră, de aceea sperăm să-l extindem ca să includă mai multe”, a spus Wiliam Murray, fizician la CERN şi al Consiliului Marii Britanii pentru Ştiinţă şi Tehnologie. 3. Forţa electroslabă Existenţa bosonului Higgs explică modul cum pot fi unite două forţe fundamentale, interacţiunea electromagnetică şi interacţiunea nucleară slabă. Prima este responsabilă de interacţiunea dintre particulele încărcate magnetic, iar cea de-a doua produce majoritatea proceselor de degradare radioactivă. Şi fiecărei forţe din natură îi corespunde o particulă. Particula legată de electromagnetism este fotonul, o particulă fără masă, iar cu interacţiunea slabă sunt asociaţi bosonii W şi Z, particule masive. Mecanismul Higgs este responsabil de aceste diferenţe de masă între particule. “Dacă introduci câmpul Higgs, bosonii W şi Z se vor combina cu câmpul şi astfel capătă masă. Asta explică de ce bosonii W şi Z au masă şi, mai multe, se reuşeşte unirea interacţiunii electromagnetice cu cea nucleară slabă şi rezultă forţa slabă”, a afirmat Jonas Strandberg, cercetător la CERN şi membru în experimentul ATLAS. 4. Supersimetria Supersimetria este o teorie pe care existenţa bosonului Higgs o certifică. Aceasta porneşte de la premisa că fiecare particulă are un o altă particulă “superpartener”, dar cu caracteristici uşor diferite. Supersimetria propune şi o particulă alternativă celor care compun materia neagră. “Existenţa bosonului Higgs confirmă supersimetria ca fiind o teorie valabilă, dar asta presupune să dovedim şi că aceasta există”, a declarat Jonas Strandberg. 5. Confirmarea proiectului LHC , desigur, bosonul Higgs dovedeşte că investiţia în LHC nu a fost degeaba. Acesta e cel mai mare accelerator de particule din lume, iar costul total s-a ridicat la zece miliarde de dolari. CERN l-a creat special pentru a cerceta cele mai mari energii care pot fi reproduse pe Pământ, iar bosonul Higgs este ca Sfântul Graal. Descoperirea este importantă şi pentru Peter Higgs şi colegii săi care au venit, în 1964, cu teoria mecanismului Higgs. Iar asta s-ar putea traduce chiar într-un premiu Nobel pentru anumiţi cercetători, printre care şi Higgs. Descoperirea este esențială pentru fizica particulelor, deoarece bosonul Higgs reprezintă ultima piesă lipsă din demonstrarea Modelului Standard, teoria care descrie componentele fundamentale ale universului. Celelalte 11 particule prezise de model au fost deja identificate, iar detectarea bosonului Higgs vine să confirme, în sfârșit, modelul teoretic. Oamenii de știință consideră că în prima miliardime de secundă de după Big Bang, universul era o „supă” de particule elementare, lipsite de masă, care se micșcau cu viteza luminii. Tocmai interacțiunea dintre aceste particule și câmpul creat de bosonul Higgs a ”oferit” masă particulelor elementare. Existența particulei teoretice Higgs (până acum) a fost inițial prezisă în 1964 de șase fizicieni, între care și Peter Higgs, cel de la care bosonul și-a împrumutat denumirea.

Încercarea de a identifica așa-numita „particulă Dumnezeu” a demarat la începutul anilor ’80, întâi la Fermilab, lângă Chicago, prin intermediul acceleratorului de particule Tevatron, și mai apoi la CERN, acolo unde cercetările cu adevărat intense au început abia în 2010, odată cu pornirea lui Large Hadron Collider (LHC).

Potrivit specialiștilor, toată materia observabilă reprezintă numai 4% din Univers, restul fiind compus din misterioasele materie și energie întunecate. Fizicienii speră să studieze bosonul Higgs tocmai pentru a putea înețelege cele 96 de procente din Univers care, momentan, reprezintă o enigmă pentru fizicieni. Pentru acest lucru, cercetătorii vor studia modul în care bosonul Higgs se dezintegrează – sau se transformă – în alte particule, mai stabile, după ce este produs în urma coliziunilor din LHC.

Iată traducerea realizată de către Cristian George Podariu, și care poate fi de ineteres nu numai pentru comunitatea științifică, dar și pentru oamenii simpli cu preocupări în acest domeniu.

“Bosonul Higgs, recent descoperit, este cunoscut în special pentru rolul său important în ceea ce priveşte mecanismul prin care particulele dobândesc masă. În prezent, unii fizicieni se întreabă dacă bosonul Higgs ar putea juca, de asemenea, un rol la fel de important în generarea materiei întunecate şi a materiei barionice din universul timpuriu. Totodată fizicienii analizează dacă acesta ar putea cauza presupusa asimetrie a materiei întunecate şi asimetria barionică observată în cazul particulelor de materie şi antimaterie.

Într-un nou articol publicat în Physical Review Letters, fizicienii Géraldine Servant din cadrul CERN, Autonomous University of Barcelona şi CEA Saclay din Franţa şi Sean Tulin din cadrul University of Michigan din Ann Arbor, au denumit acest scenariu teoretic „Higgsogenesis" (n.t. generarea de particule şi antiparticule Higgs).

„Prin descoperirea bosonului Higgs, ultima piesă din cadrul Modelului Standard al particulelor a fost pusă la locul ei", declară Servant pentru Phys.org. „Acum este normal să ne întrebăm: ar fi putut avea bosonul Higgs un rol important în universul timpuriu care ne-ar putea ajuta să înţelegem două observaţii importante la care Modelul Standard nu poate furniza o explicaţie: originea materiei întunecate şi a asimetriei dintre materie şi antimaterie? În universul foarte timpuriu, particula Higgs a fost diferită de antiparticula sa. Noi arătăm că o asimetrie între bosonul Higgs şi antiparticula sa ar putea fi veriga lipsă ce leagă densitatea materiei vizibile de cea a materiei întunecate şi care, pe baza datelor observaţionale, sunt destul de asemănătoare".

Bosonul Higgs ar putea reprezenta veriga lipsă în două moduri distincte. O posibilitate ar fi să presupunem că a existat o asimetrie între materia întunecată din universul timpuriu iar apoi această asimetrie ar fi cauzat o asimetrie între bosonul Higgs şi antiparticula sa care, la rândul ei, a putut provoca o asimetrie barionică între materie şi antimaterie. O altă posibilitate ar fi ca această secvenţă să se fi produs în sens invers, în acest caz o asimetrie între barioni, mai întâi, a cauzat o asimetrie în cazul bosonului Higgs şi care apoi a cauzat o asimetrie la nivelul materiei întunecate.În ambele cazuri, bosonul Higgs oferă un „portal" prin care asimetriile se pot transfera de la materia întunecată la cea vizibilă sau invers de la materia vizibilă către cea întunecată. În aceste scenarii, materia întunecată ar avea o asimetrie similară cu cea din cadrul materiei barionice. Fizicienii au propus doi noi fermioni care împreună cu bosonul Higgs ar putea media transferurile de asimetrie.

„Propunerea noastră se bazează pe existenţa unei interacţiuni între câmpul Higgs şi materia întunecată, care reprezintă o ipoteză ce apare în multe extensii ale Modelul Standard din fizica particulelor", a spus Tulin. „Noutatea adusă de teoria noastră este reprezentată de cercetarea rolului pe care bosonul Higgs îl poate avea în transferul asimetriilor între materia întunecata şi cea vizibilă. Teoria noastră oferă noi perspective în ceea ce priveşte modul în care au apărut barionii şi materia întunecată".

De fapt, cercetările anterioare au demonstrat că bosonul Higgs poate juca un rol important în bariogeneza electroslabă şi generarea de leptoni, ambele procese descriind asimetriile din universul timpuriu.

Experimente ulterioare ar putea testa aceste propuneri. De exemplu, fizicienii ar putea cerceta dezintegrările bosonului Higgs în cadrul acceleratorului de particule Large Hadron Collider (LHC). În aceste dezintegrări, fermionii propuşi în teorie ar putea fi descoperiţi datorită unor pierderi de energie care ar putea fi detectate.

„Pentru ca Higgsogenesis să aibă loc trebuie să existe particule noi care să interacţioneze prin forţa slabă", a spus Servant. „De fapt, particulele noi ce interacţionează prin forţa slabă nu apar doar în cadrul Higgsogenesis, ele fac parte din mai multe modele diferite ale fizicii şi LHC va încerca să le descopere. O altă predicţie a teoriei noastre ar fi legată de posibilitatea ca bosonul Higgs să se poată dezintegra, într-un mod invizibil, în particule de materie întunecată şi, din nou, cu ajutorul LHC se speră să se descopere indicii pentru acest proces".

VALORILE CULTURALE RUSESTI !

Cine este familiarizat cu ceea ce se petrece în spațiul cultural rusesc, nu poate să nu fie impresionat de continuitatea întru spirit a acestei nații, de preocuparea liderilor ruși pentru clădirea și reclădirea valorică a Rusiei ! În urmă cu câteva ore, Vladimir Putin a acordat la Sankt Petersburg cinci distincţii, care au fost primite de un operator maşinist, doi lucrători industriali, un neurochirurg şi dirijorului de renume mondial Valery Gergiev, care conduce Teatrul Mariinski din Sankt Petersburg. Pe lângă discursul lui Vladimir Putin, cu ocazia ceremoniei de deschidere a celei de a doua clădiri a celebrului Teatru Mariinsky, de o ținută extraordinară a fost spectacolul, Gala d'ouverture du Théâtre Mariinski II de Saint-Pétersbourg, în care a participat, conform programului, Orchestre, Ballet et Choeur du Théâtre Mariinski, Valery Gergiev (direction) Anna Netrebko (soprano), Olag Borodina (mezzo-soprano), Ekaterina Gubanova (mezzo-soprano), Sergei Semishkur (ténor), Plácido Domingo (baryton), Alexei Markov (baryton), Yevgeny Nikitin (basse-baryton), Ildar Abdrakazov (basse), René Pape (basse), Mikhail Petrenko (basse) Debis Matsuerv (piano), Leonidas Kavakos (violon), Yuri Bashmet (alto) Vasily Barkhatov (mise en scène). OEuvres pour orchestre, airs et extraits de ballet de Stravinsky, Bizet, Verdi, Mozart, Rossini, Moussorski, Wagner Gounod et Tchaïkovski. Instructiv, pentru orice politician, și nu numai, a fost și discursul presedintelui Vladimir Putin, cu această ocazie, pe care îl redau în limba engleză : ” Ladies and gentlemen, friends, Today, we celebrate a major event in the cultural life of our country: we are opening the second building of the famous Mariinsky Theatre, loved by millions of our people. Congratulations. We are opening the Theatre’s second facility. Just recently, the same event occurred in Moscow, where the Bolshoi Theatre was reopened. But we are not just concerned with developing theatres and the theatrical arts in major cities. Theatres are opening in the Russian Federation’s regions, in Saransk, Yoshkar-Ola and other regional centres. But I also want to point out right now that this is absolutely insufficient for the development of the Russian theatrical arts in our country. We agreed earlier that since the Government of the Russian Federation and the Culture Ministry have completed the major construction work in Moscow and St Petersburg, they must give more attention to developing the theatre in Russia’s regions and not reduce corresponding funding. But today, we are at the Mariinsky Theatre, attending the event that has brought us here. I must tell you that this project has a long history. Back in 1997, Mr Gergiev appealed to the leadership of the country with a suggestion to build a second facility for the Mariinsky Theatre. All of you recall what 1997 was like for the country, and it was followed by a descent into a crisis in 1998, so frankly, the theatre was no longer a priority. That is why the first project essentially fizzled out. But Mr Gergiev did not stop there. In 2003, he once again brought this issue up and a new project was born; it underwent an international competitive tender and was seemingly launched. Then in 2007, the main contractor was in fact replaced, and in 2009, another competitive tender was held. All this was possible due to the absolutely unstoppable energy of the artistic director. Only thanks to his efforts was all of this done, and thanks to him, we are opening the second Mariinsky Theatre facility today. But what is this second facility? It is not just another stage; it is a new theatre, and we can see that. I am confident that today, we will experience this for ourselves. As I already said, all of this has been made a reality thanks to Mr Gergiev. And so, you must believe me when I tell you it is a complete coincidence that today is his 60^th birthday. Let’s congratulate him. The Mariinsky Theatre has not only maintained all its splendour over these years, it has also risen to a new level in its development. The theatre maintained all the best traditions of Russian musical theatre and is certainly developing them. It holds 760 shows per year and each of them is of world-class, standard-setting quality. I don’t think any other creative team in the world does what the Mariinsky does. Naturally, people know that this work is extremely exhausting, but it does a great deal for the development of creativity and the musical arts in our country, and we are endlessly grateful for this to both Mr Gergiev and the Mariinsky Theatre’s entire team. Thank you all very much. I described how difficult it was to implement the project. Up until now, we are still having arguments about its appearance and how it fits in with old St Petersburg’s architecture. But it’s obvious that the interior has been carried out at the highest level, using the most advanced international engineering techniques for this type of facility. Indeed, the interior was created in the classical style, but what’s most important and what is key for a musical theatre. are the newest technologies that allow for the highest level of sound quality. I hope that tonight, we will hear this for ourselves. I would like to thank everyone who participated in the implementation of this enormous project: the builders, engineers and architects. I certainly want to once again thank Mr Gergiev and the Board of Trustees, whose members I just met with and who have been supporting the development of the Mariinsky Theatre over the course of many years. I congratulate all of you on your new artistic home and wish you luck.” (site/ul President of Russia)

REFERINTELE UNUI POLITICIAN. ACTUALITATEA LUI PLATON (I)

 Adrian Năstase a dovedit și la emisiunea Q&A, realizată de Alessandra Stoicescu că este nu numai un politician de calibru, dovada fiind analiza pertinentă referitoare la scena politică internă și euopeană, dar și un om cu o cultură solidă. Pe langă o serie de aspecte anlizate in cadrul emisiunii, referitoare la coabitare, alegerile europarlamentare, situația României in cadrul UE, puțini au sesizat cred, referirea lui Adrian Năstase la Platon și la unul din dialogurile acestuia, și anume Criton! Fiind întrebat de unul dintre prieteni în legătură cu acest dialog și cu ce anume a vrut să spună Adrian Năstase cu referire la Criton, redau câteva considerații, pe care specialiștii în filosofie le cunosc foarte bine!

Platon  (n. cca.427 î.Cr— d. cca. 347 î.Hr.) ca  filozof și discipol al lui Socrate , învățător al lui Aristotel, este cel care  a pus bazele filozofice ale culturii occidentale. Platon a fost interesat de matematică, a scris dialoguri filozofice și a pus bazele Academiei din Atena, prima instituție de învățământ superior din lumea occidentală. Între dialogurile sale de tinerețe se înscrie și dialogul Criton, despre care a amintit și Adrian Năstase. Acest dialog este considerat că aparţine unei serii de 3 dialoguri dedicate episodului condamnării şi morţii lui Socrate, dar şi un dialog al ispitei în care o altă viaţă pare să se deschidă, cu condiția ca eroul să-şi uite misiunea în care crezuse până atunci cu toată fiinţa lui !

Acţiunea se deschide într-o atmosferă apăsătoare - Socrate, se află la 2 zile de execuţia sa capitală. Prietenul său cel mai vechi, Criton, a reuşit să intre în celula sa şi îi aşteaptă trezirea încă de dinaintea zorilor pentru a-i face o propunere de evadare. Dialogul, care cuprinde o argumentare şi o respingere a evadării, are de fapt ca ţintă datoria - după cum apare şi în subtitlul său - respectiv dacă trebuie să respectăm deciziile Cetăţii noastre ori să le ignorăm prin fugă sau sfidare.

Aici Socrate se află într-o dilemă existenţială: fie fuge din Atena, abandonându-şi toate rosturile şi mai ales propria identitate socială, fie îndură pedeapsa silnică a concetăţenilor săi induşi în eroare. E adevărat, i se oferă o portiţă de fugă, dar care - într-o privire largă, în care sunt cuprinse ciclurile vieţii şi ale morţii - se dovedeşte iluzorie şi sigur ruşinoasă. Ce dezamăgire ar fi fost dacă înţeleptul Greciei antice, Socrate ar fi evadat ca un oarecare răufăcător!

 Criton, este cel care îl compătimeşte încă de la primele replici şi se miră de seninătatea lui Socrate în faţa morţii. Filosoful îi răspunde că refuză atitudinea altor persoane de vârsta sa de a fi neîmpăcaţi în faţa urgiei şi a sorţii. Compătimirea bruscă a lui Criton era datorată panicii: corabia plecată la Delos pentru ritualurile anuale şi care pricinuise întârzierea execuţiei lui Socrate era pe cale să revină în Atena şi bătrânul înţelept urma să moară a doua zi după venirea ei. Socrate îşi linişteşte amicul spunându-i că termenul se mai amână cu câteva ore deoarece a avut un vis cu o femeie frumoasă care-i proorocise că în trei zile va fi "în ţara mănoasă, în Ftia".

Criton nu se resemnează cu acest sentiment, ci vrea să lupte pentru salvarea filosofului. De aceea se va ajuta de un set de argumente aparţinând unor zone distincte: a) sociale- teama de judecata celor mulţi. Socrate îi răspunde că doar oamenii cu judecată sunt singurii vrednici de luat în seamă. Criton afirmă însă că mulţimea poate face răul cel mai mare. Socrate din nou revine cu ideea că mulţimea nu poate face nici răul, nici binele cel mai mare, ci acţionează la întâmplare"b) politice- Criton dovedeşte cunoaşterea profundă a mijloacelor de corupţie, afirmă că nu cer prea mult nici temnicerii, nici sicofanţii, procurorii publici ai acelei Atene. - Afirmă că are o mulţime de susţinători şi îi numeşte pe Cebes sau pe Simmias Tebanul care vor să-l ocrotească în exil. - Îi reproşează lui Socrate că pare să se comporte pe placul duşmanilor săi, adică să-şi dorească singur nimicirea. c) sentimentale- teama de suferinţa prietenilor care vor mai degrabă să înfrunte primejdia fugii decât să pară laşi şi nemernici.- teama de abandon a celor trei copii ai săi: Lamprocles, Sophroniscos şi Menexenos, încă mici la moartea lui Socrate: "Una din două: ori să n-ai copii, ori dacă-i ai, să pătimeşti alături de ei, crescându-i şi educându-i" zice Criton căruia i se pare că filosoful a abandonat virtutea şi care îndeamnă la acţiune pentru noaptea următoare, singura când se mai puteau face ceva evadări………………

MARGARET Hilda THATCHER

In aceste momente, in care un politician important nu mai este in aceasta lume, redau cateva ganduri culese, care pot crea o imagine a celei care a fost  MARGARET  Hilda THATCHER!

”Margaret Hilda Thatcher, Baroneasă Thatcher,  (n 13 octombrie 1925 - d. 8 aprilie 2013) a fost prim-ministru al Regatului Unit din 1979 până în 1990. Baroneasa Thatcher a fost singura femeie aleasă să fie prim-ministru sau lider al unui partid politic major în Regatul Unit al Marii Britanii, precum și primul premier britanic ales de trei ori consecutiv (1979, 1983 și 1987), record politic pe care l-a egalat numai Tony Blair în 2005. Fără îndoială, ea este una dintre cele mai importante personalități politice britanice, mandatul său fiind cel mai lung mandat continuu din istoria politică britanică. Ea este de asemenea una dintre cele mai controversate figuri politice, fiind iubită și contestată în egală măsură.

Pentru meritele sale, urmează să primească rara onoare de a beneficia de funeralii de stat după ce va muri, onoare pe care, din rândul oamenilor politici ai secolului XX, a mai primit-o doar Sir Winston Churchill, alături de care mai împarte onoarea de a avea o statuie de bronz în holul Camerei Parlamentului. Baroneasa Thatcher s-a născut drept Margaret Hilda Roberts în orașul Grantham din Lincolnshire în partea de est a Angliei. Tatăl său a fost Alfred Roberts, proprietarul unui mic magazin din oraș și o figură cunoscută în politica locală. Deși oficial el era descris ca 'liberal independent', în practică susținea Conservatorii locali. El și-a pierdut postul său de Alderman după ce Partidul Laburist a câștigat controlul Consiliului din Grantham în 1946. Mama sa a fost Beatrice Roberts, născută Stephenson. A fost o elevă silitoare, urmând cursurile școlii de fete din (Kesteven) și mai apoi Colegiul Somerville, Oxford din 1944, unde a studiat chimia. Ea a devenit președinte al Asociației Universitare Conservatoare din Oxford în 1946, cea de-a treia femeie care să dețină această funcție. Ea a absolvit cu un titlul de gradul doi, și a lucrat ca cercetător chimist pentru British Xylonite și mai apoi J. Lyons and Co., unde a ajutat la producerea metodelor de păstrare a înghețatei. Margaret Thatcher s-a retras de la activitatea pubică în 2002, după ce starea de sănătate s-a înrăutățit. Cu puțin timp înainte de Crăciun, ea fost internată la spital unde a suferit o operație de înlăturare a unui nod la vezică urinară. Intervenția chirurgicala a decurs normal, și pacienta a fos lăsată să se întoarcă acasă înainte de Anul Nou. Margaret Thatcher a fost singura femeie aleasă să fie prim-ministru sau lider al unui partid politic major în Regatul Unit al Marii Britanii, precum și primul premier britanic ales de trei ori consecutiv (1979, 1983 și 1987), record politic pe care l-a egalat numai Tony Blair în 2005.” Sever Voinescu, scria cu referire la M. Thatcher, că aceasta ”este una dintre cele mai importante personalități politice britanice, mandatul său fiind cel mai lung mandat continuu din istoria politică britanică. Ea este de asemenea una dintre cele mai controverate figuri politice, fiind iubită și contestată în egală măsură. Cînd Margaret Thatcher a devenit prim-ministru, în 1979, Marea Britanie era o societate care îşi pierduse măreţia. Timpurile nu au fost niciodată mai potrivite cu caracterul liderului politic ales. Marea Britanie avea nevoie de reforme, iar Margaret Thatcher era anume croită pentru reforme: un politician de convingere, puternic şi tenace.  Reformele demarate de Margaret Thatcher relativ repede după instalarea în Downing Street 10 au fost exemplare pentru marile puteri din spaţiul politic anglofon. Cu toate adaptările fireşti, esenţa reformelor thatcheriste s-a regăsit în politicile unor Ronald Reagan (devenit preşedinte al Statelor Unite în 1981), Bob Hawke (devenit prim-ministru al Australiei în 1983) sau Brian Mulroney (devenit prim-ministru al Canadei în 1984). Poate că este exagerat să spunem că Margaret Thatcher a fost un model pentru fiecare dintre aceşti proeminenţi lideri – cu atît mai mult în cazul asutralianului, care era un stîngist venit din mişcarea sindicală -, dar reformele de tip thatcherist au cuprins toate aceste ţări la doar puţini ani după declanşarea lor în Marea Britanie şi, dacă credem că există un spirit al timpului, atunci spiritul capitalismului anilor 80 a început să bîntuie lumea cu Margaret Thatcher.  Ca orice conservator de extracţie pură, lady T. avea convingeri ferme. Aş spune că trei erau convingerile ei fundamentale, care i-au determinat drumul politic:   1. Capitalismul este cea mai bună formă de organizare a societăţii, iar socialismul este o calamitate. A condus o politică economică monetaristă şi anti-inflaţionistă, a redus dramatic rolul statului ca gestionar al economiei naţionale şi a privatizat furibund. A preferat mereu să taxeze indirect şi, de cîte ori a fost nevoie de creşterea taxelor, prefera să crească TVA-ul sau alte taxe comerciale decît taxele pe venituri. Spunea mereu că nu există "bani publici" pentru că statul nu are nici o sursă de bani reală, ci doar bani pe care îi ia de la plătitorii de taxe pentru diverse nevoi. Pentru Margaret Thatcher prosperitatea nu însemna ca statul cheltuie mult pentru cetăţenii săi, iar aceştia cheltuie puţin, ci exact invers: oamenii cheltuie din ce în ce mai mult şi statul din ce în ce mai puţin. De asemenea, credea fără rest în democraţia cît mai directă (de aceea era reticentă la ideea unor structuri politice suprastatale paneuropene) şi în statul de drept.
2. Mediul privat este adevăratul producător de prosperitate şi trebuie tratat ca atare. Pe şleau, Margaret Thatcher credea că cei mai buni oameni sînt în mediul privat, în vreme ce în slujbele de stat se înghesuie leneşii şi mediocrii. De la această convingere (cam brutală şi nedreaptă, totuşi) a plecat ideea care a revoluţionat pînă azi serviciile publice: singura soluţie pentru a avea servicii publice eficiente este gestionarea lor în regimul managementului de tip privat, de tip business. Faimoasa formulă value for money, devenită azi criteriu de apreciere a serviciilor publice la Comisia Europeană, a fost introdusă de Margaret Thatcher în serviciile publice britanice începînd cu 1980, după ce o văzuse ca reclamă a cunoscutului lanţ de retail Marks & Spencer. De altfel, odată cu principiul a importat de la Marks & Spencer şi pe lordul Rayner, preşedintele Consiliului de Administraţie, care a fost vreme de doi ani un fel de "ţar" al serviciilor publice britanice, cu mandatul explicit de a le conduce exact cum a condus businessul de unde fusese adus. 3. Individul este singura realitate socială care contează şi munca lui este singura sursă a bunăstării sale. În prima ei zi ca prim-ministru, Margaret Thatcher l-a evocat pe Sf. Francisc din Assisi, aşa că nu a mirat pe nimeni cînd şi-a fondat politicile în domeniul forţei de muncă pe afirmaţia tare din scrisoarea Sf. Apostol Pavel către Corinteni: "acela care nu vrea să muncească, să nu mănînce". Nu a fost chiar cea mai empatică persoană faţă de cei mai vulnerabili şi mai slabi membrii ai societăţii, dar reformele ei în domeniul educaţiei şi al sănătăţii (unde a despărţit providerul de procurement introducînd competiţia) sînt şi azi temelia dezvoltării acestor sisteme, des reformate de atunci încoace, dar niciodată atît de profund. În plan internaţional a fost un adversar radical al comunismului şi, alături de Ronald Reagan şi papa Ioan Paul al II-lea, este frecvent citată ca artizan al prăbuşirii comunismului. A ţinut enorm la parteneriatul transatlantic şi a aprofundat mult relaţia de încredere reciprocă dintre SUA şi Marea Britanie. E drept, chimia personală între ea şi Ronald Reagan a fost perfectă. O singură dată în cei 11 ani de prim-ministeriat a spus "banii nu contează": cînd a ordonat operaţiunile militare din insulele Falkland, iar unul dintre miniştrii i-a replicat că acestea costă enorm. Integritatea ţării şi demnitatea ei în lume nu au preţ. În rest, a chivernisit atent bugetul Marii Britanii şi a cheltuit fiecare pound cu parcimonie.  Succesul ei electoral impresionant (trei cicluri electorale cîştigate cu diferenţe din ce în ce mai mari, şi nici o înfrîngere) arată că naţiunea a reacţionat foarte bine la politicile ei, deşi contestatarii au fost mereu zgomotoşi şi agresivi.”

RATIONALITATEA IN POLITICA!

Cred ca este de datoria celor care au altfel de perceptie asupra vietii politice din Romania, si altfel de structura, sa promoveze idei care vizeaza rationalitatea in politica din spatiul dambovitean ! Este cert ca situatia dezastuoasa in care se afla Romania in acest moment se datoreaza clasei politice si razboiului romano-roman, purtat din anii 1990 si pana in prezent ! Iar emisiunea La Ordinea Zilei la care a participat Victor Ponta, a fost o dovada,in acest sens, daca mai era nevoie de asa ceva ! Nu stiu daca au mai fost puncte de vedere legate de ceea ce am vazut in cadrul acelei emisiuni, cert este ca am asistat la o incercare de a asmuti un prim ministru cu bun simt, cu multa intelepciune si tact, impotiva unui presedinte cu care, conform Constitutiei si regulilor europene, trebuie sa coabiteze, atat cat acesta mai are din mandat ! Tragic pentru Romania este faptul ca nu numai realizatori de emisiuni tv au aceasta pornire pentru continuarea razboiului romano/romen, dar si o parte dintre politiceni, unii lipsiti de o cultura politica elementara, incapabili sa inteleaga ce se intampla in Europa si in lume din punct de vedere politic ! Premierul Victor Ponta este printre putinii politicieni, care a demonstrat ca va incerca sa instituie un alt tip de comportament politic si uman ! Iata ca din pacate ajunge sa fie cosiderat tradator, lipsit de consecventa si de actiune politica razboinica ! Realizatorii emisiunii in cauza si poliricienii dornici de razboi politic, se linistreau daca vedeau ce spun sondajele in privinta relatiei dintre presedinte si premier ! Astfel un sondaj CSCI, realizat la comanda România Tv, a aratat că 93% dintre români vor să fie pace între Traian Băsescu şi Victor Ponta. Respondenții au fost întrebați dacă după câştigarea alegerilor din 2012 Victor Ponta trebuia să continue scandalul cu Traian Băsescu sau trebuia să se concentreze pe economie şi îmbunătăţirea relaţiilor externe ale ţării. 80% din cei care au răspuns cred că premierul Ponta ar trebui să se concentreze pe economie şi pe relaţiile externe, în timp ce 15% vor continuarea scandalului cu şeful statului. Conform aceluiași sondaj, 56% dintre români spun că relaţia premierului Ponta cu preşedintele Băsescu, în acest moment, este una încordată / tensionată. 34% cred că este o relaţie neutră, în timp ce 8% cred că premierul şi şeful statului au o relaţie apropiată. Tot potrivit sondajului CSCI, în relaţia instituţională cu Traian Băsescu, 65% din respondenţi cred că Victor Ponta ar trebui să colaboreze mai mult cu preşedintele. 21% sunt de părere că Ponta ar trebui să păstreze actuala atitudine, în timp ce 10% cred că ar trebui să fie mai agresiv. Victor Ponta nu numai ca stie despre aceste sondaje, dar este cel care, daca va rezista in aceasta lume politica, poate imprima o altfel de politica, in ciuda a ceea ce unii spera !

SCOALA ONLINE IN SUA

Un interesant studiu despre scoala online in SUA a fost publicat in New Scientist si redat de Scientia.ro, studiu pe care il redam in continuare:

”Există puţine dovezi privind eficienţa învăţării online. Dar pe măsură ce şcolile de stat, cele particulare şi chiar şi alternativele gratuite cum ar fi lecţiile video online recurg la înfiinţarea unor magazine online, tot mai mulţi elevi renunţă la metoda tradiţională. Numărul de şcolarizări online creşte exponenţial în SUA. Julia Ratten în vârstă de 8 ani şi fratele ei Jack care are 7 ani nu se vor întoarce înapoi la şcoala locală în această lună. După ce conducerea şcolii dintr-un cartier din Beaverton, Oregon a anunţat că va efectua ultima sa rundă de reduceri bugetare şi  concedieri în rândul profesorilor a cărei consecinţă implicită va fi creşterea numărului de elevi care vor fac parte dintr-o clasă părinţii Juliei şi ai lui Jack au decis să-i înscrie în cadrul unui program de şcolarizare online din cadrul Oregon Connections Academy. "Până acum mi s-a părut ciudat să îmi îndrum copiii spre modalitatea de şcolarizare online", afirmă mama lor Kristin. Dar fiind confruntată cu situaţia în care o clasă va conţine  mai mult de 30 de elevi, Kristen afirmă că ea şi soţul ei Jason aveau puţine de pierdut în situaţia în care ar încerca ceva diferit. Pe măsură ce şcolile din SUA îşi reîncep activitatea după vacanţa de vară, familia Rattens este una dintre familiile care recurg la Internet în loc să aleagă instituţiile construite din cărămidă şi mortar. Numărul acestor familii în prezent este mic, dar se află în continuă creştere. Susţinătorii acestei idei afirmă că educaţia online în ciclul primar şi secundar, fie că este full time, fie că este parte a unui "amestec" de program de online şi educaţie faţă în faţă, ne-ar putea introduce într-o nouă eră a educaţiei personalizate care va  oferi fiecărui copil cea mai bună şansă de a avea  succes. Criticii susţin că există puţine dovezi care să ateste faptul că metoda de învăţare online este eficientă. Dar pe măsură ce şcolile conduse de stat, şcolile particulare şi chiar şi alternativele gratuite cum ar fi lecţiile video online recurg la înfiinţarea unor magazine online, tot mai mulţi elevi renunţă la metoda tradiţională. Florida Virtual School, primul liceu de stat care a recurs la metoda de şcolarizare pe Internet şi-a deschis porţile sale virtuale în 1997. Dar în ultimii ani, deoarece economia  SUA se clatină, 35 de state şi-au redus bugetul alocat tuturor etapelor de învăţământ, începând de la grădiniţă şi până la vârsta de 17 şi 18 ani, în clasa a 12-a, colectiv cunoscut sub numele de K-12. Motivate de promisiunea unor costuri mai reduse pe elev, din ce în ce mai multe state au apelat pe scară largă la programele de şcolarizare online. În prezent 30 de state oferă posibilitatea de şcolarizare online full time. Unele dintre ele cum ar fi Tennessee, solicită tuturor  studenţilor să urmeze cel puţin câteva cursuri online.

Potrivit Evergreen Education Group, o instituţie de consultanţă în  învăţământ cu sediul în Durango, Colorado, în jur de 250.000 de studenţi au urmat cursuri online în perioada 2010-2011. Acest număr reprezintă doar aproximativ 0,5% din cei circa 55 milioane studenţi K-12 din SUA, dar este un salt de 25 de procente faţă de anul precedent şi probabil că aceste cifre vor continua să crească. "Anticipăm o creştere continuă până în momentul în care jumătate din cursuri vor  fi urmate online în liceu", relatează Kerry Rice, un cercetător în domeniul educaţiei de la Boise State University din Idaho. O studiu  efectuat în 2009 de către Clayton Christenson de la Harvard Business School din Boston a sugerat faptul că acest lucru s-ar putea întâmpla chiar în 2019. În special modelul de clasă "Întoarsă" s-a dezvoltat foarte mult în cursul anului precedent, afirmă Jon Bergmann, un consultant în domeniul educaţional cu sediul în Lake Forest, Illinois. Profesorii îşi înregistrează lecţii video pentru  ca studenţii să le poată viziona în ritmul lor propriu, de obicei în afara clasei. Ideea este să putem dedica timpul petrecut în clasă unor proiecte de colaborare şi unei atenţii specifice, spune Bergmann. "Personalizează tipul de învăţare pentru fiecare copil", afirmă el. Greg Green, directorul Liceului Clintondale din Clinton, Michigan a testat această metodă pe parcursul anului şcolar 2010-2011 cu ajutorul întregii sale şcoli care numără aproximativ 600 de studenţi, dintre care mulţi au fost pe punctul de a pierde sau abandona anul şcolar. El relatează că  acest lucru a crescut de patru ori timpul pe care profesorii săi au fost capabili să-l petreacă cu fiecare elev, ceea ce a dus la o reducere a eşecurilor în clasă, la mai puţine probleme de disciplină, precum şi la creşteri ale rezultatelor obţinute la testele pentru admiterea la colegiu. "Am fost îndepărtaţi de pe lista de realizări în permanenţă mică a  [statului], un lucru care oamenii au crezut că nu se va întâmpla", afirmă el.
Impulsionarea tehnologiei Nu doar lecţiile au de câștigat de pe urma tehnologiei. Şcolile îşi îndreaptă din ce în ce mai mult atenţia spre învăţarea unor sisteme de management, cum ar fi Blackboard sau Moodle pentru a urmări studenţii şi pentru a facilita procesul de învăţare online. Aceste pachete de software oferă de obicei o interfaţă pentru ca elevii să îşi poată  urmări temele pe care le au de efectuat, să vizioneze videoclipuri sau să citească conţinutul cursurilor şi să participe la discuţii care au loc între grupuri şi pe forumuri. Acestea pot include, de asemenea, video-conferinţe şi chat cu profesorii şi cu alţi studenţi. Aşa acţionează şi metoda de educaţie online? O meta-analiză efectuată în 2009 care a inclus peste 1000 de studii care vizau metoda de studiu realizat de Departamentul de Educaţie a dezvăluit faptul că elevii care au participat  la una dintre formele de învăţământ online, fie integral, fie parţial au avut o medie a rezultatelor mai mare la testele de performanţă decât 59% dintre colegii lor care au urmat o metodă tradiţională de  educaţie. Studenţii  care au urmat o formă de învăţământ mixtă au obţinut note mai bune decât studenţii care au urmat doar cursuri online. Însă majoritatea acestor studii au analizat modul în care lucrurile se petrec învăţământul superior şi în timp ce rezultatele celor care şi-au concentrat atenţia asupra colectivului K-12 au  indicat obţinerea unor beneficii reduse de pe urma învăţământului tradiţional, nu au existat suficiente exemple pentru a trage concluzii ferme. "Literatura din domeniul cercetării este extrem de slab reprezentată", afirmă David Figlio, cercetător de educaţie şi politică socială la Universitatea Northwestern din  Chicago.
Există câteva aspecte îngrijorătoare în ceea ce priveşte faptul că unele programe de studiu online puse la dispoziţie de unele firme ar putea să nu se ridice la standarde suficient de înalte. În luna iulie National Education Policy Centre, o organizaţie de cercetare non profit afiliată Universităţii din Colorado, Boulder a declarat că de fapt doar 28% din şcolile operate de compania K12 - cel mai mare furnizor privat de servicii pentru învăţământ online în SUA a îndeplinit standardele federale Adequate Yearly Progres aşa cum determină rezultatele testelor standardizate în perioada 2010-2011. Cifra este de 52% pentru şcolile materiale din întreaga ţară. Nota a invocat o scădere mai mare a ratele de abandon din cadrul şcolilor conduse de K12 şi a solicitat şcolilor din district să încetinească adoptarea programelor acestei companii până când aceasta va demonstra că programele sale pot conduce la rezultate academice mai satisfăcătoare.
Compania a cărei bază se află în Herndon, Virginia, ripostează afirmând  că mulţi elevi care au urmat doar cursuri  online aveau rezultate sub  standarde atunci când au început să studieze în cadrul şcolilor  K12 care în cea mai mare parte sunt finanţate din fonduri publice. Prin urmare estimările realizate în mod  tradiţional cum ar fi performanţa la matematică la vârsta de 16 ani nu surprind progresul realizat de elevii săi pe parcursul  anului. Acest lucru nu înseamnă neapărat că şcolile virtuale şi cele mixte nu au activitate, afirmă Rice. O parte a problemei poate consta în dificultatea de a compara metoda de învăţare online cu cea faţă în faţă atunci când există o astfel de varietate de populaţii şcolare şi metode de abordare a predării. "Există într-adevăr şcoli foarte bune care folosesc metoda de predare faţă în faţă şi şcoli cu un nivel foarte scăzut care utilizează această metodă. Pe de altă parte există şcoli foarte bune în care se predă online şi şcoli complet ineficiente care folosesc metoda aceasta de predare", afirmă ea." Ceea ce ne dorim cu adevărat să ştim este ce anume este eficient în fiecare tip de mediu? Cathy Cavanaugh, o cercetătoare în domeniul tehnologiei educaţiei  la Universitatea din  Florida, Gainesville afirmă că o abordare care pare să promită este acordarea de calificative bazate pe stăpânirea unor competenţe specifice, cum ar fi algebra, mai degrabă decât pe cât de mult "timp petrecut pe scaun" a avut studentul. Majoritatea şcolilor din SUA apreciază progresul elevilor "prin sistemul de educaţie care utilizează unităţi Carnegie, o măsură a timpului petrecut fie într-o clasă, fie petrecut pentru studiu la domiciliu. Acest lucru poate fi descurajator pentru studenţii care stăpânesc conceptele mai rapid sau mai lent decât ritmul stabilit de şcoală. Învăţământul bazat pe perfecţiune permite elevilor să progreseze în ritmul lor propriu, mai degrabă decât în pas cu restul grupului lor, afirmă Cavanaugh. Deşi acest lucru a fost întotdeauna posibil cu ajutorul modelului tradiţional care utilizează cărţi şi hârtie, tehnologia uşurează sarcina profesorilor de a urmări cât de bine se descurcă fiecare elev şi de a-i oferi o curiculă corespunzătoare şi atractivă. Unele state adoptă un regulament care să permită această schimbare. De exemplu New Hampshire a restructurat  programul său pentru liceu  urmărind să înlăture  timpul petrecut pe scaun în favoarea aprecierii bazate pe stăpânire a cunoştinţelor. Cavanaugh spune că aceste propuneri ar putea face ca educaţia să funcţioneze asemeni sistemului de sănătate permiţând oamenilor să fie trataţi ca indivizi. "Creierele noastre sunt cel puţin la fel de diferite ca organismele, dar din punct de vedere al sistemului de educaţie ne luptăm să găsim modalităţi de a personaliza modul de studiu", afirmă ea. Pe măsură ce elevii se îndreaptă spre metode de studiu online, Cavanaugh vede "şcoala" transformându-se de la o clădire la un serviciu  care are loc parţial în prezenţa cadrelor didactice şi studenţilor, parţial online. Pe măsură ce tehnologia permite mai multor studenţi să beneficieze de învăţământ personalizat numărul elevilor care vor apela la metoda clasică de învăţământ va scădea tot mai mult, afirmă ea. "Fiecare tip de metodă de învăţare va fi în minoritate," spune ea. "Vor fi atât de multe abordări diferite  încât niciuna dintre ele nu va predomina. "Dar obţinerea unor performanţe universitare este doar unul dintre motivele pentru care copiii merg la şcoală, iar criticii metodei de învăţare online şi a şcolilor virtuale în special, spun că elevii ratează în acet fel posibilitatea de a-şi crea abilităţi sociale, deoarece aceştia nu interacţionează personal cu colegii lor. Este un lucru care îi îngrijorează pe membrii familiei Ratten, deşi sunt încurajaţi de către numărul de cluburi şi activităţi extracurriculare oferite care vin în completarea şcolarizării online. Ei susţin că sălile de clasă tradiţionale nu sunt un loc bun pentru a practica aptitudinile sociale moderne, care implică din ce în ce mai mult  e-mail, chat şi video conferinţe. "Nu sunt o mulţime de săli de clasă în lumea reală", afirmă Jason.
Cel mai bun lucru pentru studenţi "Faptele importante" este un termen bine cunoscut pe tărâmurile ştiinţei şi ale afacerilor, dar profesorii abia acum încep să exploreze modul de utilizare al potopului de informaţii generate de faptul că studenţii urmează cursuri online. Kerry Rice de la Boise State University din Idaho spune că metodele  tradiţionale de participare la cursuri, activităţile disciplinare şi notele sunt de proastă calitate în raport cu informaţiile pe care sistemele de management ale studierii online le pot oferi prin intermediul şirului de linkuri care pot fi accesate cu ajutorul unui clic, cu ajutorul timpului petrecut pentru vizionarea video, precum şi prin înregistrarea progresului elevilor apreciat cu ajutorul diverselor teme. Datorită utilizării mecanismului de învăţare pentru a înţelege aceste tendinţe, calculatoarele ar putea personaliza curricula automat într-o zi. De exemplu, Academia non profit Khan care găzduieşte mii de videoclipuri instructive şi exerciţii care pot fi automat folosite, oferă profesorilor şansa de a observa în detaliu ce videoclipuri au vizionat elevii lor şi la care noţiuni au rămas blocaţi. Şi Knowmia care a apărut brusc după Silicon Valley care s-a lansat în August creează un motor care propune o colecţie de videoclipuri educaţionale online gratuite  care se îmbogățește în permanenţă. Site-ul reuneşte materiale ale profesorilor sau realizate profesional de pe site-uri precum YouTube şi creează colecţii personalizate bazate pe feedback-ul elevilor  cu privire la modul în care învaţă cel mai bine. Unii elevi şi-ar putea dori să fie capabili să îşi vadă profesorul într-un video de exemplu, în timp ce alţii preferă grafice  sclipitoare. În momentul de faţă aceste colecţii sunt gestionate de către  directori, dar co-fondatorul Scott Kabat spune că pe măsură ce societatea va colecta mai multe date despre vizionare şi rating, va adăuga recomandări automate menite să ajute studenţii să aleagă profesori care folosesc stilul lor de învăţare preferat. "Când găsiţi profesorul şi stilul de predare adecvat se întâmplă ceva magic", afirmă Kabat. (preluat de pe Scientia.ro)