MIRCEA FLONTA- DESPRE EDUCATIE

Filosoful Mircea Flonta face, într-un interviu acordat Gândul, o radiografie necruţătoare a sistemului românesc de învăţământ, ale cărui standarde s-au erodat complet. Profesor mai bine de 60 de ani, Mircea Flonta vorbeşte despre nevoia de a păstra în sistem „capetele cele mai înzestrate”, dar şi despre compromisul elitei universitare responsabilă, în parte, de apariţia fabricilor de diplome.„ Ceea ce putem să înţelegem mai greu este lipsa de responsabilitate a elitei universitare.

Cateva din raspunsurile sale:

,,Gândul: Domnule profesor, aţi fost în toată viaţa înconjurat de tineri, în jurul lor şi alături de ei. Cum erau tinerii atunci şi cum sunt acum?

Mircea Flonta: E greu de spus în câteva cuvinte. Eu m-aş referi la studenţi şi aş spune că între studenţi şi profesori era o legătură mai strânsă. Profesorii aveau mai mult timp pentru studenţi, iar pentru studenţi, interesul legat de studii era mai central decât este astăzi. Foarte mulţi studenţi se gândeau la studii, nu se gândeau atât de mult la ce o să facă după terminarea studiilor. Cel puţin în domeniul umanist, dar şi în alte domenii, erau interesaţi de fondul profesional şi intelectual a ceea ce studiau şi aveau o mentalitate mai puţin orientată pragmatic decât astăzi.

Cum vedeţi sistemul de educaţie românesc în acest moment?

Eu am mai vorbit destul de multe lucruri despre chestiunea asta şi insist totdeauna asupra unui lucru. Discuţiile sunt îndeosebi legate de schimbările care ar trebui făcute pentru ca învăţământul general, liceal să funcţioneze mai bine. Toată lumea este nemulţumită de şcoală şi vreau să vă spun că nu este nemulţumită de şcoală numai în România. Dacă discuţi cu oameni din alte ţări, constaţi că oamenii sunt nemulţumiţi de randamentul a două sectoare de activitate care pentru familie au o mare importanţă: de şcoală şi de medicină. Motivele sunt, însă, diferite. În ceea ce priveşte medicina oamenii au în general aşteptări foarte mari, au crescut foarte mult aceste aşteptări şi chiar în ţările mai bogate sistemul medical nu este în măsură să răspundă tuturor acestor aşteptări, nu mai vorbim de ţări care din punctul acesta de vedere sunt mult dezavantajate, cum este România.

Dacă vorbim despre învăţământ, atunci eu cred că în ceea ce priveşte învăţământul acesta şcolar, de la grădiniţă la şcoala elementară, la liceu, problema esenţială este asta: avem noi posibilitatea să atragem şi să menţinem în sistem capetele cele mai bine înzestrate? Învăţământul e un lucru extrem de greu. Oamenii sunt conştienţi că medicina este grea sau un anumit tip de inginerie în care construieşti nişte poduri sau construieşti un avion, că aici este vorba despre primejdii potenţiale care trebuie neapărat prevenite şi că, dacă cineva este necalificat aici pot exista nişte urmări catastrofale. Dar dincolo nu avem o senzaţie atât de acută.

Or, eu cred că cea mai mare catastrofă într-o societate, îndeosebi în societatea modernă, este o minte puţin exersată. Acesta este cel mai mare handicap. Cine poate să exerseze bine o minte?

Păi, un om care are el însuşi mintea exersată şi are şi motivaţie să facă asta. Ar trebui ca asemenea oameni să fie în sistem. Datorită a ceea ce ştie toată lumea, adică datorită statutului social foarte scăzut al acestei profesii, există un număr cu totul nesatisfăcător de persoane cu înzestrare înaltă şi cu entuziasm care lucrează în învăţământ. Acest lucru poate fi extins şi la universităţi. Învăţământul de masă în universitate, de pildă, înseamnă o scădere a calităţii. 

La noi s-a acţionat într-un mod absolut iresponsabil după 90, pentru că s-a pornit de la premisa că noi avem un număr foarte mic de studenţi, faţă de ţările dezvoltate. Ceea ce e foarte adevărat. Dar în ceea ce priveşte modul în care ar trebui să se procedeze pentru a spori numărul de studenţi, s-a acţionat într-un mod foarte greşit. Adică, cum se spune, s-a pus căruţa înaintea cailor. Dacă ai nişte universităţi care funcţionează cât de cât, trebuie să le întăreşti pe alea şi să sporeşti capacitatea lor, nu să creezi o mulţime de universităţi fără să ai nimic din ceea ce îţi trebuie pentru a avea o universitate la nivelul unor cerinţe cât de cât decente şi, în primul rând, personal calificat, profesori calificaţi.

Faci atâtea universităţi în tot felul de oraşe de provincie, gândindu-te că poate vii în întâmpinarea dorinţei alegătorilor, pentru că eşti la Caransebeş sau la Baia Mare sau la Târgovişte şi ai universitate în oraşul respectiv, nu mai trebuie părintele să susţină pe cineva într-un oraş mare unde există universitate. Nu mai discut cazul universităţilor particulare. Dar, putem să înţelegem mai uşor tentaţia la care au fost supuşi anumiţi politicieni, de a câştiga popularitate prin asemenea acţiuni.

Ceea ce putem să înţelegem mai greu este lipsa de responsabilitate a elitei universitare. Fără colaborarea elitei universitare nu ar fi fost posibil acest lucru. Imaginaţi-vă că toată elita universitară, cei mai performanţi profesori din toate domeniile s-ar fi opus toţi în mod solidar şi s-ar fi organizat în sensul acesta. A existat şi o solidaritate universitară. Din păcate, ea s-a ocupat mai mult cu probleme de politică, cea a partidelor. Dar prima problemă era aceasta. Şi eu am fost în solidaritatea universitară, dar am crezut că cu asta se va ocupa în primul rând. M-am înşelat.

Numai în condiţiile astea, în care însuşi oameni din elita universitară au acceptat să predea la tot felul de universităţi particulare sau de stat, bucurându-se de un plus de retribuţie.

Cu alte cuvinte, mi se pare că ei au trădat cauza pentru aproape nimic. Cu alte cuvinte, s-au lăsat corupţi perfect derizoriu.

În privinţa asta, judecata mea e necruţătoare, pentru că am cunoscut foarte bine această perioadă, am spus totdeauna că nu este bine să facem aşa şi am constatat că nu suntem în stare să ne solidarizăm.

Acum, după ce au trecut 20-25 de ani, începem să deplângem urmările. Avem un număr foarte mare de conducători de doctorat care nu sunt calificaţi. Urmare: avem un număr foarte mare de titluri de doctori care nu au niciun fel de acoperire. Se discută la nesfârşit problema plagiatului. Asta e o chestiune legată de îndrumare. Eu nu am auzit discutându-se această chestiune. Nu am văzut pe nimeni spunând următorul lucru: acest lucru nu este posibil dacă îndrumătorul este pe de o parte o persoană bine calificată profesional şi, în al doilea rând, care îşi ia timp pentru această activitate. Dacă lucrarea este pusă în braţele profesorului atunci când e gata şi sunt 100-200 de pagini şi persoana respectivă este foarte ocupată şi are foarte mulţi doctoranzi, nu există timp.

Faptul că noi acceptăm cu dezinvoltură lucrurile acestea arată că, de fapt, am dori ca lucrurile să fie normale, dar  nu ne gândim că ar trebui să existe nişte reglementări în aşa fel încât să intre în normalitate lucrurile. Nu putem să avem conducere de doctorat cu un număr imens de conducători de doctorat pentru că elita este foarte restrânsă. În al doilea rând, nu se poate lucra în paralel cu 20-30 de doctoranzi. Acest lucru este imposibil.

Dacă noi am avea posibilitatea să facem din profesiunea de învăţător sau de profesor una foarte respectată din punct de vedere social şi suficient de atrăgătoare din punct de vedere material, eu cred că şi calitatea s-ar îmbunătăţi foarte repede pentru că oamenii aceştia ar lucra cu iniţiativă şi cu entuziasm. Eu nu cred că dacă fixezi tot felul de norme şi ai simpli executanţi, şi nu oameni care pun inteligenţă şi inventivitate în asta, poţi să ai învăţământ de calitate. Până la urmă miza este asta: trebuie să-l înveţi pe omul respectiv, pe elev, să-şi dezvolte capacităţile, disponibilităţile. Dar, asta nu poate face decât un om care are el însuşi capacităţile şi disponibilităţile astea. 

Cum vedeţi dumneavostră evoluţia sistemului de învăţământ în următorii ani?

 Eu nu ştiu dacă va fi o evoluţie într-un sens sau altul. Eu cred că numărul foarte mare de reglementări, de reguli nu ajută. Şi, pe de altă parte, eu cred că în învăţământ ar trebui să se lucreze aşa cum se lucrează în agricultură, intensiv şi nu extensiv. Programe analitice şi manuale cu foarte multe teme şi cu foarte multe lucruri de memorat nu sunt bune. Cu alte cuvinte, sunt lucruri care sunt scrise în cărţi sau există acum în calculatoare şi pot fi consultate oricând. E bine să-ţi exersezi memoria, dar există lucruri privilegiate pentru a-ţi exersa memoria. După părerea mea, este un domeniu de exersare a memoriei geografia, în aşa fel încât să ai o idee cât de cât despre marile zone climatice, despre marile zone economice, despre relieful ţării tale, despre ceea ce pot oferi cultural marile oraşe. Asta este o chestiune în care într-adevăr exersarea memoriei este foarte bună.

Apoi, sigur, este foarte important să poţi să distingi marile date ale istoriei. De asemenea, există şi în alte materii chestiuni esenţiale care trebuie memorate. Dar altfel, nu trebuie, pentru că ele există în cărţi şi pot fi reamintite, rememorate în orice moment în care este nevoie. Ca să vă dau un exemplu, cred că studenţii care studiază astăzi ştiinţele juridice, dreptul, şi sunt foarte mulţi după cum se ştie, trebuie să memoreze un număr foarte mare de articole, de legi, de dispoziţii, de coduri şi aşa mai departe. Eu cred că acest lucru este foarte greşit. Singurul avantaj al acestui sistem este însă următorul: dacă lucrurile merg pe memorare, atunci examinatorul nu are nicio răspundere şi este scutit de contestare. 

Toată lumea se plânge că se vorbeşte prost româneşte. Păi de ce se vorbeşte prost româneşte? Pentru că oamenii fac greşeli pe care nu le corectează nimeni. Aşa se învaţă.

Când învăţăm fiecare limba maternă, cum o învăţăm? Ne luăm după cei care vorbesc şi când o spunem bine atunci ceilalţi ne aprobă şi apoi ne corectează până când modul nostru de a ne exprima se armonizează cu al lor. Acelaşi lucru trebuie să fie făcut şi în şcoală, dar lucrul acesta cere motivaţie. Nu poate să fie făcut de nişte oameni prost plătiţi, care nu se bucură de consideraţie socială şi care din cauza asta câştigă o mentalitate de funcţionari. 

Pe vremuri erau foarte puţine licee. Eu am început liceul în 1943, locuind la ţară lângă Arad, pe vremea aceea, la liceul Moise Nicoară din Arad.  Pe vremea aceea, acest liceu era singurul care dădea bacalaureatul. Deci, într-un judeţ mare şi bogat faţă de alte judeţe ale României, Arad, exista un sigur liceu. Acela dădea bacalaureat. Mai exista un liceu comercial şi unul industrial, dar astea erau pentru meserii. La examenul de admitere erau nu ştiu câţi pe un loc şi copiii de la ţară aveau şanse foarte mici, pentru că şcolile erau mai slabe, faţă de cele numite primare pe vremea aia, adică cele de la oraş. Dar ceea ce era mai remarcabil, am mai povestit lucrul acesta, era că era un curs inferior.

În sistemul acesta e foarte greu să îi faci pe oameni să lucreze serios. De ce? În loc ca elevii şi studenţii să fie supuşi unor exigenţe minime pe care trebuie să le satisfacă oricum pentru a fi promovaţi, tot aşa cum ar fi un barem sportiv minim sau la un instrument muzical, posibilitatea de a descifra o partitură sau de a cânta după o partitură o bucată foarte simplă, un anumit standard. Acest sistem lipseşte pentru că liceele au nevoie de elevi şi universităţile de studenţi. Încă, în licee mai merge, în liceele mai centrale unde pot să aleagă.

Dar, universităţile, de pildă, îndeosebi în anumite domenii, de pildă în domeniul umanist, dar şi la matematică şi fizică, din păcate, au nevoie de studenţi pentru că altfel trebuie să închidă, profesorii nu mai au ce să facă. Se bat pentru studenţi pentru că sunt multe. Şi cum concurează pentru studenţi? Păi, coborând tot mai mult exigenţele. Care-i cea mai atrăgătoare? Cea care dă o diplomă mai uşor. Şi-atunci, dacă e concurenţa asta, cum să obţii performanţă? Asta e marea dificultate. Oricine e sincer, lucrează în învăţământ astăzi şi e sincer, va recunoaşte că în univeristăţi asta e problema numărul unu.

Nu neg niciun moment că există un număr de studenţi care sunt pasionaţi, motivaţi, fac carte serioasă. Dar, pentru că avem foarte multe universităţi şi foarte multe locuri şi şcoala este cum este, există un număr copleşitor de alţii care nici nu pot, nici nu vor. Dacă noi am avea oameni mult mai capabili în meserii practice, am sta mult mai bine. Avem foarte mulţi absolvenţi de universitate care nu au totuşi aptitudini pentru activităţi din astea şi al căror randament este foarte scăzut. Toate lucrurile se leagă.,,

EXPLORARI LOGICO-FILOSOFICE

O interesanta recenzie, este facuta cărții scrise de Mircea Dumitru, Explorări logico-filosofice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, 360 p.
Autorul arată că, ăn această carte ,,Mircea Dumitru tratează într-o manieră tehnică o serie de subiecte ce ţin de domenii variate ale filosofiei: istoria filosofiei, filosofia limbajului, filosofia logicii şi metafizică,  metalogică,  filosofie  morală  şi  politică.  Ca  atare,  nu  doar  că  lucrarea  nu  îi  va  fi accesibilă unui cititor lipsit de pregătire de specialitate, dar s-ar putea ca nici măcar pe un filosof profesionist să nu îl atragă toate studiile publicate în cadrul ei.

Acesta nu are de ce să fie, totuşi, un defect al cărţii sau al autorului. Va exista însă, pentru un cititor neavizat, tentaţia de a respinge cartea în întregime. Mai mult decât atât, cititorul neavizat ar putea, răsfoind lucrarea, să subscrie la prejudecata, mai veche la noi, că tradiţia analitică în filosofie, tradiţie de la care se revendică autorul lucrării, reprezintă o renunţare la adevăratele idealuri ale filosofiei tradiţionale. Un astfel de cititor ar putea spune: "Iată o lucrare de filosofie analitică tipică! Cartea e o colecţie de texte în care se discută nişte probleme obscure. Studiile sunt pline de formule logice. Era oare nevoie de tot acest formalism? Nu există nici o concluzie generală a lucrării. Cum să rămâi cu ceva după ce ai citit o astfel de carte? Mai e nevoie de vreo altă dovadă pentru a spune că filosofia aşa-zisă analitică nu e de fapt filosofie?"

Nu doresc să iau aici apărarea filosofiei analitice. De altfel, suspectez că dacă un cititor va fi respins de cartea profesorului Dumitru, vina nu o va purta filosofia analitică. Motivul va fi, mai degrabă, altul. E vorba, în primul rând, de o lucrare de filosofie academică. Textele de filosofie care se publică în reviste specializate pot fi cu greu urmărite de un public larg, indiferent de orientarea filosofică a autorilor. Ele pot fi greu de urmărit chiar şi pentru filosofii profesionişti cu o specializare diferită. Iar reacţia de respingere datorată lipsei de înţelegere apare chiar şi la filosofi.

Ca atare, aş dori să iau, într-un anumit sens, apărarea acestei cărţi. Nu doresc să apăr concluziile teoretice formulate de autor în carte, mai ales că pe destule nu le împărtăşesc. Apariţia unei lucrări de  un nivel teoretic  similar  cu cel al cărţii profesorului Dumitru este, totuşi, un fenomen mai rar întâlnit la noi. Ar fi păcat ca un asemenea fapt să treacă neobservat, datorită unei lipse de înţelegere. Voi încerca, prin urmare, să redau în continuare pe scurt conţinutul acestei lucrări tehnice. Maniera pe care o voi adopta va fi întrucâtva apropiată de cea a textelor de popularizare.

Cuvântul înainte cuprinde, între altele, o situare a autorului. Mircea Dumitru dă la iveală aici câteva dintre presupoziţiile faţă de care este angajat: filosofia se face prin dialog, mai degrabă decât prin construcţia de sisteme; ea e, în primul rând, o activitate de clarificare a gândurilor noastre, aşa cum sunt exprimate în limbaj; prin urmare, studiul felului în care funcţionează limbajul ne va fi de folos ca filosofi; un astfel de studiu va putea fi întreprins făcând apel la logica modernă, întrucât logica pune în evidenţă structura limbajului natural; filosoful va studia în acest fel anumite probleme specializate, va ajunge la anumite concluzii şi va încerca să le susţină prin argumente. Ntoate aceste presupoziţii sunt specifice tradiţiei analitice, desigur. Majoritatea filosofilor, s-ar putea spune (sau măcar spera), consideră că dezbaterea şi schimbul de argumente sunt importante în filosofie. Pe de altă parte, nu toţi filosofii analitici fac apel la instrumentarul logicii moderne. Unii recurg  la  formalisme  matematice,  iar  alţii  nu  recurg  la  nici  un  fel  de  formalisme.  Nu  toţi privilegiază studiul filosofic al limbajului. De altfel, nu cred că Mircea Dumitru îşi propune să caracterizeze filosofia analitică în acest scurt text introductiv, cât mai degrabă să indice unde se plasează el însuşi pe o hartă schematică a opţiunilor filosofice contemporane.

Primul studiu, Auto-predicaţie şi unitatea virtuţilor în dialogul Protagoras de Platon, se prezintă ca un text mai degrabă de exegeză filosofică. Contribuţia filosofică originală nu constă aici, într-adevăr, în formularea unor adevăruri filosofice noi. Problema auto-predicaţiei era dacă putem spune despre dreptate, de pildă, că e un lucru drept, fără a ajunge la un regres la infinit. Problema unităţii virtuţilor era dacă curajul, dreptatea, chibzuinţa şi alte calităţi, numite de Platon virtuţi, sunt părţi ale virtuţii de acelaşi fel ("ca părţile unui obiect din aur" Protagoras, 349c) sau de feluri diferite ("ca părţile feţei" Protagoras, 349c). Socrate al lui Platon, aşa cum l-am înţeles, încearcă să susţină că a fi un om virtuos înseamnă să fii, deopotrivă, drept, pios, chibzuit, curajos ş.a.m.d. şi, în plus, că fiecare dintre aceste concepte nu poate fi definit fără a face apel la toate celelalte. Mircea Dumitru încearcă să arate, folosind aparatul formal al teoriei mulţimilor, cum putem înţelege auto-predicaţia fără să ajungem la un regres la infinit, iar apoi, folosind rezultatele obţinute, încearcă să reconstruiască teza lui Socrate despre unitatea virtuţilor. Poate că acest studiu nu îl va interesa, într-adevăr, pe cel care, citindu-l pe Platon, nu simte nevoia să recurgă şi la lucrări de exegeză pentru a-l înţelege mai bine. El pune bine în evidenţă, însă, metoda reconstrucţiei conceptuale, aşa că ar putea sluji drept exemplu pentru cei dornici să utilizeze această metodă în exegeza filosofică, mai ales că în cadrul lui nu sunt utilizate mijloace tehnice care să fie introduse fără explicaţie.

Al doilea studiu, Denotare şi descripţie: un criteriu al referinţei pentru termenii singulari, e suficient de accesibil încât să poată fi citit cu folos de orice student la filosofie care a urmat un curs de filosofia limbajului. Autorul îşi propune, urmându-i pe Russell şi Quine, să formuleze o soluţie la problema referinţei termenilor singulari, iar apoi să apere soluţia propusă în faţa unor obiecţii formulate de Strawson şi Kripke. În ce constă problema de aici? Termenii singulari sunt fie descripţii definite (sau descrieri) de forma "primul om care a păşit pe Lună", fie nume proprii, cum ar fi "Bucureşti". Fiecare termen singular pare să trimită (sau "să refere") la un obiect anume. De aici nedumeriri filosofice de felul: "Despre cine vorbim atunci când vorbim, în prezent, despre

'primul om care a păşit pe Jupiter (sau, mai rău, pe Soare)'? Despre cine vorbim atunci când vorbim despre 'Pegas', sau 'Zeus', sau 'Sherlock Holmes'?" Felul nostru obişnuit de a vorbi ar părea, astfel, să ne angajeze faţă de existenţa unor "obiecte ireale". Soluţia lui Russell, lăsând formalismul la o parte, a fost să spună că propoziţiile care au ca subiect gramatical aparent o descripţie definită trebuie citite, de fapt, ca propoziţii care încep, de pildă, aşa: "Există ceva care e om şi a păşit primul

pe Jupiter şi ...". Quine a extins acest soi de analiză şi la propoziţiile ce conţin nume proprii. Morala filosofică a acestei analize, pe care o urmăreşte în diferitele ei detalii şi la care subscrie şi Mircea Dumitru, este că limbajul nostru nu funcţionează aşa cum credeam. Legătura dintre limbaj şi realitate nu se face, prin intermediul termenilor singulari, în mod direct. Într-o altă viziune, aparţinându-i lui Kripke, dintre termenii singulari, numele proprii reprezintă o punte directă între limbaj şi realitate. Sigur, acest rezumat al chestiunilor discutate e o simplificare exagerată. Pentru cineva care tocmai se familiarizează cu filosofia şi se confruntă cu problema relaţiei dintre limbaj şi realitate, textul lui Mircea Dumitru poate reprezenta însă o bază solidă de discuţie. El formulează o parte a acestei probleme şi oferă o soluţie, luând în considerare şi posibilele obiecţii. De aici mai departe discuţia e deschisă.

Al treilea studiu, Orice teorie a adevărului oferă o teorie a semnificaţiei?, reprezintă o schiţă de evaluare a unui proiect de teorie semantică pentru limbaj. Proiectul îi aparţine lui Donald Davidson. O întrebare importantă la care încearcă să răspundă, în mod tradiţional, cel care vrea să formuleze o teorie semantică este "Cum se face că atunci când vorbim ceea ce spunem are un înţeles?" Davidson "înlocuieşte" această întrebare cu o alta: "Cum se face că, deşi nu înţelegem decât un număr finit de cuvinte, suntem capabili să formulăm şi să înţelegem infinit de multe expresii compuse şi propoziţii?" Ideea lui Davidson este că logica modernă ne va arăta cum depind elementele compuse ale limbajului, propoziţiile, de elemente mai simple ale acestuia. Relaţiile logice privesc însă adevărul, nu înţelesul. Acest lucru lămureşte şi titlul prezentului studiu. Mircea Dumitru prezintă el însuşi destul de accesibil proiectul davidsonian, aşa că nu voi insista aici. Evaluarea sa critică, chiar dacă sumară, este şi de această dată de natură să stârnească o dezbatere filosofică autentică, de care s-ar putea interesa cel care se întreabă, de pildă, dacă se poate, într- adevăr, realiza cu succes "înlocuirea" despre care am vorbit mai sus.

Studiul al patrulea, Flogiston, oxigen, apă şi alte genuri naturale, abordează un subiect care este  comun  atât  filosofiei  limbajului,  cât  şi  filosofiei  ştiinţei  şi  metafizicii  contemporane. Perspectiva de aici este cea a filosofiei limbajului, deşi, pentru a pune în evidenţă importanţa problemei, autorul recurge la un excurs de filosofia ştiinţei. Textul este de astă dată ceva mai dificil şi nu va putea fi urmărit de un cititor lipsit de o familiarizare bună cu literatura subiectului. Simplificând, pentru autori precum Kripke şi Putnam, termenii pentru genuri naturale, termeni precum "apă", "aur" sau "tigru", par să trimită direct la anumite clase de obiecte sau substanţe din realitate, nu pe baza unui înţeles. Aceşti termeni funcţionează, pentru Kripke, de pildă, la fel ca numele proprii, care nu referă pe baza vreunui înţeles, respectiv a unei descripţii care li s-ar putea asocia sau la care s-ar putea reduce respectivele nume. Acest fel de a vedea trimite la probleme asemănătoare celor pe care le-am menţionat atunci când a fost vorba de nume proprii: "Despre ce vorbeau cei care vorbeau despre 'flogiston'?" Pentru a se confrunta cu astfel de probleme Mircea Dumitru va face apel la un aparat conceptual (şi formal) mai sofisticat, pe care nu îl pot prezenta aici.

Următorul studiu, Atitudini propoziţionale. Probleme şi teorii, este, ca şi cel precedent, ceva mai greu accesibil. Formulările care exprimă atitudini propoziţionale sunt propoziţii de forma "X (cineva) crede că / se teme că / speră că / etc. p (o propoziţie)". Exemple: "Petre crede că afară plouă", "Petre speră că afară nu plouă", ş.a.m.d. În contexte obişnuite, dacă spun ceva adevărat folosind un termen care referă la un lucru, ceea ce spun ("Ion Barbu e poet", de pildă) rămâne adevărat atunci când înlocuiesc termenul respectiv cu un altul care referă la acelaşi lucru ("Dan Barbilian e poet"). Frege a observat, însă, că acest lucru nu mai e valabil în contextele atitudinilor propoziţionale (poate fi adevărat că "Petre crede că Ion Barbu e poet", dar fals că "Petre crede că Dan Barbilian e poet", fiindcă Petre nu ştie că Ion Barbu e pseudonimul lui Dan Barbilian). Soluţia lui Frege a fost, vorbind în mare, să spună că în astfel de contexte contează înţelesul celor două expresii, care diferă, deşi referinţa lor este aceeaşi, şi de aceea ceea ce se spune poate să fie adevărat într-un caz, dar fals în celălalt. Pentru autori care susţin, însă, că numele proprii nu au înţeles (acesta este, cum am văzut, cazul lui Kripke), această soluţie nu mai e accesibilă. Aceste chestiuni au fost anunţate în încheierea celui de-al doilea studiu din carte, dar acum e vorba de altceva. Există anumite expresii care referă, dar despre care puţină lume ar spune că referă pe baza unui înţeles. Acestea sunt termenii demonstrativi sau indexicali: "eu", "acesta", "acela", "aici" ş.a. Exemple precum cel de mai sus, în care am folosit nume proprii, au fost fabricate folosind indexicali. Ceea ce încearcă Mircea Dumitru este să analizeze felul în care doi autori contemporani, M. Richard şi G. Forbes, abordează aceste cazuri, optând, în mod argumentat, pentru soluţia celui din urmă.

Cel de-al şaselea studiu, intitulat Modalităţi şi cuantificatori, tratează un subiect care depăşeşte graniţele filosofiei limbajului, deşi sursa discuţiilor filosofice despre modalităţi, respectiv lumi posibile, o constituie tot analiza logică a limbajului. Pe scurt, enunţurile modale sunt cele în care se spune că e posibil ca lucrurile să stea într-un fel, deşi nu stau aşa acum, sau că unele lucruri stau cu necesitate în felul în care stau ş.a.m.d. O problemă filosofică la care duc astfel de enunţuri poate fi formulată astfel: "Atunci când cineva spune că e posibil să plouă afară acum, el spune ceva adevărat, chiar dacă acum nu plouă afară. Dar dacă el spune ceva adevărat, despre ce vorbeşte?" Un răspuns la această problemă a fost: "Se vorbeşte despre o lume posibilă în care acum plouă." Un astfel de răspuns atrage după sine întrebări suplimentare: "Ce sunt lumile posibile? În ce fel există lumile posibile?" Există filosofi, precum David Lewis, care au susţinut că lumile posibile există în acelaşi fel în care există şi lumea noastră, doar că nu în acelaşi spaţiu şi timp şi, în plus, nu pot exista conexiuni cauzale între evenimente din lumea noastră şi evenimente ce au loc într-una din lumile posible. Mircea Dumitru urmăreşte să schiţeze, în acest studiu, apărarea punctului de vedere opus, potrivit căruia nu există decât lumea actuală. Textul poate fi urmărit de oricine posedă noţiuni introductive de logică modală şi ar putea sta la baza unor dezbateri filosofice fructuoase în spaţiul nostru cultural, mai ales că nu e prima dată când un autor român abordează această tematică.

Al şaptelea studiu, Logica modală ca logică de ordin superior, prezintă pe scurt anumite rezultate  formale  obţinute  de  profesorul  Dumitru  în  lucrarea  Modalitate  şi  incompletitudine, apărută în 2001 la editura Paideia. Pentru o lectură a textului sunt necesare cunoştinţe elementare de logică modală, logica predicatelor şi metalogică. Textul acesta este probabil, textul cel mai tehnic şi, poate şi de aceea, miza sa filosofică e greu de întrezărit. Voi încerca o sugestie, dincolo de afirmaţiile autorului. Să ne gândim la proiectul mai general de a "prinde" structura limbajului nostru prin intermediul unui sistem formal şi, în acelaşi timp, la relaţia dintre limbaj şi realitate. Interpretat simplist, un vechi rezultat al metalogicii ne spune că orice teorie formulată într-o logică de ordinul întâi, dacă descrie adecvat o realitate infinită discretă, poate să descrie şi o realitate infinită continuă (şi invers). Cu alte cuvinte, dacă structura limbajului nostru este cea a unei logici de ordinul întâi, atunci nu putem şti dacă teoriile noastre descriu o realitate continuă sau o realitate discretă. Acest lucru nu mai este valabil pentru o logică de ordinul al doilea. Dacă structura limbajului nostru este prinsă de o logică de ordin superior, pe de altă parte, un alt rezultat al metalogicii (incompletitudinea logicii de ordinul doi) ne spune că există adevăruri pe care s-ar putea să nu fim în principiu capabili să le demonstrăm. În plus, e greu de văzut cum am putea reda structura logică a limbajului nostru, care cuprinde şi termeni precum "necesar", "posibil", "contingent", fără a face apel la logica modală. Acum, dacă acceptăm ceea ce susţine Mircea Dumitru, anume că logica modală trebuie văzută ca un caz particular al logicii de ordinul doi, am putea începe să bănuim că structura limbajului nostru este, într-adevăr, cea a unei logici de ordin superior. Dispunem, cu alte cuvinte, de un limbaj natural cu o putere de expresie mai mare decât credeau unii filosofi (Quine, de pildă), dar structura acestuia face posibil să existe adevăruri pe care noi să nu le putem niciodată demonstra. Dincolo de aceste "intuiţii filosofice", cred că studiul acesta ar putea fi citit cu folos în conjuncţie cu consideraţiile mai filosofice ale profesorului Dumitru formulate în capitolul 4 al cărţii menţionate mai sus.

În fine, cel din urmă studiu, Există drepturi individuale ca drepturi naturale?, e dedicat unei tematici diferite, ce ţine de filosofia politică şi morală. Aici, împotriva unui fel de a vedea potrivit căruia drepturile oamenilor, ca şi obligaţiile acestora, derivă din instituţiile societăţii în care trăiesc, Mircea Dumitru încearcă să argumenteze, raliindu-se felului de a vedea al altor filosofi, că există drepturi ce derivă din însăşi natura umană, care sunt anterioare logic oricăror instituţii şi de care instituţiile societăţii trebuie să ţină întotdeauna cont. Argumentele pot fi urmărite cu uşurinţă de către cei familiarizaţi cu noţiuni elementare de filosofie morală şi politică, iar poziţia exprimată de autor în acest text e de natură să stârnească o polemică de amploare, mai ales datorită reacţiei, anticipată şi de autor, că argumentarea în favoarea drepturilor naturale riscă să ducă la o anulare a distincţiei dintre fapte şi valori sau, dacă e să ne întoarcem în planul limbajului, între descriptiv şi normativ.

Pentru a încheia, aş spune că această lucrare, dacă i se va acorda atenţia cuvenită, ar putea reprezenta o şansă pentru filosofia făcută în limba română. Aceasta fiindcă ea reprezintă o punte de plecare pentru mai multe dezbateri posibile, iar dezbaterile filosofice autentice sunt încă destul de rare în viaţa noastră academică.,,