SOCRATE SI ÎNVĂȚĂTURILE SALE! ( I )

La Editura Orizonturi a aparut în traducerea Mariei Ivănescu, lucrarea lui Claude Mosse, Procesul lui Socrate. Lucrarea structurata succint pe cateva capitole, ofera mai întâi o imagine referitoare la Atena anului 399 î.Hr, ca o cetate rănită, o cetate învinsă, după care apare dezbaterea politică din timpul războiului peloponeziac, dezbatere ce poate fi de o acută actualitate!

În partea a doua este prezentat Socrate cu învățăturile sale, moarea sa, pentru ca în final să se concluzioneze în legătură cu importanța istorică a procesului și a morții lui Socrate.

Dar cine a fost SOCRATE, considerat de autor, ,,unul dintre cei mai mari gânditori ai istoriei umane”. ?

Socrate s-a născut la Atena în dema Alopex, în 470 î.Hr., adică la sfârșitul războaielor medice. Mama sa, Phainarete, era moașă; tatăl său, Sophroniscos, era sculptor. Probabil că Socrate a primit educația de care aveau parte tinerii atenieni din vremea sa: a trebuit să învețe muzică, gimnastică și gramatică, adica studiul limbii bazat pe comentarii de texte.

Printre maeștrii a căror frecventare ar fi contribuit la formarea gândirii lui Socrate, Maximus din Tyr citează doua femei: Aspasia din Milet (en), o curtezană, și Diotima din Mantineea, o preoteasă. Despre prima, Platon vorbește în Menexenos, dar este evidentă ironia lui Socrate atunci când face din ea un profesor de elocință; și Xenofon vorbește de Aspasia în legătură cu Socrate, iar după Eschine, ea l-ar fi învățat pe Socrate doctrina dragostei care-i face pe oameni mai buni. Cât despre Diotima, ea este cunoscută mai ales datorită celebrului pasaj din Banchetul, unde preoteasa din Mantineea povestește nașterea lui Eros.

De la Socrate ne-a rămas principiul:"Singurul lucru pe care îl știu este că nu știu nimic". Socrate a fost atât de dur în formularea acestui principiu, fiindcă îi critica pe cei care se credeau în materie de cunoaștere alfa si omega, fără să recunoască atunci când nu știau ceva. Câtă revoltă poate exista în contemporaneitatea noastră, din partea unor indivizi pricepuți la toate !

Asupra vieții de familie a lui Socrate există câteva amănunte nu întotdeauna concordante; cert este că el s-a căsătorit cu Xantippe. Socrate a avut trei copii, Lamprocles, primul născut, Sophroniscos și Menexene.

Curajul lui Socrate merge mână în mână cu o răbdare, o simplitate și o stăpânire de sine capabile să înfrunte orice încercare; la banchete era un conviv vesel și agreabil, care bea la fel de mult ca tovarășii săi, dar fără a se cufunda vreodată în beție, așa cum li se întâmplă acestora, ispravă ce-l umplea de admirație pe Alcibiade. Mânia, ieșirile violente, dușmănia îi sunt necunoscute. Primind de la cineva o lovitură de picior, iar oamenii mirându-se de resemnarea sa, Socrate se justifica: "Dacă un măgar m-ar fi lovit cu copita, l-aș fi dat în judecată?"

Îmbrăcămintea lui Socrate era întotdeauna modestă, atât din cauza sărăciei, cât și a simplității sale; niciodată n-a fost văzut afișând o neglijență vestimentară, cum o vor face cinicii. Unii își afectează zdrențele, de aceea i-a și spus Socrate filosofului cinic care-și etala găurile hainei: "Îți văd deșertăciunea prin mantie". Lui Socrate nimic nu-i este mai străin decât aroganța, iar atunci când vede în agora Atenei obiectele de tot felul expuse de negustori admirației și lăcomiei cumpărătorilor, se mulțumește să spună: "Câte lucruri de care eu nu am nevoie există!".

S-a zis că Socrate era deosebit de urât; chel, purtând barbă, cu nasul borcănat. Alcibiade, după ce afirma în Banchetul că Socrate seamănă cu satirul Marsyas, adaugă că este asemeni acelor statui de sileni care se deschid și conțin înăuntru imaginile unor divinități, chipul lui Socrate ascunzând cel mai frumos dintre suflete, la fel cum discursurile sale aparent naive și glumețe ascund cea mai mare profunzime. Figura lui Socrate nu putea să nu-i scandalizeze pe atenieni, întrucât pentru ei frumusețea fizică era simbolul frumuseții lăuntrice și nimic nu părea a fi mai incompatibil decât urâțenia lui Socrate și puritatea sa morală.

Există precizarea făcută de Aristotel, în Metafizica sa, că Socrate a introdus în gândirea filosofică „raționamentele inductive" și „definițiile genera­le". Prin „raționamentele inductive" Stagiritul exprimă faptul că maestrul pornea de la realitățile vieții, de la faptele con­crete și particulare pe care i le oferea experiența de zi cu zi în con­tactul său permanent cu oamenii. În ce privește „definițiile generale" ele sunt în accepțiunea dată de Aristotel totuna cu noțiunile-cheie vehiculate mereu de Socrate și transmise ca atare de Platon și de Xenofon: cumpătarea, curajul, înțelepciunea ș.a. Este adevărat, după cum subliniază un mare elenist român, Șt. Bezdechi, că Socrate era „un semănător de îndoială"', că știuse să înfrunte, singur, mânia mulțimilor dezlănțuite, că asculta de „demonul său", acea „voce lăuntrică" care îl sfătuia ce să facă și de ce să se fe­rească, dar toate acestea erau puse numai și numai în slujba adevă­rului, a binelui individual și social, menite să conducă pe atenieni pe calea virtuții.

Condamnarea înțeleptului și moartea lui, bând cucuta (399 î.e.n.) a umplut de mâhnire pe toți concetățenii care l-au cunoscut. La Ate­na, în semn de doliu național, teatrele și palestrele s-au închis, măsuri cu totul excepționale pentru acele timpuri. Dar nici acuzatorii lui n-au avut o soartă mai bună - Meletos a fost condamnat la moar­te, Lycon și Anytos au cunoscut rigorile exilului. Dispariția lui So­crate de pe scena lumii grecești a reprezentat unul din momentele tulburătoare din istoria Eladei și a Umanității. Este meritul nepie­ritor al luiPlaton și Xenofon de a ne fi transmis date despre ultimele momente din viața bărbatului „cel mai liber, cel mai drept și mai înțelept" — așa cum l-a proclamat oracolul lui Apollo de la Delfi, căzut pradă particularismului mentalității unei părți din po­pulația Atenei, agitată de unii demagogi pe cât de mărginiți, pe atât de malefici.

În primul rând, acest cetățean unic, cu un respect adânc sădit față de legi, a știut ca puțini alții să distingă, în mod tranșant, în­tre ceea ce este aparentă, fenomen și strălucire trecătoare și între esență, ființarea nesupusă vicisitudinilor și capriciilor de moment. Această delimitare pe care Socrate o recomandă în permanență era cu atât mai utilă atenienilor, cu cât nicăieri n-a fost mai prețuit ca la ei spectacolul, exhibiția, în toate sensurile posibile „A fi" și „a părea" — această polaritate reprezintă cheia de boltă „a cunoașterii de sine" — principiu atât de fecund în gândirea socratică și cu ra­mificații nebănuite în istoria gândirii și culturii universale. Ca o dovada evidentă a fecundității, supraviețuirii si răspîndirii acestui postulat socratic, inspirat lui de oracolul de la Delfi, vom da, din lipsa de spațiu, un singur dar grăitor exemplu. Știți oare ce le reproșează Ovidiu în cartea a IlI-a a „Artei iubirii” femeilor în bătălia lor de afirmare în fața bărbaților? Nesocotirea acestui principiu socratic, textual reprodus de poetul latin și tomitan „Nu vă cunoaș­teți pe voi înșivă" !

Procesul

O personalitate de anvergura lui Socrate nu putea să nu ajungă să fie urâtă de vanitoși și, mai ales, neînțeleasă de spiritele mărginite, care vedeau în el doar un parazit ce se slujea de ironie, își atrăgea simpatia tinerilor și constituia un pericol pentru ordinea socială. În 398, Socrate a fost acuzat de către Meletos, Anytos și Lycon. Actul de acuzare era astfel întocmit: "Eu, Meletos, fiul lui Meletos, din dema Pitthea, acuz sub jurământ pe Socrate, fiul lui Sophroniscos, din dema Alopex. Socrate se face vinovat de crima de a nu recunoaște zeii recunoscuți de cetate și de a introduce divinități noi; în plus, se face vinovat de coruperea tinerilor. Pedeapsa cerută: moartea".

Meletos era un poet obscur, iar Lycon era retor; sufletul procesului pare să fi fost Anytos, un tăbăcar bogat care reprezenta interesele comercianților, fiind așadar puternic și influent. Socrate i-a reproșat public faptul de a nu se gândi la educația fiului său decât pentru a face din el un tăbăcar capabil să preia afacerile părintelui, de unde, conform lui Xenofon, dorința de răzbunare a lui Anytos. După toate aparențele, Anytos era sincer convins că vede în Socrate un personaj periculos.

Procesul lui Socrate nu este doar un eveniment istoric singular, irepetabil; procesul lui Socrate este procesul intentat gândirii care cercetează, dincolo de mediocritatea cotidiană, adevăratele probleme. Socrate este acela care, uimindu-ne, ne interzice să gândim potrivit unor obișnuințe dobândite. Socrate se situează așadar la antipozii confortului intelectual, ai conștiinței împăcate și ai seninătății blajine.

Adus în fața tribunalului, Socrate refuză ajutorul lui Lysias, avocat de meserie. Textul lui Platon Apărarea lui Socratereproduce probabil îndeaproape apărarea prezentată de Socrate judecătorilor. Această pledoarie se împarte în trei părți:

Socrate spune cine este și le va înfățișa judecătorilor misiunea încredințată lui de către divinitate: să deștepte conștiința contemporanilor săi. Nu reușește să-i convingă pe judecători; limbajul minciunii se dovedește mai convingător decât cel al adevărului. Judecătorii deliberează și 281 de voturi îl declară pe Socrate vinovat, contra a 278 (sau 221 după alte manuscrise). Acuzatorii ceruseră moartea, dar acuzatul era liber să facă o contrapropunere iar judecătorii urmau să aleagă una ori alta dintre pedepse.

Socrate cere să fie hrănit în pritaneu. Iată ultimul act al serioasei ironii a lui Socrate: faptul de-a cere o recompensă pentru felul cum s-a purtat nu este din partea sa sfidare, ci sinceritate. Fiindcă trebuia stabilită o sancțiune va propune o amendă de o mină, adică întreaga lui avere. Răspunsul lui Socrate le-a părut probabil judecătorilor o insultă adusă magistraților, așa încât la urne condamnarea la moarte a avut 80 de voturi mai mult decât avusese vinovăția sa.

Socrate le spune adio judecătorilor săi, făcându-i responsabili pe vecie pentru moartea sa.

Socrate a stat înlănțuit 30 de zile, dar în fiecare zi primea vizita prietenilor și se întreținea cu aceștia. Ei nu au stat degeaba și au pregătit un plan de evadare pe care Socrate îl refuză.

La data executării sentinței, toți prietenii lui Socrate erau de față cu excepția lui Aristippos, a lui Xenofon, aflat în Asia și a lui Platon, bolnav. El a fost obligat să bea o fiertură otrăvitoare de cucută.

Socrate își dedică ultimele clipe conversației cu prietenii săi pe tema nemuririi sufletului, iar cuvintele sale au fost păstrate de Platon în Phaidon. Socrate se îmbăiază pentru ultima oară și refuză să aștepte ca soarele să fi dispărut cu totul la orizont înainte de a bea otravă. Apucând cu o mână sigură vasul cu cucută, el sorbi fără ezitare sau repulsie băutura mortală. Criton, îi sunt dator lui Asclepios un cocoș, vă rog să nu uitați să i-l dați, acestea au fost ultimele sale cuvinte. Trebuie înțeleges aici, urmând sugestia lui L. Robin, că Socrate îl roagă pe Criton să aducă o jertfă zeului medicinei drept mulțumire că i-a vindecat sufletul de boala de-a fi fost unit cu un trup.

O interpretare pertinentă apare pe site/ul Asociației pentru dialog și solidaritate a avocaților, din care redăm : « In Atena, procedura penala putea fi initiala de catre orice cetatean. La data procesului lui Socrate nu exista institutia procurorului sau altceva similar. Juriul era format din 500 de barbati dintre cetatenii orasului care implinisera varsta de 30 de ani si care erau alesi, cei mai multi, dintre voluntari. Atena folosea un numar foarte mare de jurati, de la 500 pana la 1501, pentru a se asigura ca juriul este impartial si nu poate fi mituit: cine si-ar permite sa mituiasca 500 de oameni? Fiecare jurat era obligat sa jure pe zeii Zeus, Apollo si Demetra juramantul fiind urmatorul: „Voi vota in conformitate cu legile si decretele adoptate de catre Adunare si de catre Consiliu si daca nu exista lege voi vota in conformitate cu ceea ce cred eu ca este just, fara favoruri si fara ura. Voi vota numai cu privire la acuzatiile oficiale si ii voi asculta cu impartialitate atat pe acuzatori cat si pe acuzati”.  Cei mai multi dintre jurati erau probabil fermieri, aceasta fiind principala ocupatie a locuitorilor. Pentru serviciul de jurati plata oferita de stat era de 3 oboli. Juratii stateau pe banci din lemn separate de public prin bariere sau balustrade.  

 Prima utilizare a juriului in Atena a coincis cu fondarea democratiei ateniene in 590 BC. Un consiliu functiona atat ca guvern cat si ca instanta. In anul 463 BC Pericle a transferat puterea de la instantele controlate de catre aristocratii, care urmareau sa isi protejeze doar propriile interese, la instantele populare, nou formate. Din informatiile care s-au pastrat pana la noi, rezulta ca vechii greci se judecau unii cu altii foarte mult. Chiar Pericle s-a aflat in situatia de a fi dat in judecata intr-un proces civil. Instantale populare au fost desfiintate cand Roma a cucerit Atena, in anul 146 BC.  Juratii deliberau fara a discuta intre ei, fiecare isi lua propria decizie bazata pe propria interpretare a legii.  Votul se exprima prin aruncarea unor mici discuri de bronz in doua urne special inscriptionate cu „vinovat” si „achitat”. Pentru condamnare era suficienta majoritate de voturi. Patru jurati erau desemnati pentru numararea voturilor. In cazul in care mai putin de 100 de jurati votau pentru „vinovat’’, acuzatorii trebuiau sa achite costurile procesului.  In cazul lui Socrate, procedura a inceput atunci cand Meletus, un poet, l-a chemat la judecata pe Socrate in prezenta unui martor. Prin chemarea la judecata i se cerea lui Socrate sa apara fie in fata magistratului fie in fata regului Archon, intr-o cladire cu coloane care se gasea in centrul orasului si care se numea Stoa Regala, pentru a raspunde acuzatiilor de blasfemie si corupere a tineretului. Regele – dupa ascultarea lui Socrate si a lui Meletus – a decis ca procesul este admisibil in principiu conform legilor ateniene si a stabilit data audierilor preliminare (anakrisis) afisand totodata o nota publica in acest sens la Stoa Regala.

Audiere preliminare in fata magistratului la Stoa Regala au inceput cu citirea acuzatiilor scrise ale lui Meletus. Socrate a raspuns acuzatiilor. Magistratul i-a interogat pe amandoi si apoi a oferit ambilor posibilitatea de a se interoga reciproc. Gasind ca acuzatiile aduse lui Socrate sunt admisibile in principiu, magistratul a intocmit actul de acuzare oficial (rechizitoriul). Documentul continand acuzatiile aduse lui Socrate au supravietuit cel putin pana in secolul 2 dupa Ch. Diogene Laertius a consemnat acuzatiile din documentul acum pierdut: aceasta acuzare si declaratie au fost jurate de catre Meletus, fiul lui Meletus din Pitthos, impotriva lui Socrate, fiul lui Sofroniscus din Alopece: Socrate este vinovat pentru ca a refuzat sa recunoasca zeii recunoscuti de catre stat si a introdus noi divinitati. Este deasemenea vinovat pentru ca a corupt tineretul. Pedeapsa ceruta este moartea. Procesul lui Socrate a avut loc in Instanta Populara, aflata in agora, si a durat peste 9-10 ore. Juriul era format din 500 de barbati cu vaste de peste 30 de ani alesi prin tragere la sorti.

Etapa stabilirii vinovatiei

    Procesul a inceput dimineata cu citirea de catre crainic a actului oficial de acuzare impotriva lui Socrate. Acuzarea a luat prima cuvantul. Cei trei acuzatori, Meletus, Anytus si Lycon, au vorbit 3 ore (timpul era masurat de un ceas cu apa) pentru a prezenta agumentele care sustineau capetele de acuzare, din care nu s-a mai pastrat nici macar unul singur.

 Cel mai cunoscut si influent dintre cei trei acuzatori, Anytus, a fost considerat ca fiind forta decizionala din spatele aducerii in judecata a lui Socrate. Platon ofera in Meno un posibil indiciu cu privire la animozitatea dintre Anytus, politician care provenea dintr-o familie de tabacari, si Socrate. Platon spune ca afirmatia lui Socrate cum  ca nici cel mai maret om de stat din istoria Atenei nu are nimic de oferit cu privire la intelegerea virtutilor l-ar fi infuriat pe Anytus. Anytus l-ar fi atentionat pe Socrate: “’Socrate, cred esti prea dispus sa vorbesti oamenii de rau: si, daca vrei sfatul meu, iti recomand sa fii mai atent”’. In plus, Anytus a mai avut si un alt conflict, personal, cu Anytus si care viza relatia lui Socrate cu fiul lui acestuia. Platon spune ca Socrate s-ar fi referit la fiul lui Anytus ca fiind o persoana careia nu ii lipsea spiritul. Anytus in mod sigur a dezaprobat relatia fiului sau cu Socrate mai ales ca Socrate, ne spune Xenofon, l-a sfatuit pe fiu sa inceteze sa mai lucreze ca tabacar, la fel ca tatal sau Anytus, considerand aceasta munca ca fiind una de sclav. Fara un sfatuitor grijuliu, Socrate a prezis ca tanarul va manifesta inclinatii rusinoase si se va indrepta cu siguranta spre viciu.

 Constituie inca obiect de disputa intre istorici daca acuzatorii si-au indreptat mai mult atentia asupra pretinselor crime religioase sau asupra celor politice. I.F. Stone argumeneteaza ca “’atenienii erau obisnuiti sa auda cum zeii sunt nerespectati atat in teatrul de comedie cat si in cel tragic. De exemplu Aristofan, in piesa Norii se intreba daca ploia inseamna ca Zeus face pipi printr-o sita pentru ca a ratat olita de noapte si nu s-a obosit nimeni sa il acuze de blasfemie. Dupa cum se vede era permis ca cineva, in acelasi oras si in acelasi secol sa il trateze pe Zeus ca pe un bosorog promiscuu, incornorat de nevasta-sa. Cu siguranta vederile politice ale lui Socrate, si nu cele filozofice sau teozofice, i-au facut probleme.’’ Un important sprijin al teoriei lui I.F.Stone este un comentariu facut cu privire la procesul lui Socrate de cineva care nu i-a fost discipol. In 345 BC, faimosul orator Aechines a spus juriului: “Barbati ai Atenei, l-ati executat pe Socrate, sofistul, pentru ca a fost in mod limpede responsabil pentru educatia lui Critias, unul dintre cei 30 lideri anti-democratici’’.

 James Colaico insa considera ca faptele de blasfemie au primit mai multa atentie decat faptele politice, concluzie sustinuta si de Platon in a sa Apoligia. Colaico prezuma ca Platon nu ar fi avut nici un motiv sa nu prezinte argumentele lui Socrate privind acuzatiile politice si sa se rezume doar la cele care priveau acuzatia de blasfemie.  Pietatea, valoarea incalcata prin blasfemie, avea pentru atenieni un inteles larg. Ea includea nu doar respectful fata de zei dar si respectful fata de morti si strabuni. Individul lipsit de pietate – blasfemiatorul - era vazut ca un focar contagios care, lasat necontrolat sau nepedespsit, ar fi putut aduce asupra orasului mania zeilor – Atena, Zeus sau Apollo – sub forma ciumei sau a sterilitatii. Religia plina de ritualuri a atenienilor nu presupunea scriptura, biserica sau preoti. Mai degraba se cerea – in plus fata de credinta in zei – observarea ritualurilor, rugaciunilor si oferirea de sacrificii.  

Xenofon indica ca acuzatia de blasfemie impotriva lui Socrate consta in aceea ca a primit comunicare divina (o voce sau un semn) care l-a indrumat spre evitarea politicii si concentarea asupra misiunii sale filozofice. O acuzatie atat de vaga de blasfemie i-a invitat practic pe jurati sa proiecteze asupra lui Socrate multe si variate revendicari. 

Daca insa I.F. Stone are dreptate, cea mai grava acuzatie impotriva lui Socrate priveste asocierea sa cu Critias, crudul lider al celor 30 de tirani. Cu privire la acuzatia ca invataturile sale despre morala au furnizat o acoperire de tip intelectual pentru revolta antidemocratica a lui Critias si a cohortelor sale, Socrate si-a declinat raspunderea. El a argumentat ca niciodata nu a pretins ca este un invatator ci doar o persoana care a raspuns atenielor la intrebari, atunci cand acestia i-ai cerut opinia. De altfel, a spus el, daca Critias i-ar fi inteles cuvintele nu ar fi pornit niciodata revoltele sangeroase din 404-403.

Ceea ce este lipseste cu desavarsire din apararea lui Socrate, daca ar fi sa luam sa ne luam dupa lucrarile lui Platon si Xenofon, este pledoaria pentru mila care se facea in mod obisnuit in fata juriilor din Atena. Era o practica obisnuita apelul la simpatia juratilor prin prezentarea in proces a vaduvelor si copiilor. Socrate s-a multumit sa aminteasca juriului ca are o familie. Nici sotia si nici unul dintre cei 3 fii ai sai nu au fost prezenti la proces. Mai mult decat atat, Socrate si-a aratat dispretul fata de aceasta practica considerand-o ca rusinoasa pentru sistemul juridic al Atenei.
    Dupa cele 3 ore in care Socrate si-a sustinut apararea, crainicul instantei a cerut juratilor sa ia o decizie prin vot punand bilele de vot in doua urne – una pentru votul „vinovat” si una pentru votul „achitare”. Fara un judecator care sa le ofere instructiuni cu privire la modul in care se interpreteaza acuzatiile sau legea, fiecare jurat se straduia singur sa inteleaga ceva despre proces si despre vinovatia sau nevinovatia lui Socrate. Cand au fost numarate voturile, 280 de jurati l-au gasit pe Socrate vinovat si 220 de jurati au cerut achitarea lui.

Etapa stabilirii pedepsei

    Dupa condamnarea lui Socrate printr-un vot relativ strans, procesul a intrat in faza aplicarii pedepsei. Daca acuzatul era condamnat, se trecea la etapa a doua a procesului si anume stabilirea pedepsei. Acuzatorii cat si acuzatii propuneau o pedeapsa si juriul alegea dintre cele doua optiuni prezentate de parti. Pedepsele puteau fi alese din urmatoarea lista: moartea, inchisoarea, pierderea drepturilor civile (dreptul de vot, dreptul de a fi jurat, drepul de a vorbi in Adunare), exilul si amenzile.  Fiecare parte, acuzatori si acuzat, au avut asadar posibilitatea sa propuna o pedeaspa. Dupa ascultarea argumentelor, juratii trebuiau sa aleaga care dintre cele doua pedepse urma sa fie adoptata.  Acuzatorii lui Socrate au propus pedeapsa cu moartea. Facand aceasta propunere acuzatorii se asteptau ca Socrate sa ceara pedeapsa cu exilul, ceea ce i-ar fi multumit si pe acuzatori si pe jurati. In schimb, Socrate a propus cu mult curaj juriului sa il premedieze si nu sa il pedepseasca. Dupa spusele lui Platon, Socrate a cerut 3 prinzuri in Prytaneum, o sala de mese publica din Atena. Socrate trebuie sa fi stiut ca propunerea sa va infuria juriul. I.F. Stone noteaza ca „Socrate s-a purtat mai mult ca un picador care incerca sa infurie taurul decat ca un acuzat care incearca sa calmeze juriul”. Atunci de ce a propus o pedeapsa depre care stia sigur ca fi respinsa? Singurul raspuns este ca Socrate era gata sa moara. Pentru a-si incheia propunerea de pedeapsa, Socrate a mai cerut, fara tragere de inima, sa i se aplice o amenda constand intr-o cantitate de argint (1 mina)  – cam 1/5 din modestul sau venit. Platon si alti sustinatori ai sai au ridicat oferta la o suma de 30 de ori mai mare propunand sa acopere ei diferenta. Cei mai multi intre jurati au considerat ca, si asa, amenda nu este o pedeapsa suficienta pentru un acuzat caruia nu ii parea rau de faptele sale. La votul final, o mai mare majoritate decat cea care a votat condamnarea a votat pedeapsa cu moartea. Potrivit lui Diogenes Laertius, 360 de jurati au votat pentru pedeapsa cu moartea si 140 pentru amenda. Conform legilor Atenei, executarea pedespsei cu moartea se facea prin a bea o cupa de otrava si anume cucuta.

In Apologia lui Platon, procesul se incheie cu Socrate care rosteste cateva cuvinte memorabile astfel incat oficialii instantei sa isi incheie munca. El le-a spus ca stie ca condamnarea a fost determinata de faptul ca „nu am vrut sa ma adresez voua asa cum voua v-ar fi fost pe plac’’. El a prezis ca istoria va privi condamnarea sa ca „rusinoasa pentru Atena” desi el marturiseste ca nu doreste nici un rau juratilor care l-au condamnat. La final, in timp ce era condus spre inchisoare, Socrate a rostit celebrele cuvinte: „Ora plecarii a sosit si noi mergem pe drumurile noastre – eu sa mor si tu sa traiesti. Care dintre noi se indreapta spre o soarta mai buna numai zeii o stiu.” Se crede insa ca aceste cuvinte apartin lui Platon pentru ca nu se cunoaste ca procedura ateniana sa fi permis condamnatului sa mai vorbeasca dupa ce i-a fost stabilita sentinta.
    Socrate si-a perecut ultimele ore intr-o celula din inchisoarea din Atena. Ruinele inchisorii exista si astazi. Cucuta care i-a pus capat vietii nu a actionat nici rapid si nici fara dureri ci mai degraba a produs paralizia sistemului nervos central.

Cei mai multi vad in condamnarea si executarea lui Socrate o alegere deliberata facuta de insusi faimosul filozof. In cele doua scrieri despre acest proces, ramase de la Platon si Xenofon, Socrate nu face nici un efort sa convinga juratii ci mai degraba le tine cursuri de filozofie si logica si ii provoaca.
    Procesul lui Socrate, in fapt cea mai interesanta sinucidere pe care lumea a vazut-o, a produs primul martir al dreptului de a vorbi liber. » 

Pe site/ul www.efemeride .ro a aparut articolul cu titlul "Zece secrete ascunse in biblioteca Vaticanului", articol pe care il redam in continuare :

"Cred că o mulţime dintre voi aţi auzit până acum de Biblioteca secretă a Vaticanului, adică locul din bibliotecă unde publicul larg nu are acces, ci doar un număr redus de cardinali din jurul Papei. Şi, pentru că tot ce-i secret, atrage şi interesul oamenilor, întrebarea firească este: ce se ascunde în Biblioteca secretă a Vaticanului?

Iată ipotezele care au fot vehiculate de-a lungul timpului cu privire la ce-ar putea ascunde Vaticanul în biblioteca sa:

1. Alte versiuni ale Evangheliilor care ar arăta că Iisus Hristos nu ar fi ceea ce este (“Fiul lui Dumnezeu”), acest lucru ducând la subminarea întregii religii creştine. Dacă ar fi fost ceva de mare importanţă, care ar fi avut ca efect zdruncinarea din temelii a bazelor creştinismului, Biserica Catolică n-ar fi mai fi păstrat asemenea materiale, ci pur şi simplu le-ar fi ars! De ce să păstrezi atâtea secole şi milenii un lucru care te-ar compromite atât de rău? Dacă ar fi existat o asemenea dovadă, de-a lungul unei perioade atât de lungi, cineva tot ar fi pus mâna pe ea şi s-o prezinte lumii. Aşa că cea mai simplă soluţie pentru a nu se compromite, ar fi fost distrugerea materialelor, nu păstrarea lor! Deci, nu cred că e ceva extrem de compromiţător pentru religia creştină.

2. Materiale care ar arăta că Iisus Hristos s-ar fi însurat cu Maria Magdalena şi ar fi avut copii. Această ipoteză este una şi mai fantezistă, fiind lansată odată cu celebrul “Cod al lui da Vinci”. Scopul lui Iisus în lume n-a fost acela de a-şi forma o familie (sic!), ci de a mântui lumea. Dacă Iisus ar fi fost căsătorit cu Maria Magdalena şi ar fi avut copii, atunci El n-ar fi fost altceva decât un om obişnuit şi nu “Fiul lui Dumnezeu”. Şi atunci, iarăşi s-ar fi zdruncinat bazele creştinismului şi, în consecinţă, la fel cum am explicat la punctul 1) materialele respective (dacă ar exista) ar fi trebuit să fie distruse, şi nu păstrate!

3. Cărţi secrete despre sfârşitul lumii. Iată o ipoteză fascinantă, care are, într-adevăr, mai multă logică. În Noul Testament nu avem decât “Apocalipsa lui Ioan” – singurul material despre sfârşitul lumii. E posibil, însă, să existe mai multe Apocalipse, de care noi să nu ştim, în care s-ar prezenta mult mai detaliat şi mai clar datele despre sfârşitul lumii. De ce ar ţine secret Vaticanul asemenea materiale? Pentru ca omenirea să nu ştie când va veni acest sfârşit al lumii. Dacă toţi am şti, de exemplu, că Apocalipsa ar avea loc peste 1 an, ar mai lucra cineva? Ar mai produce cineva? Întreaga omenire ar intra într-un adevărat haos şi stare de agitaţie.

4. Informaţii despre relaţiile speciale dintre Vatican şi sovietici, nazişti sau CIA. Deşi şi aceasta ar putea fi o soluţie, totuşi e puţin probabilă, întrucât despre biblioteca secretă a Vaticanul se ştie demult, încă din secolul al XVII-lea, atunci când papa Paul al V-lea separă Biblioteca Vaticanului de arhivele secrete.

5. Scrieri eretice adunate de-a lungul timpului. Se ştie că Biserica Catolică a publicat de-a lungul timpului o listă cu lucrările interzise a circula în lume (tratate de vrăjitorie, demonologie, ocultism etc.) Unele din aceste cărţi eretice au fost total distruse de-a lungul timpului, singurele exemplare care au rămas fiind cele din arhiva Vaticanului. Poate că în unele din cărţile de ocultism există formule magice cu impact real, de aceea Vaticanul nu a dorit a le face cunoscute.

6. O serie de profeţii, ca profeţiile de la Fatima. Se ştie că, în cadrul profeţiilor de la Fatima (1917), de exemplu, au fost făcute publice trei mesaje, dar se pare că mai există şi alte mesaje ce sunt ţinute secret de către Vatican. Şi e posibil să existe şi alte profeţii făcute de-a lungul timpului. De ce ar ţine papalitatea ascunse asemenea mesaje? Păi poate pentru un motiv asemănător pentru care a fost păstrată tăcerea în cazul celui de-al treilea mesaj de la Fatima: pentru a nu se pune în pericol viaţa papei Ioan Paul al II-lea.

7. Înregistrări privind implicarea şi influenţa unor guverne ale lumii sau a unor organizaţii (de exemplu, iezuiţii) în istoria lumii. Se ştie că lumea această a fost condusă dintotdeauna de forţele din umbră. Probabil că Vaticanul deţine destule informaţii despre aceste forţe oculte, dar, din motive evidente, nu doreşte să le facă publice.

8. Documente privind existenţa unor artifacte religioase. Este Giulgiul din Torino un fals sau unul autentic? Există Chivotul Legii? Există crucea originală pe care Iisus a fost crucificat? Poate că răspunsurile la toate aceste întrebări se află în Biblioteca secretă a Vaticanului, iar publicul larg nu trebuie să le ştie.

9. Arhive care identifică Vaticanul ca fiind “Scaunul Satanei”, aşa cum protestanţii au acuzat Roma încă din secolul al XVI-lea. N-ar fi exclusă nicio asemenea variantă, deşi sunt sceptic, ca în cazul punctului 1) că papalitatea ar mai ţine păstrate asemenea documente.

10. Materiale ce demonstrează existenţa extratereştrilor. Iată într-adevăr o ipoteză interesantă, făcută în contextul în care însăşi Biserica Catolică recunoaşte posibilitatea existenţei extratereştrilor. Şi mă gândesc că cei de la Vatican deţin în mod categoric informaţii mai detaliate despre acest subiect; altfel nu s-ar fi hazardat să facă aprecieri fără dovezi."

ALEKSANDR DUGHIN: TEORIA LUMII MULTIPOLARE

Recent revista Lumea publica un articol al lui Aleksandr Dughin, referitor la situatia geopolitică actuală, la consecintele politicii neoliberale! Pornind de la acest articol, cred ca este la fel de interesant ceea ce scrie autorul  despre Teoria lumii multipolare. Redăm din cartea lui Aleksandr Dughin „Teoria lumii multipolare”, în traducerea lui Iurie Roşca.

”Tema multipolarităţii este abordată într-un fel sau altul în lucrările specialistului în RI David Kampf (în articolul „Apariţia lumii multipolare”3), istoricului Universităţii Yale, Paul Kennedy (în cartea „Ascensiunea şi căderea marilor puteri”4), geopoliticianului Dale Walton (în cartea „Geopolitica şi marile puteri în secolul XX. Multipolaritatea şi revoluţia în perspectivă strategică”5), politologului american Dilip Hiro (în cartea „După imperiu. Naşterea lumii multipolare”6) şi alţii.În opinia noastră, cel care s-a apropiat mai mult de înţelegerea esenţei multipolarităţii este specialistul britanic în RI Fabio Petito, care a încercat să elaboreze o alternativă solidă şi temeinică lumii multipolare, pornind de la concepţiile juridice şi filozofice ale lui Carl Schmitt7.

O multitudine de personalităţi politice şi jurnalişti influenţi menţionează, în repetate rânduri în cuvântările şi textele lor, orânduirea mondială multipolară. Astfel, secretarul de stat Madeleine Albright, care numea iniţial Statele Unite „naţiunea de neînlocuit”, a declarat la 2 februarie 2000 că SUA nu doresc „instaurarea şi garantarea respectării” lumii unipolare şi că integrarea economică a creat deja „o lume care ar putea fi numită chiar multipolară”. În editorialul din „New York Times”, publicat la 26 ianuarie 2007, se vorbea direct despre „apariţia lumii multipolare” alături de China, care, „de acum încolo, ocupă un loc paralel la aceeaşi masă cu alte centre de putere, cum sunt Bruxelles şi Tokyo”. În raportul Consiliului Naţional de Informaţii al SUA din 20 noiembrie 2008 „Tendinţele globale 2025” se arată că apariţia „sistemului global multipolar”urmează să se producă pe parcursul a două decenii.

Începând cu anul 2009, multă lume îl privea pe preşedintele SUA, Barack Obama, ca pe un prevestitor al „erei multipolarităţii”, considerând că în politica externă, el va acorda o atenţie prioritară unor centre de putere emergente ca Brazilia, China, India şi Rusia. La 22 iulie 2009, în timpul vizitei sale în Ucraina, vicepreşedintele Joseph Biden a declarat: „noi încercăm să construim o lume multipolară”.

Însă aceste cărţi, articole şi declaraţii nu conţin nici definiţia exactă a noţiunii de lume multipolară (LM) şi nici vreo teorie cât de cât clară şi coerentă ce ar arăta modul de constituire a acesteia (TLM). De cele mai multe ori, apelul la „multipolaritate” presupune doar trimiterea la faptul că la ora actuală, în procesul globalizării apar anumiţi concurenţi ai centrului şi nucleului incontestabil al lumii moderne (SUA, Europa şi, mai larg, „Occidentul global”), fiind vorba despre ţările şi blocurile de state care cunosc o dezvoltare dinamică sau constituie nişte puteri considerabile, acestea aparţinând lumii „a Doua”. Compararea potenţialului SUA şi al Europei, pe de o parte, şi al noilor centre de putere în ascensiune (China, India, Rusia, ţările Americii Latine etc.), pe de altă parte, arată din ce în ce mai convingător caracterul relativ al supremaţiei tradiţionale a Occidentului şi ridică noi întrebări în legătură cu logica proceselor ce urmează să determine arhitectura raporturilor de forţe la scară planetară: în politică, economie, energetică, demografie, cultură, etică.

Respectivele observaţii sunt extrem de importante pentru elaborarea Teoriei Lumii Multipolare, însă ele nu pot substitui în niciun caz absenţa acesteia. În procesul elaborării unei astfel de teorii este necesar să se ţină cont de ele, însă merită să accentuăm că acestea poartă un caracter fragmentar şi nu se ridică nici măcar la nivelul unor generalizări teoretice sau conceptuale primare.

Multipolaritatea nu coincide cu modelul naţional de organizare a lumii în baza logicii sistemului de la Westfalia

Înainte de a purcede la elaborarea nemijlocită a Teoriei Lumii Multipolare (TLM) este necesar să delimităm cu exactitate zona conceptuală supusă cercetării. În acest scop vom examina noţiunile de bază şi vom defini acele forme ale orânduirii globale care, cu siguranţă, nu sunt multipolare şi, respectiv, multipolaritatea se prezintă ca o alternativă în raport cu acestea. Sistemul de la Westfalia recunoaşte suveranitatea absolută a statului-naţiune şi construieşte pe această bază întregul câmp juridic al relaţiilor internaţionale. Sistemul respectiv, care s-a constituit după 1648 (sfârşitul războiului de 30 de ani din Europa), a cunoscut câteva etape de constituire şi reflecta, într-o măsură sau alta, realitatea obiectivă până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Ea a luat naştere din respingerea pretenţiilor imperiilor medievale la universalitate şi „misiunea divină”, corespunzând reformelor burgheze din societăţile europene şi întemeindu-se pe principiul, potrivit căruia, doar statul naţional dispune de suveranitate supremă; în afara acestuia nu există nicio altă instanţă care ar avea dreptul juridic să intervină în politica internă a acestui stat, oricare ar fi scopurile sau misiunea (religioase, politice sau de alt gen) de care s-ar conduce. Acest principiu a predominat în politica europeană începând cu mijlocul sec. XVII până la mijlocul sec. XX, fiind extins cu anumite modificări asupra ţărilor din restul lumii.

Iniţial sistemul de la Westfalia se referea doar la statele europene, coloniile acestora fiind considerate doarextensiunea acestora, care nu dispune de suficient potenţial politic şi economic pentru a pretinde la propria suveranitate. Începând cu sec. XX, odată cu decolonizarea, acelaşi principiu de la Westfalia a fost atribuit şi fostelor colonii.

Modelul Westfalia presupune o egalitate juridică deplină a tuturor statelor suverane. Un astfel de model implică existenţa unui număr de poluri de adoptare a unor decizii privind politica externă, care corespunde numărului destate suverane. Această regulă funcţionează în mod tacit sau din inerţie până la ora actuală, întregul drept internaţional bazându-se anume pe ea.

În realitate, însă, există o inegalitate şi subordonare ierarhică între diverse state suverane. Pe parcursul Primului şi celui de-al Doilea Război Mondial, distribuţia forţelor între cele mai mari puteri mondiale s-a constituit într-o confruntare a unor blocuri distincte, în cadrul cărora deciziile erau luate în ţara ce reprezenta cea mai mare forţă între aliaţi. Ca urmare a celui de-al Doilea Război Mondial, după înfrângerea Germaniei naziste şi a ţărilor Axei, în sistemul global s-a constituit schema bipolară a relaţiilor internaţionale, care poartă numele locului unde s-a încheiat pacea respectivă – Ialta. Dreptul internaţional continua să recunoască de jure suveranitatea absolută a oricărui stat naţional. Însă, de facto, deciziile de bază ce ţineau de problemele-cheie ale orânduirii mondiale şi politicii globale se adoptau doar în două centre, la Washington şi la Moscova.

Lumea multipolară diferă de sistemul clasic de la Westfalia prin faptul că nu le recunoaşte unor state naţionale aparte, suverane formal-juridic, statutul de pol veritabil. Prin urmare, numărul de poluri într-o lume multipolară trebuie să fie mult mai mic decât numărul de state naţionale recunoscute (cu atât mai puţin al celor nerecunoscute). Majoritatea absolută a acestor ţări nu este în stare la ora actuală să-şi asigure în mod independent nici securitatea, nici prosperarea în faţa unui posibil conflict cu hegemonul, al cărui rol îl joacă în lumea de azi în mod univoc SUA. Adică, ele sunt dependente politic şi economic de o instanţă externă. Fiind dependente, ele nu pot fi cu adevărat centre ale unei voinţe autonome şi suverane în chestiunile globale ale ordinii mondiale.

Multipolaritatea nu este un sistem al relaţiilor internaţionale care ar insista ca egalitatea juridică a statelor naţionale să fie privită ca existenţă de facto a unei stări de lucruri. Deoarece este vorba doar de faţada unui tablou totalmente diferit al lumii, bazat pe echilibrul de forţe şi potenţialul strategic existent la modul real, nu cel nominal. Multipolaritatea operează cu acea stare de lucruri care există nu atât de jure, cât de facto şi porneşte de la constatarea unei inegalităţi de principiu existente între statele naţionale la ora actuală. Mai mult decât atât, structura acestei inegalităţi face ca statele de categoria a doua sau a treia să nu fie în stare să-şi apere propria suveranitate în faţa unei posibile provocări externe din partea puterii hegemonice. Aşadar, o astfel de suveranitate constituie în momentul de faţă o ficţiune juridică.

Multipolaritatea nu este bipolaritate

Lumea bipolară se baza pe paritatea economică şi strategico-militară existentă între SUA şi URSS, pe simetria comparabilă a potenţialului fiecăreia dintre cele două tabere. În acelaşi timp, niciuna dintre ţările care făceau parte dintr-o tabără sau alta nu dispunea de o forţă cât de cât comparabilă cu potenţialul Moscovei sau al Washingtonului. Prin urmare, la nivel global existau doi hegemoni care erau înconjuraţi de constelaţia ţărilor aliate, ce se aflau sub aspect strategic în condiţia de semivasal. Într-un astfel de model, suveranitatea naţională a ţărilor, recunoscută la nivel formal, îşi pierdea sensul. Fiecare ţară depindea de politica globală a acelui hegemon în a cărui sferă de influenţă se afla. Adică nu era independentă, iar conflictele regionale (ce se desfăşurau, de regulă, în zona Lumii a treia) se transformau rapid în confruntarea dintre cele două supraputeri, care tindeau să redistribuie balanţa influenţei planetare pe „teritoriile disputate”. Anume aşa se explică conflictele din Coreea, Vietnam, Angola, Afganistan etc.Î

În lumea bipolară exista şi forţa a treia, Mişcarea de Nealiniere. În această categorie se încadrau ţările Lumii a treia care refuzau să facă o alegere univocă în favoarea capitalismului sau a socialismului, preferând să manevreze între interesele globale antagoniste ale SUA şi URSS. Până la un punct, o astfel de politică reuşea, dar însăşi posibilitatea nealinierii presupunea existenţa celor două poluri, care se echilibrau reciproc într-o măsură sau alta. Totodată, „ţările nealiniate” nu erau sub nicio formă în stare să creeze un „al treilea pol”, cedând la principalii parametri în faţa supraputerilor, fiind răzleţite şi neavând o platformă social-economică unificatoare. Întreaga lume se împărţea în Occidentul capitalist (Lumea întâia, the West), Răsăritul socialist (Lumea a doua, the East) şi „toţi ceilalţi” (Lumea a treia, the Rest). De altfel, „toţi ceilalţi” reprezentau periferia mondială unde se ciocneau periodic interesele supraputerilor. În virtutea parităţii existente, orice conflict direct între supraputeri era practic exclus (deoarece ambele părţi dispuneau de un arsenal nuclear suficient pentru nimicirea reciprocă).

În urma falimentului unuia dintre cele două poluri (disoluţia URSS în 1991), sistemul bipolar s-a prăbuşit. Această situaţie a creat premise pentru apariţia unei ordini mondiale de alternativă. Un şir de analişti şi specialişti în domeniul RI a început să vorbească pe bună dreptate despre „sfârşitul sistemului de la Ialta”8. Odată cu retragerea de pe scena istorică a unuia dintre hegemoni, întregul sistem şi-a încetat existenţa. A sosit timpul ordinii mondialeunipolare sau a „momentului unipolar”9.

Lumea multipolară nu este una bipolară (aşa cum am cunoscut-o în a doua jumătate a sec. XX), întrucât astăzi în lume nu există nicio ţară capabilă să se opună în mod separat forţei SUA şi a ţărilor NATO. În plus, nu există nicio ideologie generală şi coerentă capabilă să consolideze o parte semnificativă a omenirii în confruntarea de idei cu ideologia democraţiei liberale, capitalismului şi „drepturilor omului”, pe care se întemeiază noua hegemonie a SUA, care a devenit de această dată una singulară. În aceste condiţii, nici Rusia, nici China, nici India şi nici oricare alt statnu pot pretinde la statutul celui de-al doilea pol. Restabilirea bipolarităţii este imposibilă atât din raţiuni de ordin ideologic (sfârşitul atractivităţii largi a marxismului), cât şi în virtutea potenţialului strategic, dar şi a resurselor tehnico-militare acumulate (în ultimii 30 de ani, SUA şi ţările NATO au avansat într-atât, încât o concurenţă simetrică cu acestea în sferele strategico-militară, economică şi tehnică nu este în puterea niciuneia dintre ţări).

Multipolaritatea este incompatibilă cu lumea unipolară

În urma dispariţiei URSS, polul care s-a păstrat a continuat să-şi lărgească sistemul social-politic (democraţie, piaţă, ideologia drepturilor omului) la scară globală. Anume această situaţie nouă poartă numele de lume unipolară. Într-o astfel de lume există un singur centru de adoptare a deciziilor în chestiunile globale de bază. Hegemonia SUA a devenit incontestabilă. În aceste condiţii, întregul spaţiu planetar reprezintă o parcelare în trei componente (descrisă în teoria neomarxistă a lui I. Wallerstein10): zona nucleului („Nordul bogat”, „centrul”),zona periferiei mondiale („Sudul sărac”, „periferia”) şi  zona intermediară („semiperiferia”, căreia îi sunt atribuite ţările mari, care cunosc o dezvoltare dinamică pe calea capitalismului: China, India, Brazilia, unele ţări din regiunea Pacificului, precum şi Rusia, care şi-a păstrat din inerţie un potenţial strategic, economic şi energetic considerabil).

În anii ’90 ai secolului trecut, lumea unipolară părea o realitate statornicită definitiv, iar unii analişti americani au proclamat în acest temei teza despre „sfârşitul istoriei”11. Potrivit acesteia, lumea devine totalmente omogenă (din punct de vedere ideologic, politic, economic şi social); de acum încolo toate procesele ce se desfăşoară în lume vor reprezenta nu o dramă istorică, bazată pe lupta de idei şi interese, ci concurenţa relativ paşnică a unor subiecţi economici, potrivit modelului existent în interiorul unor regimuri liberal-democrate. Democraţia devine globală. Pe planetă au rămas doar Occidentul şi marginile lui, adică acele ţări care se integrează treptat în el.

Neoconservatorii americani sunt cei care au propus cea mai clară formulă a teoriei unipolarităţii, accentuând rolul SUA în noua ordine mondială, proclamându-le drept un „nou Imperiu”. Viitoarea ordine mondială era văzută ca o construcţie americanocentrică în care SUA apare ca arbitru global şi întruchiparea principiilor „libertăţii şi democraţiei”, în jurul căruia se structurează constelaţia celorlalte ţări, ce reproduc modelul american cu diverse grade de exactitate. Acestea diferă sub aspect geografic şi după gradul de asemănare cu SUA: primul cerc – ţările Europei şi Japonia, urmat de ţările din Asia care cunosc o dezvoltare liberală accelerată, şi, în sfârşit, toate celelalte ţări. Toate ţările situate în jurul „Americii globale” pe orbite diferite sunt incluse în procesul de „democratizare” şi „americanizare”. Răspândirea valorilor americane are loc în paralel cu realizarea practică a intereselor americane şi lărgirea zonei de control american direct la scară globală. La nivel strategic, unipolaritatea se manifestă în rolul central al SUA în cadrul blocului NATO, urmat de superioritatea asimetrică a potenţialului militar cumulat al ţărilor NATO asupra tuturor celorlalte ţări ale lumii. În paralel, Occidentul depăşeşte celelalte ţări ca potenţial economic, nivel de dezvoltare a tehnologiilor înalte etc. Iar principalul constă în următoarele: anume Occidentul reprezintă acea matrice în interiorul căreia s-a constituit şi s-a afirmat istoric sistemul de valori şi norme, care sunt tratate în momentul de faţă drept etalon universal pentru toate celelalte ţări ale lumii. Acest fenomen poate fi numit hegemonia intelectuală globală, care, pe de o parte, deserveşte infrastructura tehnică a controlului global, iar pe de altă parte, se situează în centrul paradigmei planetare dominante. Hegemonia materială se desfăşoară în pas cu hegemonia spirituală, intelectuală, cognitivă, culturală, informaţională. De fapt, elita politică americană se conduce anume de o astfel de abordare conştient hegemonică. Însă doar neoconservatorii sunt cei care vorbesc deschis despre asta, în timp ce exponenţii altor curente politice şi ideologice preferă să facă uz de expresii mai elegante. Principiul „universalităţii” valorilor americane şi tendinţa de a le afirma la scară globală nu sunt puse la îndoială în SUA nici măcar de criticii lumii unipolare. Dezacordurile se reduc doar la faptul dacă un astfel de proiect este realist într-o perspectivă medie şi îndelungată, şi dacă SUA vor fi în stare să poarte singure povara imperiului global. Cei mai zeloşi adepţi ai unipolarităţii (ca, de exemplu, John McCain) insistă asupra adaptării ordinii mondiale la balanţa de forţe existentă la modul real. Ei propun ca în locul ONU să fie creat un alt model, „Liga Democraţiilor”12, care ar consfinţi juridic poziţia dominantă a SUA, adică unipolaritatea. Un astfel de proiect de formalizare juridică în cadrul relaţiilor internaţionale a hegemoniei americane post-Ialta, adică legalizarea lumii unipolare şi a statutului hegemonic al „imperiului american”, reprezintă una dintre posibilele căi de evoluţie a sistemului politic mondial. Este absolut evident că organizarea multipolară a lumii nu pur şi simplu se deosebeşte de cea unipolară, ci reprezintă antiteza ei directă. Unipolaritatea presupune o singură hegemonie şi un singur centru de luare a deciziilor, în timp ce multipolaritatea insistă asupra existenţei câtorva centre; în plus, niciunul dintre acestea nu dispune de drepturi exclusive şi este chemat să ţină cont de poziţiile celorlalţi. Astfel, multipolaritatea se constituie într-o alternativă directă unipolarităţii. Între cele două nu poate exista vreun compromis: potrivit legilor logicii, lumea este fie unipolară, fie multipolară. Aici contează nu faptul cum este încadrat juridic un model sau altul, ci cum se prezintă el de facto. În epoca războiului rece, diplomaţii şi politicienii recunoşteau cu greu „bipolaritatea”, care totuşi era un fapt evident. Iată de ce este nevoie să se facă distincţie între limbajul diplomatic şi realitatea concretă. La ora actuală, lumea unipolară reprezintă structurarea de facto a orânduirii mondiale. Am putea discuta doar asupra faptului dacă un astfel de model este bun sau rău, dacă el constituie răsăritul unui astfel de sistem sau, dimpotrivă, apusul, dacă va dura timp îndelungat sau, dimpotrivă, se va încheia în curând. Dar faptele sunt evidente. Trăim într-o lume unipolară. Momentul unipolar mai continuă (deşi unii analişti sunt convinşi că acesta se apropie de sfârşit).”

Din cartea lui Aleksandr Dughin „Teoria lumii multipolare”, în traducerea lui Iurie Roşca.

Aici şi în continuare vom utiliza abrevierea TLM pentru desemnarea Teoriei Lumii Multipolare.

2 Vom scrie expresia Relaţii Internaţionale (RI) cu majusculă sau prescurtat RI în cazurile în care va fi vorba despre disciplina politologică distinctă „Relaţii Internaţionale”, a cărei instituţionalizare academică există de circa 100 de ani. În mediul anglofon acesteia îi corespunde International Relations (IR). Vom scrie cu literă mică această îmbinare de cuvinte („relaţii internaţionale”) atunci când vom avea în vedere aceste relaţii propriu-zise, nu disciplina care le studiază.

3 Kampf David. The Emergence of a Multipolar World.// Foreign Policy. Oct. 20, 2009. http://foreignpolicyblogs.com/2009/10/20/the-emergenceof-a-multipolar-world/

4 Kennedy Paul. The Rise and Fall of the Great Powers. Unwin Hyman, 1988.

5 Walton Dale C. Geopolitic and the great Powers in the Twenty-first Century. Multipolarity and the revolution in the strategic perspective. L;NY:Routledge,2007.

6 Hiro Dilip. After Empire. The birth of a multipolar world. NY:Nation books, 2009.

7 Petito Fabio. Dialogue of Civilizations as Global Political Discourse: Some Theoretical Reflections//The Bulletin of the World Public Forum ‚Dialogue of Civilizations’, vol. 1 no. 2, 21-29. 2004.

8 Safire William. The End of Yalta//New York Times. July 09, 1997.

9 Krauthammer Ch. The Unipolar Moment//Foreign Affairs. 1990/1991. Winter. Vol. 70, No 1. C. 23-33.

10 Wallerstein I. Geopolitics and geoculture: essays on the changing world-systzem. Cambridge: Press Syndicate, 1991.

11 Фукуяма Ф. Конец истории и последний человек. М.: АСТ, 2004.

12 McCain John. America must be a good role model//Financial Times, March 18, 2008.

DESCOPERIRI ÎN DOMENIUL FIZICII. O IPOTEZĂ DE LUCRU: BOSONUL HIGGS

În revista electronică Scientia, Cristian George Podariu, realizează o traducere după higgsogenesis-dark cu acordul editorului, având următorul titlu, și anume, ,,Ar putea bosonul Higgs explica materia întunecată?,,

Ce este de fapt bosonul Higgs? Conform surselor documentare, Bosonul Higgs, numit așa după fizicianul scoțian Peter Higgs și supranumit „particula Dumnezeu”, este o particulă elementară ipotetică din familia bosonilor, despre care se crede că face parte din mecanismul care conferă masă celorlalte particule elementare. Căutarea unei dovezi a existenței sale a început în anii 1960. În 2011, particula era căutată cu ajutorul acceleratoarelor de particule, în special cu acceleratorul LHC de lângă Geneva, Elveția. Peter Higgs şi Francois Englert au primit Premiul Nobel pentru fizică, după identificarea şi descoperirea bosonului Higgs, aşa-numita particulă a lui Dumnezeu, care explică formarea Universului. Peter Higgs, 84 de ani, este profesor la Universitatea din Edinburgh. El a prezis existenţa particulei în 1964, când a dezvoltat mecanismul Higgs. Francois Englert şi Robert Brout au scris, cu două săptămâni înainte, un articol despre o forţă invizibilă care înzestrează particulele elementare cu masă. Ei nu au identificat particula, aşa cum a făcut-o Higgs. Cercetările făcute de acceleratorul de particule de la institutul CERN au dus la descoperirea practică a acestei particule, care confirmă modelul standard al Universului. CERN a făcut experimentele la Large Hadron Collider în Geneva, Elveţia şi în 2012 au anunţat că au identificat o particulă Higgs, dar abia în 2013 au venit cu declaraţia oficială, care confirmă predicţia cercetătorului britanic. Pe lângă cei doi premiaţi, alţi şase cercetători au contribuit la descoperirea particulei, iar sute de fizicieni de la CERN au ajutat la demonstrarea practică a existenţei ei. Cei doi au fost premiaţi, în timp ce Brout a fost lăsat deoparte, pentru că acesta din urmă a murit în 2011.

Această particulă descoperită are o masă de 125 gigaelectronvolţi (GeV), cu 1 GeV mai mult decât masa protonului. Experimentele pentru a o descoperi au fost făcute la LHC din Geneva şi au fost susţinute de o descoperire recentă din Statele Unite ale Americii, de la Fermilab.

Cercetările întreprinse au evidențiat următoarele aspecte:  1. Originea masei particulelor Bosonul Higgs este considerată cheia rezolvării misterului originii masei particulelor şi este asociat cu un câmp denumit “câmpul Higgs”. Pe măsură ce particulele parcurg acest câmp, ele capătă masă. “«Mecanismul Higgs» este cel care ne permite să înţelegem cum particulele ajung să aibă masă”, a spus Joao Guimaraes da Costa, fizician la Universitatea Harvard. “Descoperirea ne ajută să înţelegem modul în care apare masa la nivel cuantic”, a afirmat Maria Spiropulu, profesor la Caltech. Mai mult, asta poate duce la rezolvarea altui mister, şi anume, de ce particulele au masa specifică pe care o au. 2. Implicaţiile în Modelul Standard.  Modelul Standard este o teorie care tratează cele trei forţe fundamentale şi particulele elementare. Forţele sunt: interacţiunea electromagnetică, interacţiunea nucleară slabă şi interacţiunea nucleară tare, iar particulele elementare sunt cele care organizează materia în Univers. Bosonul Higgs era particula care lipsea din Modelul Standard şi cea care ar confirma dacă teoria este bună sau nu. Chiar şi cu bosonul Higgs, teoria Modelului Standard nu este completă, deoarece nu include şi a patra forţă fundamentală, gravitaţia şi nu ia în calcul materia neagră care constituie 98% din tot Univers. “Modelul Standard descrie ceea ce am măsurat, dar nu include gravitaţia sau materia neagră, de aceea sperăm să-l extindem ca să includă mai multe”, a spus Wiliam Murray, fizician la CERN şi al Consiliului Marii Britanii pentru Ştiinţă şi Tehnologie. 3. Forţa electroslabă Existenţa bosonului Higgs explică modul cum pot fi unite două forţe fundamentale, interacţiunea electromagnetică şi interacţiunea nucleară slabă. Prima este responsabilă de interacţiunea dintre particulele încărcate magnetic, iar cea de-a doua produce majoritatea proceselor de degradare radioactivă. Şi fiecărei forţe din natură îi corespunde o particulă. Particula legată de electromagnetism este fotonul, o particulă fără masă, iar cu interacţiunea slabă sunt asociaţi bosonii W şi Z, particule masive. Mecanismul Higgs este responsabil de aceste diferenţe de masă între particule. “Dacă introduci câmpul Higgs, bosonii W şi Z se vor combina cu câmpul şi astfel capătă masă. Asta explică de ce bosonii W şi Z au masă şi, mai multe, se reuşeşte unirea interacţiunii electromagnetice cu cea nucleară slabă şi rezultă forţa slabă”, a afirmat Jonas Strandberg, cercetător la CERN şi membru în experimentul ATLAS. 4. Supersimetria Supersimetria este o teorie pe care existenţa bosonului Higgs o certifică. Aceasta porneşte de la premisa că fiecare particulă are un o altă particulă “superpartener”, dar cu caracteristici uşor diferite. Supersimetria propune şi o particulă alternativă celor care compun materia neagră. “Existenţa bosonului Higgs confirmă supersimetria ca fiind o teorie valabilă, dar asta presupune să dovedim şi că aceasta există”, a declarat Jonas Strandberg. 5. Confirmarea proiectului LHC , desigur, bosonul Higgs dovedeşte că investiţia în LHC nu a fost degeaba. Acesta e cel mai mare accelerator de particule din lume, iar costul total s-a ridicat la zece miliarde de dolari. CERN l-a creat special pentru a cerceta cele mai mari energii care pot fi reproduse pe Pământ, iar bosonul Higgs este ca Sfântul Graal. Descoperirea este importantă şi pentru Peter Higgs şi colegii săi care au venit, în 1964, cu teoria mecanismului Higgs. Iar asta s-ar putea traduce chiar într-un premiu Nobel pentru anumiţi cercetători, printre care şi Higgs. Descoperirea este esențială pentru fizica particulelor, deoarece bosonul Higgs reprezintă ultima piesă lipsă din demonstrarea Modelului Standard, teoria care descrie componentele fundamentale ale universului. Celelalte 11 particule prezise de model au fost deja identificate, iar detectarea bosonului Higgs vine să confirme, în sfârșit, modelul teoretic. Oamenii de știință consideră că în prima miliardime de secundă de după Big Bang, universul era o „supă” de particule elementare, lipsite de masă, care se micșcau cu viteza luminii. Tocmai interacțiunea dintre aceste particule și câmpul creat de bosonul Higgs a ”oferit” masă particulelor elementare. Existența particulei teoretice Higgs (până acum) a fost inițial prezisă în 1964 de șase fizicieni, între care și Peter Higgs, cel de la care bosonul și-a împrumutat denumirea.

Încercarea de a identifica așa-numita „particulă Dumnezeu” a demarat la începutul anilor ’80, întâi la Fermilab, lângă Chicago, prin intermediul acceleratorului de particule Tevatron, și mai apoi la CERN, acolo unde cercetările cu adevărat intense au început abia în 2010, odată cu pornirea lui Large Hadron Collider (LHC).

Potrivit specialiștilor, toată materia observabilă reprezintă numai 4% din Univers, restul fiind compus din misterioasele materie și energie întunecate. Fizicienii speră să studieze bosonul Higgs tocmai pentru a putea înețelege cele 96 de procente din Univers care, momentan, reprezintă o enigmă pentru fizicieni. Pentru acest lucru, cercetătorii vor studia modul în care bosonul Higgs se dezintegrează – sau se transformă – în alte particule, mai stabile, după ce este produs în urma coliziunilor din LHC.

Iată traducerea realizată de către Cristian George Podariu, și care poate fi de ineteres nu numai pentru comunitatea științifică, dar și pentru oamenii simpli cu preocupări în acest domeniu.

“Bosonul Higgs, recent descoperit, este cunoscut în special pentru rolul său important în ceea ce priveşte mecanismul prin care particulele dobândesc masă. În prezent, unii fizicieni se întreabă dacă bosonul Higgs ar putea juca, de asemenea, un rol la fel de important în generarea materiei întunecate şi a materiei barionice din universul timpuriu. Totodată fizicienii analizează dacă acesta ar putea cauza presupusa asimetrie a materiei întunecate şi asimetria barionică observată în cazul particulelor de materie şi antimaterie.

Într-un nou articol publicat în Physical Review Letters, fizicienii Géraldine Servant din cadrul CERN, Autonomous University of Barcelona şi CEA Saclay din Franţa şi Sean Tulin din cadrul University of Michigan din Ann Arbor, au denumit acest scenariu teoretic „Higgsogenesis" (n.t. generarea de particule şi antiparticule Higgs).

„Prin descoperirea bosonului Higgs, ultima piesă din cadrul Modelului Standard al particulelor a fost pusă la locul ei", declară Servant pentru Phys.org. „Acum este normal să ne întrebăm: ar fi putut avea bosonul Higgs un rol important în universul timpuriu care ne-ar putea ajuta să înţelegem două observaţii importante la care Modelul Standard nu poate furniza o explicaţie: originea materiei întunecate şi a asimetriei dintre materie şi antimaterie? În universul foarte timpuriu, particula Higgs a fost diferită de antiparticula sa. Noi arătăm că o asimetrie între bosonul Higgs şi antiparticula sa ar putea fi veriga lipsă ce leagă densitatea materiei vizibile de cea a materiei întunecate şi care, pe baza datelor observaţionale, sunt destul de asemănătoare".

Bosonul Higgs ar putea reprezenta veriga lipsă în două moduri distincte. O posibilitate ar fi să presupunem că a existat o asimetrie între materia întunecată din universul timpuriu iar apoi această asimetrie ar fi cauzat o asimetrie între bosonul Higgs şi antiparticula sa care, la rândul ei, a putut provoca o asimetrie barionică între materie şi antimaterie. O altă posibilitate ar fi ca această secvenţă să se fi produs în sens invers, în acest caz o asimetrie între barioni, mai întâi, a cauzat o asimetrie în cazul bosonului Higgs şi care apoi a cauzat o asimetrie la nivelul materiei întunecate.În ambele cazuri, bosonul Higgs oferă un „portal" prin care asimetriile se pot transfera de la materia întunecată la cea vizibilă sau invers de la materia vizibilă către cea întunecată. În aceste scenarii, materia întunecată ar avea o asimetrie similară cu cea din cadrul materiei barionice. Fizicienii au propus doi noi fermioni care împreună cu bosonul Higgs ar putea media transferurile de asimetrie.

„Propunerea noastră se bazează pe existenţa unei interacţiuni între câmpul Higgs şi materia întunecată, care reprezintă o ipoteză ce apare în multe extensii ale Modelul Standard din fizica particulelor", a spus Tulin. „Noutatea adusă de teoria noastră este reprezentată de cercetarea rolului pe care bosonul Higgs îl poate avea în transferul asimetriilor între materia întunecata şi cea vizibilă. Teoria noastră oferă noi perspective în ceea ce priveşte modul în care au apărut barionii şi materia întunecată".

De fapt, cercetările anterioare au demonstrat că bosonul Higgs poate juca un rol important în bariogeneza electroslabă şi generarea de leptoni, ambele procese descriind asimetriile din universul timpuriu.

Experimente ulterioare ar putea testa aceste propuneri. De exemplu, fizicienii ar putea cerceta dezintegrările bosonului Higgs în cadrul acceleratorului de particule Large Hadron Collider (LHC). În aceste dezintegrări, fermionii propuşi în teorie ar putea fi descoperiţi datorită unor pierderi de energie care ar putea fi detectate.

„Pentru ca Higgsogenesis să aibă loc trebuie să existe particule noi care să interacţioneze prin forţa slabă", a spus Servant. „De fapt, particulele noi ce interacţionează prin forţa slabă nu apar doar în cadrul Higgsogenesis, ele fac parte din mai multe modele diferite ale fizicii şi LHC va încerca să le descopere. O altă predicţie a teoriei noastre ar fi legată de posibilitatea ca bosonul Higgs să se poată dezintegra, într-un mod invizibil, în particule de materie întunecată şi, din nou, cu ajutorul LHC se speră să se descopere indicii pentru acest proces".

VALORILE CULTURALE RUSESTI !

Cine este familiarizat cu ceea ce se petrece în spațiul cultural rusesc, nu poate să nu fie impresionat de continuitatea întru spirit a acestei nații, de preocuparea liderilor ruși pentru clădirea și reclădirea valorică a Rusiei ! În urmă cu câteva ore, Vladimir Putin a acordat la Sankt Petersburg cinci distincţii, care au fost primite de un operator maşinist, doi lucrători industriali, un neurochirurg şi dirijorului de renume mondial Valery Gergiev, care conduce Teatrul Mariinski din Sankt Petersburg. Pe lângă discursul lui Vladimir Putin, cu ocazia ceremoniei de deschidere a celei de a doua clădiri a celebrului Teatru Mariinsky, de o ținută extraordinară a fost spectacolul, Gala d'ouverture du Théâtre Mariinski II de Saint-Pétersbourg, în care a participat, conform programului, Orchestre, Ballet et Choeur du Théâtre Mariinski, Valery Gergiev (direction) Anna Netrebko (soprano), Olag Borodina (mezzo-soprano), Ekaterina Gubanova (mezzo-soprano), Sergei Semishkur (ténor), Plácido Domingo (baryton), Alexei Markov (baryton), Yevgeny Nikitin (basse-baryton), Ildar Abdrakazov (basse), René Pape (basse), Mikhail Petrenko (basse) Debis Matsuerv (piano), Leonidas Kavakos (violon), Yuri Bashmet (alto) Vasily Barkhatov (mise en scène). OEuvres pour orchestre, airs et extraits de ballet de Stravinsky, Bizet, Verdi, Mozart, Rossini, Moussorski, Wagner Gounod et Tchaïkovski. Instructiv, pentru orice politician, și nu numai, a fost și discursul presedintelui Vladimir Putin, cu această ocazie, pe care îl redau în limba engleză : ” Ladies and gentlemen, friends, Today, we celebrate a major event in the cultural life of our country: we are opening the second building of the famous Mariinsky Theatre, loved by millions of our people. Congratulations. We are opening the Theatre’s second facility. Just recently, the same event occurred in Moscow, where the Bolshoi Theatre was reopened. But we are not just concerned with developing theatres and the theatrical arts in major cities. Theatres are opening in the Russian Federation’s regions, in Saransk, Yoshkar-Ola and other regional centres. But I also want to point out right now that this is absolutely insufficient for the development of the Russian theatrical arts in our country. We agreed earlier that since the Government of the Russian Federation and the Culture Ministry have completed the major construction work in Moscow and St Petersburg, they must give more attention to developing the theatre in Russia’s regions and not reduce corresponding funding. But today, we are at the Mariinsky Theatre, attending the event that has brought us here. I must tell you that this project has a long history. Back in 1997, Mr Gergiev appealed to the leadership of the country with a suggestion to build a second facility for the Mariinsky Theatre. All of you recall what 1997 was like for the country, and it was followed by a descent into a crisis in 1998, so frankly, the theatre was no longer a priority. That is why the first project essentially fizzled out. But Mr Gergiev did not stop there. In 2003, he once again brought this issue up and a new project was born; it underwent an international competitive tender and was seemingly launched. Then in 2007, the main contractor was in fact replaced, and in 2009, another competitive tender was held. All this was possible due to the absolutely unstoppable energy of the artistic director. Only thanks to his efforts was all of this done, and thanks to him, we are opening the second Mariinsky Theatre facility today. But what is this second facility? It is not just another stage; it is a new theatre, and we can see that. I am confident that today, we will experience this for ourselves. As I already said, all of this has been made a reality thanks to Mr Gergiev. And so, you must believe me when I tell you it is a complete coincidence that today is his 60^th birthday. Let’s congratulate him. The Mariinsky Theatre has not only maintained all its splendour over these years, it has also risen to a new level in its development. The theatre maintained all the best traditions of Russian musical theatre and is certainly developing them. It holds 760 shows per year and each of them is of world-class, standard-setting quality. I don’t think any other creative team in the world does what the Mariinsky does. Naturally, people know that this work is extremely exhausting, but it does a great deal for the development of creativity and the musical arts in our country, and we are endlessly grateful for this to both Mr Gergiev and the Mariinsky Theatre’s entire team. Thank you all very much. I described how difficult it was to implement the project. Up until now, we are still having arguments about its appearance and how it fits in with old St Petersburg’s architecture. But it’s obvious that the interior has been carried out at the highest level, using the most advanced international engineering techniques for this type of facility. Indeed, the interior was created in the classical style, but what’s most important and what is key for a musical theatre. are the newest technologies that allow for the highest level of sound quality. I hope that tonight, we will hear this for ourselves. I would like to thank everyone who participated in the implementation of this enormous project: the builders, engineers and architects. I certainly want to once again thank Mr Gergiev and the Board of Trustees, whose members I just met with and who have been supporting the development of the Mariinsky Theatre over the course of many years. I congratulate all of you on your new artistic home and wish you luck.” (site/ul President of Russia)

REFERINTELE UNUI POLITICIAN. ACTUALITATEA LUI PLATON (I)

 Adrian Năstase a dovedit și la emisiunea Q&A, realizată de Alessandra Stoicescu că este nu numai un politician de calibru, dovada fiind analiza pertinentă referitoare la scena politică internă și euopeană, dar și un om cu o cultură solidă. Pe langă o serie de aspecte anlizate in cadrul emisiunii, referitoare la coabitare, alegerile europarlamentare, situația României in cadrul UE, puțini au sesizat cred, referirea lui Adrian Năstase la Platon și la unul din dialogurile acestuia, și anume Criton! Fiind întrebat de unul dintre prieteni în legătură cu acest dialog și cu ce anume a vrut să spună Adrian Năstase cu referire la Criton, redau câteva considerații, pe care specialiștii în filosofie le cunosc foarte bine!

Platon  (n. cca.427 î.Cr— d. cca. 347 î.Hr.) ca  filozof și discipol al lui Socrate , învățător al lui Aristotel, este cel care  a pus bazele filozofice ale culturii occidentale. Platon a fost interesat de matematică, a scris dialoguri filozofice și a pus bazele Academiei din Atena, prima instituție de învățământ superior din lumea occidentală. Între dialogurile sale de tinerețe se înscrie și dialogul Criton, despre care a amintit și Adrian Năstase. Acest dialog este considerat că aparţine unei serii de 3 dialoguri dedicate episodului condamnării şi morţii lui Socrate, dar şi un dialog al ispitei în care o altă viaţă pare să se deschidă, cu condiția ca eroul să-şi uite misiunea în care crezuse până atunci cu toată fiinţa lui !

Acţiunea se deschide într-o atmosferă apăsătoare - Socrate, se află la 2 zile de execuţia sa capitală. Prietenul său cel mai vechi, Criton, a reuşit să intre în celula sa şi îi aşteaptă trezirea încă de dinaintea zorilor pentru a-i face o propunere de evadare. Dialogul, care cuprinde o argumentare şi o respingere a evadării, are de fapt ca ţintă datoria - după cum apare şi în subtitlul său - respectiv dacă trebuie să respectăm deciziile Cetăţii noastre ori să le ignorăm prin fugă sau sfidare.

Aici Socrate se află într-o dilemă existenţială: fie fuge din Atena, abandonându-şi toate rosturile şi mai ales propria identitate socială, fie îndură pedeapsa silnică a concetăţenilor săi induşi în eroare. E adevărat, i se oferă o portiţă de fugă, dar care - într-o privire largă, în care sunt cuprinse ciclurile vieţii şi ale morţii - se dovedeşte iluzorie şi sigur ruşinoasă. Ce dezamăgire ar fi fost dacă înţeleptul Greciei antice, Socrate ar fi evadat ca un oarecare răufăcător!

 Criton, este cel care îl compătimeşte încă de la primele replici şi se miră de seninătatea lui Socrate în faţa morţii. Filosoful îi răspunde că refuză atitudinea altor persoane de vârsta sa de a fi neîmpăcaţi în faţa urgiei şi a sorţii. Compătimirea bruscă a lui Criton era datorată panicii: corabia plecată la Delos pentru ritualurile anuale şi care pricinuise întârzierea execuţiei lui Socrate era pe cale să revină în Atena şi bătrânul înţelept urma să moară a doua zi după venirea ei. Socrate îşi linişteşte amicul spunându-i că termenul se mai amână cu câteva ore deoarece a avut un vis cu o femeie frumoasă care-i proorocise că în trei zile va fi "în ţara mănoasă, în Ftia".

Criton nu se resemnează cu acest sentiment, ci vrea să lupte pentru salvarea filosofului. De aceea se va ajuta de un set de argumente aparţinând unor zone distincte: a) sociale- teama de judecata celor mulţi. Socrate îi răspunde că doar oamenii cu judecată sunt singurii vrednici de luat în seamă. Criton afirmă însă că mulţimea poate face răul cel mai mare. Socrate din nou revine cu ideea că mulţimea nu poate face nici răul, nici binele cel mai mare, ci acţionează la întâmplare"b) politice- Criton dovedeşte cunoaşterea profundă a mijloacelor de corupţie, afirmă că nu cer prea mult nici temnicerii, nici sicofanţii, procurorii publici ai acelei Atene. - Afirmă că are o mulţime de susţinători şi îi numeşte pe Cebes sau pe Simmias Tebanul care vor să-l ocrotească în exil. - Îi reproşează lui Socrate că pare să se comporte pe placul duşmanilor săi, adică să-şi dorească singur nimicirea. c) sentimentale- teama de suferinţa prietenilor care vor mai degrabă să înfrunte primejdia fugii decât să pară laşi şi nemernici.- teama de abandon a celor trei copii ai săi: Lamprocles, Sophroniscos şi Menexenos, încă mici la moartea lui Socrate: "Una din două: ori să n-ai copii, ori dacă-i ai, să pătimeşti alături de ei, crescându-i şi educându-i" zice Criton căruia i se pare că filosoful a abandonat virtutea şi care îndeamnă la acţiune pentru noaptea următoare, singura când se mai puteau face ceva evadări………………