EXPLORARI LOGICO-FILOSOFICE

O interesanta recenzie, este facuta cărții scrise de Mircea Dumitru, Explorări logico-filosofice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, 360 p.
Autorul arată că, ăn această carte ,,Mircea Dumitru tratează într-o manieră tehnică o serie de subiecte ce ţin de domenii variate ale filosofiei: istoria filosofiei, filosofia limbajului, filosofia logicii şi metafizică,  metalogică,  filosofie  morală  şi  politică.  Ca  atare,  nu  doar  că  lucrarea  nu  îi  va  fi accesibilă unui cititor lipsit de pregătire de specialitate, dar s-ar putea ca nici măcar pe un filosof profesionist să nu îl atragă toate studiile publicate în cadrul ei.

Acesta nu are de ce să fie, totuşi, un defect al cărţii sau al autorului. Va exista însă, pentru un cititor neavizat, tentaţia de a respinge cartea în întregime. Mai mult decât atât, cititorul neavizat ar putea, răsfoind lucrarea, să subscrie la prejudecata, mai veche la noi, că tradiţia analitică în filosofie, tradiţie de la care se revendică autorul lucrării, reprezintă o renunţare la adevăratele idealuri ale filosofiei tradiţionale. Un astfel de cititor ar putea spune: "Iată o lucrare de filosofie analitică tipică! Cartea e o colecţie de texte în care se discută nişte probleme obscure. Studiile sunt pline de formule logice. Era oare nevoie de tot acest formalism? Nu există nici o concluzie generală a lucrării. Cum să rămâi cu ceva după ce ai citit o astfel de carte? Mai e nevoie de vreo altă dovadă pentru a spune că filosofia aşa-zisă analitică nu e de fapt filosofie?"

Nu doresc să iau aici apărarea filosofiei analitice. De altfel, suspectez că dacă un cititor va fi respins de cartea profesorului Dumitru, vina nu o va purta filosofia analitică. Motivul va fi, mai degrabă, altul. E vorba, în primul rând, de o lucrare de filosofie academică. Textele de filosofie care se publică în reviste specializate pot fi cu greu urmărite de un public larg, indiferent de orientarea filosofică a autorilor. Ele pot fi greu de urmărit chiar şi pentru filosofii profesionişti cu o specializare diferită. Iar reacţia de respingere datorată lipsei de înţelegere apare chiar şi la filosofi.

Ca atare, aş dori să iau, într-un anumit sens, apărarea acestei cărţi. Nu doresc să apăr concluziile teoretice formulate de autor în carte, mai ales că pe destule nu le împărtăşesc. Apariţia unei lucrări de  un nivel teoretic  similar  cu cel al cărţii profesorului Dumitru este, totuşi, un fenomen mai rar întâlnit la noi. Ar fi păcat ca un asemenea fapt să treacă neobservat, datorită unei lipse de înţelegere. Voi încerca, prin urmare, să redau în continuare pe scurt conţinutul acestei lucrări tehnice. Maniera pe care o voi adopta va fi întrucâtva apropiată de cea a textelor de popularizare.

Cuvântul înainte cuprinde, între altele, o situare a autorului. Mircea Dumitru dă la iveală aici câteva dintre presupoziţiile faţă de care este angajat: filosofia se face prin dialog, mai degrabă decât prin construcţia de sisteme; ea e, în primul rând, o activitate de clarificare a gândurilor noastre, aşa cum sunt exprimate în limbaj; prin urmare, studiul felului în care funcţionează limbajul ne va fi de folos ca filosofi; un astfel de studiu va putea fi întreprins făcând apel la logica modernă, întrucât logica pune în evidenţă structura limbajului natural; filosoful va studia în acest fel anumite probleme specializate, va ajunge la anumite concluzii şi va încerca să le susţină prin argumente. Ntoate aceste presupoziţii sunt specifice tradiţiei analitice, desigur. Majoritatea filosofilor, s-ar putea spune (sau măcar spera), consideră că dezbaterea şi schimbul de argumente sunt importante în filosofie. Pe de altă parte, nu toţi filosofii analitici fac apel la instrumentarul logicii moderne. Unii recurg  la  formalisme  matematice,  iar  alţii  nu  recurg  la  nici  un  fel  de  formalisme.  Nu  toţi privilegiază studiul filosofic al limbajului. De altfel, nu cred că Mircea Dumitru îşi propune să caracterizeze filosofia analitică în acest scurt text introductiv, cât mai degrabă să indice unde se plasează el însuşi pe o hartă schematică a opţiunilor filosofice contemporane.

Primul studiu, Auto-predicaţie şi unitatea virtuţilor în dialogul Protagoras de Platon, se prezintă ca un text mai degrabă de exegeză filosofică. Contribuţia filosofică originală nu constă aici, într-adevăr, în formularea unor adevăruri filosofice noi. Problema auto-predicaţiei era dacă putem spune despre dreptate, de pildă, că e un lucru drept, fără a ajunge la un regres la infinit. Problema unităţii virtuţilor era dacă curajul, dreptatea, chibzuinţa şi alte calităţi, numite de Platon virtuţi, sunt părţi ale virtuţii de acelaşi fel ("ca părţile unui obiect din aur" Protagoras, 349c) sau de feluri diferite ("ca părţile feţei" Protagoras, 349c). Socrate al lui Platon, aşa cum l-am înţeles, încearcă să susţină că a fi un om virtuos înseamnă să fii, deopotrivă, drept, pios, chibzuit, curajos ş.a.m.d. şi, în plus, că fiecare dintre aceste concepte nu poate fi definit fără a face apel la toate celelalte. Mircea Dumitru încearcă să arate, folosind aparatul formal al teoriei mulţimilor, cum putem înţelege auto-predicaţia fără să ajungem la un regres la infinit, iar apoi, folosind rezultatele obţinute, încearcă să reconstruiască teza lui Socrate despre unitatea virtuţilor. Poate că acest studiu nu îl va interesa, într-adevăr, pe cel care, citindu-l pe Platon, nu simte nevoia să recurgă şi la lucrări de exegeză pentru a-l înţelege mai bine. El pune bine în evidenţă, însă, metoda reconstrucţiei conceptuale, aşa că ar putea sluji drept exemplu pentru cei dornici să utilizeze această metodă în exegeza filosofică, mai ales că în cadrul lui nu sunt utilizate mijloace tehnice care să fie introduse fără explicaţie.

Al doilea studiu, Denotare şi descripţie: un criteriu al referinţei pentru termenii singulari, e suficient de accesibil încât să poată fi citit cu folos de orice student la filosofie care a urmat un curs de filosofia limbajului. Autorul îşi propune, urmându-i pe Russell şi Quine, să formuleze o soluţie la problema referinţei termenilor singulari, iar apoi să apere soluţia propusă în faţa unor obiecţii formulate de Strawson şi Kripke. În ce constă problema de aici? Termenii singulari sunt fie descripţii definite (sau descrieri) de forma "primul om care a păşit pe Lună", fie nume proprii, cum ar fi "Bucureşti". Fiecare termen singular pare să trimită (sau "să refere") la un obiect anume. De aici nedumeriri filosofice de felul: "Despre cine vorbim atunci când vorbim, în prezent, despre

'primul om care a păşit pe Jupiter (sau, mai rău, pe Soare)'? Despre cine vorbim atunci când vorbim despre 'Pegas', sau 'Zeus', sau 'Sherlock Holmes'?" Felul nostru obişnuit de a vorbi ar părea, astfel, să ne angajeze faţă de existenţa unor "obiecte ireale". Soluţia lui Russell, lăsând formalismul la o parte, a fost să spună că propoziţiile care au ca subiect gramatical aparent o descripţie definită trebuie citite, de fapt, ca propoziţii care încep, de pildă, aşa: "Există ceva care e om şi a păşit primul

pe Jupiter şi ...". Quine a extins acest soi de analiză şi la propoziţiile ce conţin nume proprii. Morala filosofică a acestei analize, pe care o urmăreşte în diferitele ei detalii şi la care subscrie şi Mircea Dumitru, este că limbajul nostru nu funcţionează aşa cum credeam. Legătura dintre limbaj şi realitate nu se face, prin intermediul termenilor singulari, în mod direct. Într-o altă viziune, aparţinându-i lui Kripke, dintre termenii singulari, numele proprii reprezintă o punte directă între limbaj şi realitate. Sigur, acest rezumat al chestiunilor discutate e o simplificare exagerată. Pentru cineva care tocmai se familiarizează cu filosofia şi se confruntă cu problema relaţiei dintre limbaj şi realitate, textul lui Mircea Dumitru poate reprezenta însă o bază solidă de discuţie. El formulează o parte a acestei probleme şi oferă o soluţie, luând în considerare şi posibilele obiecţii. De aici mai departe discuţia e deschisă.

Al treilea studiu, Orice teorie a adevărului oferă o teorie a semnificaţiei?, reprezintă o schiţă de evaluare a unui proiect de teorie semantică pentru limbaj. Proiectul îi aparţine lui Donald Davidson. O întrebare importantă la care încearcă să răspundă, în mod tradiţional, cel care vrea să formuleze o teorie semantică este "Cum se face că atunci când vorbim ceea ce spunem are un înţeles?" Davidson "înlocuieşte" această întrebare cu o alta: "Cum se face că, deşi nu înţelegem decât un număr finit de cuvinte, suntem capabili să formulăm şi să înţelegem infinit de multe expresii compuse şi propoziţii?" Ideea lui Davidson este că logica modernă ne va arăta cum depind elementele compuse ale limbajului, propoziţiile, de elemente mai simple ale acestuia. Relaţiile logice privesc însă adevărul, nu înţelesul. Acest lucru lămureşte şi titlul prezentului studiu. Mircea Dumitru prezintă el însuşi destul de accesibil proiectul davidsonian, aşa că nu voi insista aici. Evaluarea sa critică, chiar dacă sumară, este şi de această dată de natură să stârnească o dezbatere filosofică autentică, de care s-ar putea interesa cel care se întreabă, de pildă, dacă se poate, într- adevăr, realiza cu succes "înlocuirea" despre care am vorbit mai sus.

Studiul al patrulea, Flogiston, oxigen, apă şi alte genuri naturale, abordează un subiect care este  comun  atât  filosofiei  limbajului,  cât  şi  filosofiei  ştiinţei  şi  metafizicii  contemporane. Perspectiva de aici este cea a filosofiei limbajului, deşi, pentru a pune în evidenţă importanţa problemei, autorul recurge la un excurs de filosofia ştiinţei. Textul este de astă dată ceva mai dificil şi nu va putea fi urmărit de un cititor lipsit de o familiarizare bună cu literatura subiectului. Simplificând, pentru autori precum Kripke şi Putnam, termenii pentru genuri naturale, termeni precum "apă", "aur" sau "tigru", par să trimită direct la anumite clase de obiecte sau substanţe din realitate, nu pe baza unui înţeles. Aceşti termeni funcţionează, pentru Kripke, de pildă, la fel ca numele proprii, care nu referă pe baza vreunui înţeles, respectiv a unei descripţii care li s-ar putea asocia sau la care s-ar putea reduce respectivele nume. Acest fel de a vedea trimite la probleme asemănătoare celor pe care le-am menţionat atunci când a fost vorba de nume proprii: "Despre ce vorbeau cei care vorbeau despre 'flogiston'?" Pentru a se confrunta cu astfel de probleme Mircea Dumitru va face apel la un aparat conceptual (şi formal) mai sofisticat, pe care nu îl pot prezenta aici.

Următorul studiu, Atitudini propoziţionale. Probleme şi teorii, este, ca şi cel precedent, ceva mai greu accesibil. Formulările care exprimă atitudini propoziţionale sunt propoziţii de forma "X (cineva) crede că / se teme că / speră că / etc. p (o propoziţie)". Exemple: "Petre crede că afară plouă", "Petre speră că afară nu plouă", ş.a.m.d. În contexte obişnuite, dacă spun ceva adevărat folosind un termen care referă la un lucru, ceea ce spun ("Ion Barbu e poet", de pildă) rămâne adevărat atunci când înlocuiesc termenul respectiv cu un altul care referă la acelaşi lucru ("Dan Barbilian e poet"). Frege a observat, însă, că acest lucru nu mai e valabil în contextele atitudinilor propoziţionale (poate fi adevărat că "Petre crede că Ion Barbu e poet", dar fals că "Petre crede că Dan Barbilian e poet", fiindcă Petre nu ştie că Ion Barbu e pseudonimul lui Dan Barbilian). Soluţia lui Frege a fost, vorbind în mare, să spună că în astfel de contexte contează înţelesul celor două expresii, care diferă, deşi referinţa lor este aceeaşi, şi de aceea ceea ce se spune poate să fie adevărat într-un caz, dar fals în celălalt. Pentru autori care susţin, însă, că numele proprii nu au înţeles (acesta este, cum am văzut, cazul lui Kripke), această soluţie nu mai e accesibilă. Aceste chestiuni au fost anunţate în încheierea celui de-al doilea studiu din carte, dar acum e vorba de altceva. Există anumite expresii care referă, dar despre care puţină lume ar spune că referă pe baza unui înţeles. Acestea sunt termenii demonstrativi sau indexicali: "eu", "acesta", "acela", "aici" ş.a. Exemple precum cel de mai sus, în care am folosit nume proprii, au fost fabricate folosind indexicali. Ceea ce încearcă Mircea Dumitru este să analizeze felul în care doi autori contemporani, M. Richard şi G. Forbes, abordează aceste cazuri, optând, în mod argumentat, pentru soluţia celui din urmă.

Cel de-al şaselea studiu, intitulat Modalităţi şi cuantificatori, tratează un subiect care depăşeşte graniţele filosofiei limbajului, deşi sursa discuţiilor filosofice despre modalităţi, respectiv lumi posibile, o constituie tot analiza logică a limbajului. Pe scurt, enunţurile modale sunt cele în care se spune că e posibil ca lucrurile să stea într-un fel, deşi nu stau aşa acum, sau că unele lucruri stau cu necesitate în felul în care stau ş.a.m.d. O problemă filosofică la care duc astfel de enunţuri poate fi formulată astfel: "Atunci când cineva spune că e posibil să plouă afară acum, el spune ceva adevărat, chiar dacă acum nu plouă afară. Dar dacă el spune ceva adevărat, despre ce vorbeşte?" Un răspuns la această problemă a fost: "Se vorbeşte despre o lume posibilă în care acum plouă." Un astfel de răspuns atrage după sine întrebări suplimentare: "Ce sunt lumile posibile? În ce fel există lumile posibile?" Există filosofi, precum David Lewis, care au susţinut că lumile posibile există în acelaşi fel în care există şi lumea noastră, doar că nu în acelaşi spaţiu şi timp şi, în plus, nu pot exista conexiuni cauzale între evenimente din lumea noastră şi evenimente ce au loc într-una din lumile posible. Mircea Dumitru urmăreşte să schiţeze, în acest studiu, apărarea punctului de vedere opus, potrivit căruia nu există decât lumea actuală. Textul poate fi urmărit de oricine posedă noţiuni introductive de logică modală şi ar putea sta la baza unor dezbateri filosofice fructuoase în spaţiul nostru cultural, mai ales că nu e prima dată când un autor român abordează această tematică.

Al şaptelea studiu, Logica modală ca logică de ordin superior, prezintă pe scurt anumite rezultate  formale  obţinute  de  profesorul  Dumitru  în  lucrarea  Modalitate  şi  incompletitudine, apărută în 2001 la editura Paideia. Pentru o lectură a textului sunt necesare cunoştinţe elementare de logică modală, logica predicatelor şi metalogică. Textul acesta este probabil, textul cel mai tehnic şi, poate şi de aceea, miza sa filosofică e greu de întrezărit. Voi încerca o sugestie, dincolo de afirmaţiile autorului. Să ne gândim la proiectul mai general de a "prinde" structura limbajului nostru prin intermediul unui sistem formal şi, în acelaşi timp, la relaţia dintre limbaj şi realitate. Interpretat simplist, un vechi rezultat al metalogicii ne spune că orice teorie formulată într-o logică de ordinul întâi, dacă descrie adecvat o realitate infinită discretă, poate să descrie şi o realitate infinită continuă (şi invers). Cu alte cuvinte, dacă structura limbajului nostru este cea a unei logici de ordinul întâi, atunci nu putem şti dacă teoriile noastre descriu o realitate continuă sau o realitate discretă. Acest lucru nu mai este valabil pentru o logică de ordinul al doilea. Dacă structura limbajului nostru este prinsă de o logică de ordin superior, pe de altă parte, un alt rezultat al metalogicii (incompletitudinea logicii de ordinul doi) ne spune că există adevăruri pe care s-ar putea să nu fim în principiu capabili să le demonstrăm. În plus, e greu de văzut cum am putea reda structura logică a limbajului nostru, care cuprinde şi termeni precum "necesar", "posibil", "contingent", fără a face apel la logica modală. Acum, dacă acceptăm ceea ce susţine Mircea Dumitru, anume că logica modală trebuie văzută ca un caz particular al logicii de ordinul doi, am putea începe să bănuim că structura limbajului nostru este, într-adevăr, cea a unei logici de ordin superior. Dispunem, cu alte cuvinte, de un limbaj natural cu o putere de expresie mai mare decât credeau unii filosofi (Quine, de pildă), dar structura acestuia face posibil să existe adevăruri pe care noi să nu le putem niciodată demonstra. Dincolo de aceste "intuiţii filosofice", cred că studiul acesta ar putea fi citit cu folos în conjuncţie cu consideraţiile mai filosofice ale profesorului Dumitru formulate în capitolul 4 al cărţii menţionate mai sus.

În fine, cel din urmă studiu, Există drepturi individuale ca drepturi naturale?, e dedicat unei tematici diferite, ce ţine de filosofia politică şi morală. Aici, împotriva unui fel de a vedea potrivit căruia drepturile oamenilor, ca şi obligaţiile acestora, derivă din instituţiile societăţii în care trăiesc, Mircea Dumitru încearcă să argumenteze, raliindu-se felului de a vedea al altor filosofi, că există drepturi ce derivă din însăşi natura umană, care sunt anterioare logic oricăror instituţii şi de care instituţiile societăţii trebuie să ţină întotdeauna cont. Argumentele pot fi urmărite cu uşurinţă de către cei familiarizaţi cu noţiuni elementare de filosofie morală şi politică, iar poziţia exprimată de autor în acest text e de natură să stârnească o polemică de amploare, mai ales datorită reacţiei, anticipată şi de autor, că argumentarea în favoarea drepturilor naturale riscă să ducă la o anulare a distincţiei dintre fapte şi valori sau, dacă e să ne întoarcem în planul limbajului, între descriptiv şi normativ.

Pentru a încheia, aş spune că această lucrare, dacă i se va acorda atenţia cuvenită, ar putea reprezenta o şansă pentru filosofia făcută în limba română. Aceasta fiindcă ea reprezintă o punte de plecare pentru mai multe dezbateri posibile, iar dezbaterile filosofice autentice sunt încă destul de rare în viaţa noastră academică.,,