CONSIDERAȚII PRIVIND CAMPANIA ELECTORALĂ 2016

Alegerile parlamentare din acest an, asa cum scriam, vor fi atipice, astfel încât vom asista la surprize în plan politic! Unul din aspectele atipice la care vom fi martori se referă la maniera participării cetățenilor la vot, în sensul în care o parte a electoratului va veni la vot, ,,în mod independent,, și nu va mai fi adus de către partide, cum a fost până la aceste alegeri, deşi acest fenomen va exista în anumite zone și localități !

Un alt aspect inedit al alegerilor parlamentare din Romania, va fi dat de teama de acţiuni politice în afara cadrului legal, pe de o parte, cât și de prezența la urne, pe de altă parte!
Retelele de socializare vor avea un rol din ce in ce mai mare, cat si oamenii de pe listele alcatuite de partidele politice! In acest sens vor fi surprize de proportii! 

O altă caracteristică a alegerilor parlamentare are în vedere prezenţa scăzută la urne, dacă în această perioadă nu au loc evenimente care să producă un impact emoţional puternic! Stabilire datei alegerilor în prejma sărbătorile de iarnă, asociată cu condiţii meteorologice nefavorabile, poate determina o prezenţă foarte mică la urne, ceea ce poate conduce la avantajarea partidelor mari şi neintrarea in Parlament a unor partide mici aflate pe eşicherul politic!

La aceste aspecte, se poate adăuga revenirea la votul pe liste ceea ce va antrena ,maşinăria de partid”, pe de o parte ceea ce va demotiva electoratul indecis şi marea masă a votanţilor.

Alte caracteristici ale campaniei electorale :

1.      O campanie apatică și fără surprise, care poate fi etichetată ca ,,o campanie care s-a terminat înainte să înceapă,, ;

2.      Apariția în spațiul public a unor indivizi care sunt analfabeţi din punct de vedere politic și intelectual, dar care candidează pentru alegerile parlamentare;

3.      Existența pe agenda președintelui a scenariilor privind desemnarea primului-ministru;

4.      Apariția unor personaje, necunoscute în prezent, care vor fi sustinute pentru funcția de prim/ministru al Romaniei;

5.      Lipsa unor dezbateri electorale directe între principalii lideri politici ;

6.      La nivelul mesajelor propagate, a existt o paleta variată de mesaje, de la cele care au stimulat frica, de genul „Cioloş, Soros, străinii vin şi ne fură ţara”, de tip raţional, în care au fost prezentate cifre, grafice, perspective economice, până la cele de tip ,,bavardaj,,. ,,flecăreală,, lansate de indivizi fără nici un fel de pregătire politică și nu numai ;

7.      În premieră, numărarea voturilor după închiderea urnelor va fi înregistrată audio- video.

8.      Stabilirea numărului alegătorilor, inclusiv a celor care vor împlini 18 ani până în ziua alegerilor şi care este de 18.906.721.

9.      Prevederea din lege, referitoare la oferirea de bani, bunuri sau alte foloase în scopul determinării alegătorului să voteze un candidat,  se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

10.  Apariția Hotărârii de Guvern prin care  se oferă studenţilor care vor să meargă la vot transport în comun gratuit. Potrivit legii, studenţii trebuie să voteze doar în circumscripţiile electorale din localităţile în care îşi au domiciliul ;

11.  Încercarea partidele  de a realiza o  curăţare a  listelor pentru alegeri, în mai mare sau mai mică măsură;

12.  Înregistrarea unor sesizări in aceasta perioada, privind savarsirea infractiunii de corupere a alegatorilor prin oferirea de bani, bunuri si anumite foloase, în anumite localități din țară ;

13.  Tendința unor reprezentanți ai partidelor politice de a aduce prejudicii de imagine partidelor proprii, fie din incapacite de exprimare politică, fie din prea multă stimă de sine, fie din lipsă de consiliere politică, fie din alte considerente;

14.   Pregatirea de către unele partide politice a unor strategii de negociere cu presedintele Klaus Iohannis, stiut fiind faptul ca noul Parlament poate fi investit doar pe 19 decembrie, situatie in care unele partide pot incepe discutii cu presedintele Klaus Iohannis doar dupa aceasta data, pentru a face o propunere de premier sustinuta de o majoritate parlamentara deja inchegata ;

15.  Candidatura în premieră, a unui fost şef de stat, Traian Băsescu, la alegerile parlamentare, motivarea fiind legata de avantajul partidului pe care îl conduce ;

16.  Candidatura unui fost premier si lider de partid, Victor Ponta, ca simplu parlamentar si sustinerea acestuia pentru functia de prim ministru, de catre un alt partid, PRU, pentru care Victor Ponta nu candideaza !

17.  Lipsa de combativitate, de tip tradiţional, până în acest moment,  a lui Dacian Cioloş şi a taberei PNL-USR, cat si imposibilitatea PNL-USR de a  produce un eveniment care să stârnească o emoţie mobilizatoare la urne in favoarea acesteia !

18.  Constituirea la nivel central şi local, a unor formaţiuni politice cu scopul de a deruta electoratul, de a specula deruta existentă in randul unei parti a electoratului, pentru a realiza interesele altor partide si candidaţi !

19.  Existenţa unor încercări din partea anumitor formaţiuni si reprezentanti de a solicita înscrierea la cursa electorală, fără respectarea legislaţiei în vigoare !

20.  Dezamăgirea manifestată de o parte însemnată a electoratului faţă de clasa politică actuală , şi sancţionarea în aceste condiţii, a anumițor candidați cu un vot negativ sau prin absenta de la urne în ziua votului!

21.  Schimbarea opticii în privinţa alegerii, în sensul în care dacă până acum aveau șanse și independenții sau persoanele care ar fi candidat pe listele unor partide mici, dar care însemnau ceva pentru comunitatea locală, la aceste alegeri vor fi favorizate în primul rând partidele mari, cu bazine electorale omogen distribuite la nivel național și cu o rețea electorală bine pusă la punct. Cei mai defavorizați, în mod evident, vor fi cei care candidează ca independenți sau partidele mici și fără structură electoral!

22.  Existenta unei legislații care obligă partidele politice să aibă același plafon de cheltuieli și care interzice multe dintre practicile de comunicare clasice, folosite până acum — afișaj stradal, flyering, cadouri inscripționate, "forțând candidații să devină mult mai creativi în abordarea electorală și trasând o linie egală de start între toți cei înscriși pentru fotoliul de senator sau deputat, indiferent de partidul sau alianța din care fac parte, independenți sau nu

23.  Manieră perversă prin care se poate influența alegerile,  ca urmare a  campania online, prin  "efectul manipulării de către motoarele de căutare (SEME — search engine manipulation effect), aspect sesizat de către puţini analişti:

24.  Participarea la alegerile din acest an a 27 de formaţiuni politice, din care 11 partide politice, numărul redus al acestora înscriindu-se în tendinţa manifestată începând cu 2008. Cele 11 partide politice participante la alegerile din 11 decembrie 2016 concurează pentru 312 locuri în Camera Deputaţilor (calculate conform normei de reprezentare de 1 deputat la 73.000 de locuitori) şi 136 în Senat (1 senator la 168.000 de locuitori). Acestora li se adaugă cele 18 locuri rezervate minorităţilor naţionale,  în număr de 16:

25.  Susținerea de către două partide politice, a unui viitor premier independent, neafiliat politic, în persoana lui Dacian Cioloș;

26.  Este pentru prima dată după anii 90, când partidul aflat în sonajele de opinie în topul pentru aceste alegeri, a derulat campania electorală fără să anunțe viitorul prim/ministru, din partea propriului partid ! Mai mult, anunță că fostul prim/ministru și fostul presedinte al partidului, Victor Ponta, nu va ocupa viitorul portofoliu de prim/ministru !

27.  Prestația de substanță a unor lideri politici, la posturile de televiziune, care le erau ostile până la  începerea campaniei electorale ;

28.  Deteriorarea imaginii propriului partid de către anumiți candidați, în cadrul dezbaterilor radio și tv., ca urmare a prestației acestora și incapacității partidelor de a monitoriza prestația tuturor actorilor politici!

29.  Apariția unor sonadaje de opinie, legate de testarea intenției de vot, de alt tip, îndeosebi de forma interviului telefonic, cu o mai mare marje de eroare, în ciuda afirmațiilor făcute de sociologii care sunt responsabili de aceste sondaje!

30.  Posibilitatea ca președintele actual, în condițiile în care rezultatele obținute de PSD/ALDE, eventual UDMR, nu vor fi categorice, să repete scenariul pus în practică de fostul președinte Traian Băsescu, în 2009, când a argumentat în legătură cu nominalizarea lui Emil Boc, pentru funcția de prim/ministru: 

      -          că unele partide nu au ieştit din campania electorală, iar altele au probleme interne ;

-           că se vede nevoit să adopte o soluţie pe care o poate asigura în momentul de faţă pentru ca România să-şi rezolve prioritatea zero: existenţa unui Guvern şi adoptarea bugetului. "Dată fiind situaţia politică, mă văd nevoit să adopt o soluţie pe care o pot asigura în momentul de faţă, în aşa fel încât România să rezolve prioritatea zero, aceea de a avea un Guvern. Din acest motiv am luat în consideraţie propunerea PDL şi am emis decretul de desemnare în funcţia de prim ministru a domnului Emil Boc", a anunţat Traian Băsescu.

-          el l-a caracterizat pe Emil Boc ca fiind un om dedicat serviciului public, un om care şi-a făcut datoria în serviciul public ca parlamentar, primar şi premier, un om al dialogului, un om care şi-a asumat responsabilitatea implementării unor soluţii extrem de dificile, aşa cum au rezultat din acordurile cu BM, FMI şi UE. "Este responsabilitatea premierului Boc să-şi formeze Guvernul. În ceea ce mă priveşte, am solicitat premierului să mă consulte strict asupra miniştrilor care fac parte şi din CSAT. În rest, este o problemă a partidelor şi şi-o asumă", a adăugat şeful statului!

CONSIDERAȚII REFERITOARE LA CONCURSUL DE DIRECTORI!

Analizând cerințele pentru concursul de directori și directori adjuncți, în învățământul preuniversitar, cerințe care vizează o serie de abilități cognitive, competențe managerial, aspecte privind legislația școlară, considerăm oportună o asemenea inițiativă a Ministerului Educației Naționale și Cercetării Științifice. Mai mult, cred că în perspectivă se impune o formare  a personalului de conducere din domeniul educației, fie la nivelul unor instituții de învățământ superior, sau în cadrul unui institut de pregătire a cadrelor didactice pentru funcțiile de conducere, așa cum există într/o serie de țări din Europa si America.  Spre exemplu în Marea Britanie, managementul educaţional s-a impus ca disciplină de studiu, începând cu anii 60, pentru ca în anul 1983 să fie înfiinţat Centrul Naţional pentru Dezvoltare şi Formare în Management Şcolar, în cadrul Universităţii din Bristol, unde au fost introduce programe de formare pentru directori, de către Departamentul pentru Educaţie şi Ştiinţe.

 Începând cu  anul 2009, în Anglia şi Ţara Galilor, Agenţia de Formare a a Cadrelor Didactice

( TTA), a impus pentru directorii de şcoli, Calificarea Profesională Naţională (NPQH), primul program de pregătire pentru cei care aspiră la gfuncţia respectivă:

Este pentru prima dată în România, când se organizează un concurs pentru ocuparea funcției de director/director adjunct în învățământul preuniversitar, într-o astfel de manieră nouă, modernă, într-un climat de transparență și corectitudine!

Cu referire la concursul de directori, Șerban Iosifescu, arăta că ,, după acest concurs vom avea, în sfârșit, parteneri constanți de discuție și posibilitatea de a măsura cu adevărat, pe baza de fapte (nu de vorbe), pornind de la date concrete și indicatori asumați (nu de la păreri) dacă o școală este sau nu condusă cum trebuie. Dar aceasta cu două condiții. Prima este ca oferta managerială / proiectul de dezvoltare propuse de câștigător să conțină ținte clare, măsurabile și corelate explicit cu indicatorii fundamentali privind participarea școlară, rezultatele învățării, eficiența externă și satisfacția beneficiarilor. Cea de-a doua condiție, poate mai importantă decât prima (mai ales că așa ceva nu s-a mai făcut până acum), este ca evaluarea ulterioară a directorilor să pornească tocmai de la rezultatele așteptate și prognozate privind țintele și indicatorii din oferta managerială / proiectul de dezvoltare instituțională cu care au câștigat concursul. ,,

Proba scrisă este menită să evidenţieze o serie de abilităţi din zona aptitudinilor cognitive, competenţelor manageriale. Proba de analiză a curriculumu-lui are în vedere analiza documentelor încărcate de candidat în aplicaţia electronică probă susţinută în plenul comisiei şi în prezenţa candidatului. Proba de interviu, desfăşurată şi ea în plenul comisiei de concurs, are în vedere capacitatea candidatului de a argumenta în legătură cu scrisoarea de intenţie, oferta managerială şi şi planul operaţional pentru un an.

În cadrul acestui concurs, sun vizate o serie de aptitudini şi abilităţi cognitive, precum rationamentul cu formele sale, transferul, analogia, capacitatea de a opera cu sensul cuvintelor pentru a stabili gradul de apropiere semantică, abilitatea de a construi propoziţii şi fraze, capacitatea de a realiza calcule matematice simple, de a face raţionamente matematice şi logice, capacitatea de a distinge între aspectele esenţiale şi neesenţiale, capacitatea de concentrare şi selecţie.

În acelaşi timp, bibliografia oferită aduce în spaţiul educaţional românesc o serie de teme precum, managementul şi leadershipul educaţional, descentralizarea şi autonomia managerială, modelele de management şi leadership educaţional.

Una dintre lucrările de referinţă, în domeniu, este cea a lui Tony Bush, Leadership şi management educaţional, apărută într-o primă ediţie în spaţiul anglo-saxon, în 1986. Lucrarea  este de referinţă deoarece în prezent există o preocupare  pentru leadership educaţional, datorită ideii că o calitate înaltă a acestuia face o mare diferenţă în ce priveşte rezultatele profesorilor şi elevilor. Este de asemenea, tot mai larg răspândită, realitatea că şcolile au nevoie de conducători eficienţi dacă îşi propun să furnizeze cea mai bună educaţie posibilă pentru şcolari. Instituţiile de învăţământ au nevoie de dascăli antrenaţi şi dedicaţi, dar şi aceştia, la rândul lor, au nevoie de manageri şi superiori care să se poată constitui într-un sprijin efectiv, profesionist, pentru activitatea lor. Bush prezintă teoriile majore ale managementului în educaţie, le leagă de politicile şi practicile din domeniu, furnizând argumente în favoarea ideii că o conducere eficientă este un criteriu major care diferenţiază modelele. Lucrarea  este o continuare a unei serii de preocupări asemănătoare ale lui Bush, cu diferenţa că de data aceasta, autorul creează legături directe între teoria managementului educaţional şi principalele tipuri de leadership. Bush apelează la modele din state dezvoltate, cât şi la modele din ţări în curs de dezvoltare, aşa-numite emergente. Această trăsătură a lucrării îi dă dimensiunea de analiză globală şi totodată stă la baza conceptului că managementul trebuie să ţină cont de particularităţile fiecărei ţări şi culturi, aceasta fiind o abordare mult mai potrivită decât „asimilarea” pur şi simplu a unor repere date.

Importantă este şi lucrarea lui John Hattie, Visible Learning , apărută în 2009, în urma a peste 800 de metaanalize care au stat la baza editării lucrării. Dintre ideile lucrării, pot fi amintite: Dezvoltarea profesională din şcoală ajută profesorii să caute căi spre soluţionarea tuturor problemelor specifice instruirii şi pentru ajutorarea elevilor în cautarea noului şi complexităţii; Profesionalismul din şcoală este obţinut de profesori şi coordonatorii şcolari care lucrează în colaborare pentru a asigura prezenţa ,,învăţării vizibile”.

Şcoala are metode bine întemeiate pentru monitorizarea progresului elevilor şi a cadrelor didactice. Profesorii înţeleg atitudinile şi predispoziţiile cu care elevii se prezintă la oră şi îşi propun să le dezvolte, pentru ca ele să devină factori pozitivi ai învăţării. Profesorii din şcoală planifică împreună serii de lecţii, obiective educaţionale şi criterii de succes în funcţie de exigenţele cele mai importante.

Există dovezi că lecţiile bine proiectate oferă stimuli adecvaţi dezvoltării, valorifică şi întăresc încrederea elevilor că vor atinge obiectivele educaţionale, se bazează pe aşteptări suficient de înalte faţă de rezultatele tuturor elevilor. Profesorii sunt bine familiarizaţi cu curriculum şi îl privesc din aceeaşi perspectivă ca a colegilor lor.

Profesorii vorbesc între ei despre cum să maximizeze impactul predării asupra tuturor elevilor Climatul clasei, evaluat din perspectiva elevului, este văzut ca fiind ,,favorabil”, el putând greşi sau cere ajutor tuturor fără a fi pedepsit sau batjocorit. În cancelarie există un nivel ridicat de încredere relaţională atunci când se iau decizii de politică educaţională. În cancelarie şi în sălile de clasă predomină dialogul.

Clasele sunt dominate mai mult de întrebările elevilor, decât de interogaţiile profesorului. Profesorii şi elevii folosesc în mod pozitiv influenţa colegilor pentru a progresa în învăţare. În fiecare clasă şi în întreaga şcoală, etichetarea elevilor este rară. Elevii şi profesorii au aşteptări relativ ridicate faţă de nivelul propriei învăţări.

Profesorii îşi aleg metode de predare pentru fiecare elev în parte, îşi înţeleg rolul de evaluatori, înţeleg modul prin care învăţarea evoluează, abordează diferenţiat învăţarea şi folosesc principiile ,,proiectării didactice inverse”(de la rezultate înapoi la obiective şi apoi la activităţile şi resursele necesare pentru atingerea criteriilor de reuşită.

Aceste câteva consideraţii pot întări idea privind necesitatea unui asemenea concurs în sistemul educaţional românesc în ciuda încercărilor disperate, din partea unor reprezentanţi din societatea românească, care ar trebui să aprecieze un asemenea demers şi nu să încerce să îl împiedice!

Winston Churchill: pledoarie în favoarea creării Statelor Unite ale Europei

În 1946, Churchill a rostit un alt discurs celebru, la Universitatea din Zürich, în care a pledat pentru crearea „Statelor Unite ale Europei”, îndemnându-i pe cetăţenii europeni să întoarcă spatele ororilor din trecut şi să privească spre viitor. El a declarat că Europa nu îşi poate permite să alimenteze ura şi răzbunarea izvorâte din rănile trecutului şi că primul pas spre recrearea „familiei europene” a dreptății, compasiunii şi libertății era „edificarea unor State Unite ale Europei. Doar în acest fel sute de milioane de truditori vor putea să-şi recâştige micile bucurii şi speranţe pentru care viaţa merită trăită”.

 Consiliul Europei Favorabil creării Statelor Unite ale Europei, Churchill s-a numărat printre cei care au pledat pentru prima dată în favoarea integrării europene pentru a evita ca atrocităţile celor două războaie mondiale să se repete, propunând ca prim pas în acest sens înfiinţarea unui Consiliu al Europei. În 1948, la Haga, 800 de delegaţi din toate ţările europene s-au reunit în cadrul unui mare Congres al Europei, la care Churchill a fost preşedinte de onoare. Acest eveniment a condus la crearea Consiliului Europei, la 5 mai 1949, la a cărui primă reuniune a participat însuşi Churchill. Apelul său la acţiune poate fi considerat un stimul pentru continuarea integrării, așa cum s-a convenit ulterior în timpul Conferinţei de la Messina din 1955 care, doi ani mai târziu, a avut ca rezultat încheierea Tratatului de la Roma. Churchill a fost, de asemenea, cel care a adus pentru prima dată în discuție ideea unei „armate europene” care să protejeze continentul şi să consolideze diplomaţia europeană. Mai mult decât atât, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost creată în 1959, la un deceniu după ce Churchill promovase pentru prima dată ideea înfiinţării sale. Motivând popoarele europene să-şi unească forţele în lupta împotriva nazismului şi fascismului, Winston Churchill a devenit forţa motrice a integrării europene şi un luptător activ pentru această cauză.

Ce a insemnat discursul tinut la Universitatea din Zurich? Discursul lui Winston Churchill de la Zürich a fost unul din cele mai importante^] discursuri ale lui Winston Churchill. Acesta a fost un discurs memorabil în care el și-a expus la 19 septembrie 1946 în aula Universității din Zürich viziunea privind crearea unei Uniuni Europene pe care el a explicat-o drept „înființarea unui fel de Statele Unite ale Europei”. Churchill a început acest discurs cu o frază care a rămas în istorie: „Doresc să vă vorbesc astăzi despre tragedia Europei” și a descris stadiul dezastruos în care a ajuns continentul datorită războaielor și a arătat și o soluție care ar face ca Europa, în câțiva ani,„să fie la fel de liberă și fericită cum e Elveția”. Soluția respectivă fiind în concepția sa crearea unei Europe unite, adică „trebuie să construim un fel de Statele Unite ale Europei.”

W. Churchill a propus  un parteneriat între Franța și Germania deoarece, „nu poate există o reînviere a Europei fără o Franța puternică spiritual și o Germania puternică spiritual.”Avertizând asupra pericolului unui război atomic, acesta a afirmat că respectivul pericol ar fi minimizat mult în viziunea sa, de o Uniune a Statelor Europene. În final, fostul premier a făcut o recapitulare a ideilor prezentate în discurs: „ Țelul nostru constant trebuie să fie fortificarea forței Națiunilor Unite. Sub și în cadrul acestui concept trebuie să recreăm familia europeană într-o structură regională numită – probabil – Statele Unite ale Europei și primul pas practic ar fi formarea unui Consiliu al Europei.

Dacă la început nu toate statele vor fi dispuse sau capabile să se alăture unei uniuni, trebuie să le adunăm pe cele care vor și care pot să participe.

Salvarea tuturor oamenilor de rând din toate țările și de toate rasele de război și de subjugare trebuie să aibă o fundație puternică, și trebuie creată de hotărârea tuturor bărbaților și femeilor de a muri mai degrabă decât să trăiască sub tiranie.

În toate aceste chestiuni urgente, Franța și Germania trebuie să preia conducerea împreună. Marea Britanie, Commonwealth-ul Britanic, puternică America și – sper – Rusia sovietică – pentru că atunci, cu adevărat, totul va fi bine – trebuie să fie prietenii și susținătorii noii Europe și trebuie să se lupte pentru dreptul ei de a trăi.

Așa că vă spun vouă: Lăsa-ți Europa să se ridice !”

BREXIT ȘI TEORIA LEBADA NEAGRĂ!

Fenomenul Brexit, așa cum a fost numit, a făcut să aduc în prim plan, pentru cei care au fost atât de surprinsi de rezultatele votului, teoria referitoare la ,,impactul foarte puțin probabilului,, sau efectul ,,lebăda neagră,, ! Teoria evenimentelor de tip Lebada Neagra, e o metafora folosita pentru descrierea unui eveniment neasteptat (pentru observator), ce are un impact major, si care, dupa aparitia sa, este rationalizat retrospectiv.

Teoria a fost propusa de Nassim Nicholas Taleb si serveste la explicarea:

- rolului disproportionat al evenimentelor rare, cu impact major si greu de prezis ce depasesc limitele asteptarilor normale in istorie, stiinta, finante si tehnologie ;

- imposibilitatii calcularii probabilitatii evenimentelor rare cu ajutorul metodelor stiintifice (datorita probabilitatilor mici) ;

- prejudecătilor psihologice, individuale si colective, ce ne fac sa devenim ignoranti fata de incertitudine si de rolul masiv al evenimentelor istorice rare.

Spre deosebire de problemele filozofice de tip “lebada neagra”, aceasta teorie se refera la evenimentele neasteptate ce au consecinte si impact major, si care au un rol dominant in istorie. Aceste evenimente extreme, atunci cand sunt privite colectiv, au roluri mult mai importante decat evenimentele normale. Privind mișcarea Brexit, am asociat ceea ce a produs ea, cu „lebădă neagră“ a  lui Nassim Taleb, un eveniment rar, neașteptat, cu un impact deosebit, care va avea efecte dincolo de ieșirea UK din Uniunea Europeană. Emoția, revolta, tristețea, mânia și disprețul față de politicieni s-ar putea transforma într-o revoltă care să aducă la alegerile viitoare, alți oameni politici,  altă viziune privind rostul și rolul UE, alte relații în cadrul acesteia, etc, etc.

MIRCEA FLONTA- DESPRE EDUCATIE

Filosoful Mircea Flonta face, într-un interviu acordat Gândul, o radiografie necruţătoare a sistemului românesc de învăţământ, ale cărui standarde s-au erodat complet. Profesor mai bine de 60 de ani, Mircea Flonta vorbeşte despre nevoia de a păstra în sistem „capetele cele mai înzestrate”, dar şi despre compromisul elitei universitare responsabilă, în parte, de apariţia fabricilor de diplome.„ Ceea ce putem să înţelegem mai greu este lipsa de responsabilitate a elitei universitare.

Cateva din raspunsurile sale:

,,Gândul: Domnule profesor, aţi fost în toată viaţa înconjurat de tineri, în jurul lor şi alături de ei. Cum erau tinerii atunci şi cum sunt acum?

Mircea Flonta: E greu de spus în câteva cuvinte. Eu m-aş referi la studenţi şi aş spune că între studenţi şi profesori era o legătură mai strânsă. Profesorii aveau mai mult timp pentru studenţi, iar pentru studenţi, interesul legat de studii era mai central decât este astăzi. Foarte mulţi studenţi se gândeau la studii, nu se gândeau atât de mult la ce o să facă după terminarea studiilor. Cel puţin în domeniul umanist, dar şi în alte domenii, erau interesaţi de fondul profesional şi intelectual a ceea ce studiau şi aveau o mentalitate mai puţin orientată pragmatic decât astăzi.

Cum vedeţi sistemul de educaţie românesc în acest moment?

Eu am mai vorbit destul de multe lucruri despre chestiunea asta şi insist totdeauna asupra unui lucru. Discuţiile sunt îndeosebi legate de schimbările care ar trebui făcute pentru ca învăţământul general, liceal să funcţioneze mai bine. Toată lumea este nemulţumită de şcoală şi vreau să vă spun că nu este nemulţumită de şcoală numai în România. Dacă discuţi cu oameni din alte ţări, constaţi că oamenii sunt nemulţumiţi de randamentul a două sectoare de activitate care pentru familie au o mare importanţă: de şcoală şi de medicină. Motivele sunt, însă, diferite. În ceea ce priveşte medicina oamenii au în general aşteptări foarte mari, au crescut foarte mult aceste aşteptări şi chiar în ţările mai bogate sistemul medical nu este în măsură să răspundă tuturor acestor aşteptări, nu mai vorbim de ţări care din punctul acesta de vedere sunt mult dezavantajate, cum este România.

Dacă vorbim despre învăţământ, atunci eu cred că în ceea ce priveşte învăţământul acesta şcolar, de la grădiniţă la şcoala elementară, la liceu, problema esenţială este asta: avem noi posibilitatea să atragem şi să menţinem în sistem capetele cele mai bine înzestrate? Învăţământul e un lucru extrem de greu. Oamenii sunt conştienţi că medicina este grea sau un anumit tip de inginerie în care construieşti nişte poduri sau construieşti un avion, că aici este vorba despre primejdii potenţiale care trebuie neapărat prevenite şi că, dacă cineva este necalificat aici pot exista nişte urmări catastrofale. Dar dincolo nu avem o senzaţie atât de acută.

Or, eu cred că cea mai mare catastrofă într-o societate, îndeosebi în societatea modernă, este o minte puţin exersată. Acesta este cel mai mare handicap. Cine poate să exerseze bine o minte?

Păi, un om care are el însuşi mintea exersată şi are şi motivaţie să facă asta. Ar trebui ca asemenea oameni să fie în sistem. Datorită a ceea ce ştie toată lumea, adică datorită statutului social foarte scăzut al acestei profesii, există un număr cu totul nesatisfăcător de persoane cu înzestrare înaltă şi cu entuziasm care lucrează în învăţământ. Acest lucru poate fi extins şi la universităţi. Învăţământul de masă în universitate, de pildă, înseamnă o scădere a calităţii. 

La noi s-a acţionat într-un mod absolut iresponsabil după 90, pentru că s-a pornit de la premisa că noi avem un număr foarte mic de studenţi, faţă de ţările dezvoltate. Ceea ce e foarte adevărat. Dar în ceea ce priveşte modul în care ar trebui să se procedeze pentru a spori numărul de studenţi, s-a acţionat într-un mod foarte greşit. Adică, cum se spune, s-a pus căruţa înaintea cailor. Dacă ai nişte universităţi care funcţionează cât de cât, trebuie să le întăreşti pe alea şi să sporeşti capacitatea lor, nu să creezi o mulţime de universităţi fără să ai nimic din ceea ce îţi trebuie pentru a avea o universitate la nivelul unor cerinţe cât de cât decente şi, în primul rând, personal calificat, profesori calificaţi.

Faci atâtea universităţi în tot felul de oraşe de provincie, gândindu-te că poate vii în întâmpinarea dorinţei alegătorilor, pentru că eşti la Caransebeş sau la Baia Mare sau la Târgovişte şi ai universitate în oraşul respectiv, nu mai trebuie părintele să susţină pe cineva într-un oraş mare unde există universitate. Nu mai discut cazul universităţilor particulare. Dar, putem să înţelegem mai uşor tentaţia la care au fost supuşi anumiţi politicieni, de a câştiga popularitate prin asemenea acţiuni.

Ceea ce putem să înţelegem mai greu este lipsa de responsabilitate a elitei universitare. Fără colaborarea elitei universitare nu ar fi fost posibil acest lucru. Imaginaţi-vă că toată elita universitară, cei mai performanţi profesori din toate domeniile s-ar fi opus toţi în mod solidar şi s-ar fi organizat în sensul acesta. A existat şi o solidaritate universitară. Din păcate, ea s-a ocupat mai mult cu probleme de politică, cea a partidelor. Dar prima problemă era aceasta. Şi eu am fost în solidaritatea universitară, dar am crezut că cu asta se va ocupa în primul rând. M-am înşelat.

Numai în condiţiile astea, în care însuşi oameni din elita universitară au acceptat să predea la tot felul de universităţi particulare sau de stat, bucurându-se de un plus de retribuţie.

Cu alte cuvinte, mi se pare că ei au trădat cauza pentru aproape nimic. Cu alte cuvinte, s-au lăsat corupţi perfect derizoriu.

În privinţa asta, judecata mea e necruţătoare, pentru că am cunoscut foarte bine această perioadă, am spus totdeauna că nu este bine să facem aşa şi am constatat că nu suntem în stare să ne solidarizăm.

Acum, după ce au trecut 20-25 de ani, începem să deplângem urmările. Avem un număr foarte mare de conducători de doctorat care nu sunt calificaţi. Urmare: avem un număr foarte mare de titluri de doctori care nu au niciun fel de acoperire. Se discută la nesfârşit problema plagiatului. Asta e o chestiune legată de îndrumare. Eu nu am auzit discutându-se această chestiune. Nu am văzut pe nimeni spunând următorul lucru: acest lucru nu este posibil dacă îndrumătorul este pe de o parte o persoană bine calificată profesional şi, în al doilea rând, care îşi ia timp pentru această activitate. Dacă lucrarea este pusă în braţele profesorului atunci când e gata şi sunt 100-200 de pagini şi persoana respectivă este foarte ocupată şi are foarte mulţi doctoranzi, nu există timp.

Faptul că noi acceptăm cu dezinvoltură lucrurile acestea arată că, de fapt, am dori ca lucrurile să fie normale, dar  nu ne gândim că ar trebui să existe nişte reglementări în aşa fel încât să intre în normalitate lucrurile. Nu putem să avem conducere de doctorat cu un număr imens de conducători de doctorat pentru că elita este foarte restrânsă. În al doilea rând, nu se poate lucra în paralel cu 20-30 de doctoranzi. Acest lucru este imposibil.

Dacă noi am avea posibilitatea să facem din profesiunea de învăţător sau de profesor una foarte respectată din punct de vedere social şi suficient de atrăgătoare din punct de vedere material, eu cred că şi calitatea s-ar îmbunătăţi foarte repede pentru că oamenii aceştia ar lucra cu iniţiativă şi cu entuziasm. Eu nu cred că dacă fixezi tot felul de norme şi ai simpli executanţi, şi nu oameni care pun inteligenţă şi inventivitate în asta, poţi să ai învăţământ de calitate. Până la urmă miza este asta: trebuie să-l înveţi pe omul respectiv, pe elev, să-şi dezvolte capacităţile, disponibilităţile. Dar, asta nu poate face decât un om care are el însuşi capacităţile şi disponibilităţile astea. 

Cum vedeţi dumneavostră evoluţia sistemului de învăţământ în următorii ani?

 Eu nu ştiu dacă va fi o evoluţie într-un sens sau altul. Eu cred că numărul foarte mare de reglementări, de reguli nu ajută. Şi, pe de altă parte, eu cred că în învăţământ ar trebui să se lucreze aşa cum se lucrează în agricultură, intensiv şi nu extensiv. Programe analitice şi manuale cu foarte multe teme şi cu foarte multe lucruri de memorat nu sunt bune. Cu alte cuvinte, sunt lucruri care sunt scrise în cărţi sau există acum în calculatoare şi pot fi consultate oricând. E bine să-ţi exersezi memoria, dar există lucruri privilegiate pentru a-ţi exersa memoria. După părerea mea, este un domeniu de exersare a memoriei geografia, în aşa fel încât să ai o idee cât de cât despre marile zone climatice, despre marile zone economice, despre relieful ţării tale, despre ceea ce pot oferi cultural marile oraşe. Asta este o chestiune în care într-adevăr exersarea memoriei este foarte bună.

Apoi, sigur, este foarte important să poţi să distingi marile date ale istoriei. De asemenea, există şi în alte materii chestiuni esenţiale care trebuie memorate. Dar altfel, nu trebuie, pentru că ele există în cărţi şi pot fi reamintite, rememorate în orice moment în care este nevoie. Ca să vă dau un exemplu, cred că studenţii care studiază astăzi ştiinţele juridice, dreptul, şi sunt foarte mulţi după cum se ştie, trebuie să memoreze un număr foarte mare de articole, de legi, de dispoziţii, de coduri şi aşa mai departe. Eu cred că acest lucru este foarte greşit. Singurul avantaj al acestui sistem este însă următorul: dacă lucrurile merg pe memorare, atunci examinatorul nu are nicio răspundere şi este scutit de contestare. 

Toată lumea se plânge că se vorbeşte prost româneşte. Păi de ce se vorbeşte prost româneşte? Pentru că oamenii fac greşeli pe care nu le corectează nimeni. Aşa se învaţă.

Când învăţăm fiecare limba maternă, cum o învăţăm? Ne luăm după cei care vorbesc şi când o spunem bine atunci ceilalţi ne aprobă şi apoi ne corectează până când modul nostru de a ne exprima se armonizează cu al lor. Acelaşi lucru trebuie să fie făcut şi în şcoală, dar lucrul acesta cere motivaţie. Nu poate să fie făcut de nişte oameni prost plătiţi, care nu se bucură de consideraţie socială şi care din cauza asta câştigă o mentalitate de funcţionari. 

Pe vremuri erau foarte puţine licee. Eu am început liceul în 1943, locuind la ţară lângă Arad, pe vremea aceea, la liceul Moise Nicoară din Arad.  Pe vremea aceea, acest liceu era singurul care dădea bacalaureatul. Deci, într-un judeţ mare şi bogat faţă de alte judeţe ale României, Arad, exista un sigur liceu. Acela dădea bacalaureat. Mai exista un liceu comercial şi unul industrial, dar astea erau pentru meserii. La examenul de admitere erau nu ştiu câţi pe un loc şi copiii de la ţară aveau şanse foarte mici, pentru că şcolile erau mai slabe, faţă de cele numite primare pe vremea aia, adică cele de la oraş. Dar ceea ce era mai remarcabil, am mai povestit lucrul acesta, era că era un curs inferior.

În sistemul acesta e foarte greu să îi faci pe oameni să lucreze serios. De ce? În loc ca elevii şi studenţii să fie supuşi unor exigenţe minime pe care trebuie să le satisfacă oricum pentru a fi promovaţi, tot aşa cum ar fi un barem sportiv minim sau la un instrument muzical, posibilitatea de a descifra o partitură sau de a cânta după o partitură o bucată foarte simplă, un anumit standard. Acest sistem lipseşte pentru că liceele au nevoie de elevi şi universităţile de studenţi. Încă, în licee mai merge, în liceele mai centrale unde pot să aleagă.

Dar, universităţile, de pildă, îndeosebi în anumite domenii, de pildă în domeniul umanist, dar şi la matematică şi fizică, din păcate, au nevoie de studenţi pentru că altfel trebuie să închidă, profesorii nu mai au ce să facă. Se bat pentru studenţi pentru că sunt multe. Şi cum concurează pentru studenţi? Păi, coborând tot mai mult exigenţele. Care-i cea mai atrăgătoare? Cea care dă o diplomă mai uşor. Şi-atunci, dacă e concurenţa asta, cum să obţii performanţă? Asta e marea dificultate. Oricine e sincer, lucrează în învăţământ astăzi şi e sincer, va recunoaşte că în univeristăţi asta e problema numărul unu.

Nu neg niciun moment că există un număr de studenţi care sunt pasionaţi, motivaţi, fac carte serioasă. Dar, pentru că avem foarte multe universităţi şi foarte multe locuri şi şcoala este cum este, există un număr copleşitor de alţii care nici nu pot, nici nu vor. Dacă noi am avea oameni mult mai capabili în meserii practice, am sta mult mai bine. Avem foarte mulţi absolvenţi de universitate care nu au totuşi aptitudini pentru activităţi din astea şi al căror randament este foarte scăzut. Toate lucrurile se leagă.,,

EXPLORARI LOGICO-FILOSOFICE

O interesanta recenzie, este facuta cărții scrise de Mircea Dumitru, Explorări logico-filosofice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, 360 p.
Autorul arată că, ăn această carte ,,Mircea Dumitru tratează într-o manieră tehnică o serie de subiecte ce ţin de domenii variate ale filosofiei: istoria filosofiei, filosofia limbajului, filosofia logicii şi metafizică,  metalogică,  filosofie  morală  şi  politică.  Ca  atare,  nu  doar  că  lucrarea  nu  îi  va  fi accesibilă unui cititor lipsit de pregătire de specialitate, dar s-ar putea ca nici măcar pe un filosof profesionist să nu îl atragă toate studiile publicate în cadrul ei.

Acesta nu are de ce să fie, totuşi, un defect al cărţii sau al autorului. Va exista însă, pentru un cititor neavizat, tentaţia de a respinge cartea în întregime. Mai mult decât atât, cititorul neavizat ar putea, răsfoind lucrarea, să subscrie la prejudecata, mai veche la noi, că tradiţia analitică în filosofie, tradiţie de la care se revendică autorul lucrării, reprezintă o renunţare la adevăratele idealuri ale filosofiei tradiţionale. Un astfel de cititor ar putea spune: "Iată o lucrare de filosofie analitică tipică! Cartea e o colecţie de texte în care se discută nişte probleme obscure. Studiile sunt pline de formule logice. Era oare nevoie de tot acest formalism? Nu există nici o concluzie generală a lucrării. Cum să rămâi cu ceva după ce ai citit o astfel de carte? Mai e nevoie de vreo altă dovadă pentru a spune că filosofia aşa-zisă analitică nu e de fapt filosofie?"

Nu doresc să iau aici apărarea filosofiei analitice. De altfel, suspectez că dacă un cititor va fi respins de cartea profesorului Dumitru, vina nu o va purta filosofia analitică. Motivul va fi, mai degrabă, altul. E vorba, în primul rând, de o lucrare de filosofie academică. Textele de filosofie care se publică în reviste specializate pot fi cu greu urmărite de un public larg, indiferent de orientarea filosofică a autorilor. Ele pot fi greu de urmărit chiar şi pentru filosofii profesionişti cu o specializare diferită. Iar reacţia de respingere datorată lipsei de înţelegere apare chiar şi la filosofi.

Ca atare, aş dori să iau, într-un anumit sens, apărarea acestei cărţi. Nu doresc să apăr concluziile teoretice formulate de autor în carte, mai ales că pe destule nu le împărtăşesc. Apariţia unei lucrări de  un nivel teoretic  similar  cu cel al cărţii profesorului Dumitru este, totuşi, un fenomen mai rar întâlnit la noi. Ar fi păcat ca un asemenea fapt să treacă neobservat, datorită unei lipse de înţelegere. Voi încerca, prin urmare, să redau în continuare pe scurt conţinutul acestei lucrări tehnice. Maniera pe care o voi adopta va fi întrucâtva apropiată de cea a textelor de popularizare.

Cuvântul înainte cuprinde, între altele, o situare a autorului. Mircea Dumitru dă la iveală aici câteva dintre presupoziţiile faţă de care este angajat: filosofia se face prin dialog, mai degrabă decât prin construcţia de sisteme; ea e, în primul rând, o activitate de clarificare a gândurilor noastre, aşa cum sunt exprimate în limbaj; prin urmare, studiul felului în care funcţionează limbajul ne va fi de folos ca filosofi; un astfel de studiu va putea fi întreprins făcând apel la logica modernă, întrucât logica pune în evidenţă structura limbajului natural; filosoful va studia în acest fel anumite probleme specializate, va ajunge la anumite concluzii şi va încerca să le susţină prin argumente. Ntoate aceste presupoziţii sunt specifice tradiţiei analitice, desigur. Majoritatea filosofilor, s-ar putea spune (sau măcar spera), consideră că dezbaterea şi schimbul de argumente sunt importante în filosofie. Pe de altă parte, nu toţi filosofii analitici fac apel la instrumentarul logicii moderne. Unii recurg  la  formalisme  matematice,  iar  alţii  nu  recurg  la  nici  un  fel  de  formalisme.  Nu  toţi privilegiază studiul filosofic al limbajului. De altfel, nu cred că Mircea Dumitru îşi propune să caracterizeze filosofia analitică în acest scurt text introductiv, cât mai degrabă să indice unde se plasează el însuşi pe o hartă schematică a opţiunilor filosofice contemporane.

Primul studiu, Auto-predicaţie şi unitatea virtuţilor în dialogul Protagoras de Platon, se prezintă ca un text mai degrabă de exegeză filosofică. Contribuţia filosofică originală nu constă aici, într-adevăr, în formularea unor adevăruri filosofice noi. Problema auto-predicaţiei era dacă putem spune despre dreptate, de pildă, că e un lucru drept, fără a ajunge la un regres la infinit. Problema unităţii virtuţilor era dacă curajul, dreptatea, chibzuinţa şi alte calităţi, numite de Platon virtuţi, sunt părţi ale virtuţii de acelaşi fel ("ca părţile unui obiect din aur" Protagoras, 349c) sau de feluri diferite ("ca părţile feţei" Protagoras, 349c). Socrate al lui Platon, aşa cum l-am înţeles, încearcă să susţină că a fi un om virtuos înseamnă să fii, deopotrivă, drept, pios, chibzuit, curajos ş.a.m.d. şi, în plus, că fiecare dintre aceste concepte nu poate fi definit fără a face apel la toate celelalte. Mircea Dumitru încearcă să arate, folosind aparatul formal al teoriei mulţimilor, cum putem înţelege auto-predicaţia fără să ajungem la un regres la infinit, iar apoi, folosind rezultatele obţinute, încearcă să reconstruiască teza lui Socrate despre unitatea virtuţilor. Poate că acest studiu nu îl va interesa, într-adevăr, pe cel care, citindu-l pe Platon, nu simte nevoia să recurgă şi la lucrări de exegeză pentru a-l înţelege mai bine. El pune bine în evidenţă, însă, metoda reconstrucţiei conceptuale, aşa că ar putea sluji drept exemplu pentru cei dornici să utilizeze această metodă în exegeza filosofică, mai ales că în cadrul lui nu sunt utilizate mijloace tehnice care să fie introduse fără explicaţie.

Al doilea studiu, Denotare şi descripţie: un criteriu al referinţei pentru termenii singulari, e suficient de accesibil încât să poată fi citit cu folos de orice student la filosofie care a urmat un curs de filosofia limbajului. Autorul îşi propune, urmându-i pe Russell şi Quine, să formuleze o soluţie la problema referinţei termenilor singulari, iar apoi să apere soluţia propusă în faţa unor obiecţii formulate de Strawson şi Kripke. În ce constă problema de aici? Termenii singulari sunt fie descripţii definite (sau descrieri) de forma "primul om care a păşit pe Lună", fie nume proprii, cum ar fi "Bucureşti". Fiecare termen singular pare să trimită (sau "să refere") la un obiect anume. De aici nedumeriri filosofice de felul: "Despre cine vorbim atunci când vorbim, în prezent, despre

'primul om care a păşit pe Jupiter (sau, mai rău, pe Soare)'? Despre cine vorbim atunci când vorbim despre 'Pegas', sau 'Zeus', sau 'Sherlock Holmes'?" Felul nostru obişnuit de a vorbi ar părea, astfel, să ne angajeze faţă de existenţa unor "obiecte ireale". Soluţia lui Russell, lăsând formalismul la o parte, a fost să spună că propoziţiile care au ca subiect gramatical aparent o descripţie definită trebuie citite, de fapt, ca propoziţii care încep, de pildă, aşa: "Există ceva care e om şi a păşit primul

pe Jupiter şi ...". Quine a extins acest soi de analiză şi la propoziţiile ce conţin nume proprii. Morala filosofică a acestei analize, pe care o urmăreşte în diferitele ei detalii şi la care subscrie şi Mircea Dumitru, este că limbajul nostru nu funcţionează aşa cum credeam. Legătura dintre limbaj şi realitate nu se face, prin intermediul termenilor singulari, în mod direct. Într-o altă viziune, aparţinându-i lui Kripke, dintre termenii singulari, numele proprii reprezintă o punte directă între limbaj şi realitate. Sigur, acest rezumat al chestiunilor discutate e o simplificare exagerată. Pentru cineva care tocmai se familiarizează cu filosofia şi se confruntă cu problema relaţiei dintre limbaj şi realitate, textul lui Mircea Dumitru poate reprezenta însă o bază solidă de discuţie. El formulează o parte a acestei probleme şi oferă o soluţie, luând în considerare şi posibilele obiecţii. De aici mai departe discuţia e deschisă.

Al treilea studiu, Orice teorie a adevărului oferă o teorie a semnificaţiei?, reprezintă o schiţă de evaluare a unui proiect de teorie semantică pentru limbaj. Proiectul îi aparţine lui Donald Davidson. O întrebare importantă la care încearcă să răspundă, în mod tradiţional, cel care vrea să formuleze o teorie semantică este "Cum se face că atunci când vorbim ceea ce spunem are un înţeles?" Davidson "înlocuieşte" această întrebare cu o alta: "Cum se face că, deşi nu înţelegem decât un număr finit de cuvinte, suntem capabili să formulăm şi să înţelegem infinit de multe expresii compuse şi propoziţii?" Ideea lui Davidson este că logica modernă ne va arăta cum depind elementele compuse ale limbajului, propoziţiile, de elemente mai simple ale acestuia. Relaţiile logice privesc însă adevărul, nu înţelesul. Acest lucru lămureşte şi titlul prezentului studiu. Mircea Dumitru prezintă el însuşi destul de accesibil proiectul davidsonian, aşa că nu voi insista aici. Evaluarea sa critică, chiar dacă sumară, este şi de această dată de natură să stârnească o dezbatere filosofică autentică, de care s-ar putea interesa cel care se întreabă, de pildă, dacă se poate, într- adevăr, realiza cu succes "înlocuirea" despre care am vorbit mai sus.

Studiul al patrulea, Flogiston, oxigen, apă şi alte genuri naturale, abordează un subiect care este  comun  atât  filosofiei  limbajului,  cât  şi  filosofiei  ştiinţei  şi  metafizicii  contemporane. Perspectiva de aici este cea a filosofiei limbajului, deşi, pentru a pune în evidenţă importanţa problemei, autorul recurge la un excurs de filosofia ştiinţei. Textul este de astă dată ceva mai dificil şi nu va putea fi urmărit de un cititor lipsit de o familiarizare bună cu literatura subiectului. Simplificând, pentru autori precum Kripke şi Putnam, termenii pentru genuri naturale, termeni precum "apă", "aur" sau "tigru", par să trimită direct la anumite clase de obiecte sau substanţe din realitate, nu pe baza unui înţeles. Aceşti termeni funcţionează, pentru Kripke, de pildă, la fel ca numele proprii, care nu referă pe baza vreunui înţeles, respectiv a unei descripţii care li s-ar putea asocia sau la care s-ar putea reduce respectivele nume. Acest fel de a vedea trimite la probleme asemănătoare celor pe care le-am menţionat atunci când a fost vorba de nume proprii: "Despre ce vorbeau cei care vorbeau despre 'flogiston'?" Pentru a se confrunta cu astfel de probleme Mircea Dumitru va face apel la un aparat conceptual (şi formal) mai sofisticat, pe care nu îl pot prezenta aici.

Următorul studiu, Atitudini propoziţionale. Probleme şi teorii, este, ca şi cel precedent, ceva mai greu accesibil. Formulările care exprimă atitudini propoziţionale sunt propoziţii de forma "X (cineva) crede că / se teme că / speră că / etc. p (o propoziţie)". Exemple: "Petre crede că afară plouă", "Petre speră că afară nu plouă", ş.a.m.d. În contexte obişnuite, dacă spun ceva adevărat folosind un termen care referă la un lucru, ceea ce spun ("Ion Barbu e poet", de pildă) rămâne adevărat atunci când înlocuiesc termenul respectiv cu un altul care referă la acelaşi lucru ("Dan Barbilian e poet"). Frege a observat, însă, că acest lucru nu mai e valabil în contextele atitudinilor propoziţionale (poate fi adevărat că "Petre crede că Ion Barbu e poet", dar fals că "Petre crede că Dan Barbilian e poet", fiindcă Petre nu ştie că Ion Barbu e pseudonimul lui Dan Barbilian). Soluţia lui Frege a fost, vorbind în mare, să spună că în astfel de contexte contează înţelesul celor două expresii, care diferă, deşi referinţa lor este aceeaşi, şi de aceea ceea ce se spune poate să fie adevărat într-un caz, dar fals în celălalt. Pentru autori care susţin, însă, că numele proprii nu au înţeles (acesta este, cum am văzut, cazul lui Kripke), această soluţie nu mai e accesibilă. Aceste chestiuni au fost anunţate în încheierea celui de-al doilea studiu din carte, dar acum e vorba de altceva. Există anumite expresii care referă, dar despre care puţină lume ar spune că referă pe baza unui înţeles. Acestea sunt termenii demonstrativi sau indexicali: "eu", "acesta", "acela", "aici" ş.a. Exemple precum cel de mai sus, în care am folosit nume proprii, au fost fabricate folosind indexicali. Ceea ce încearcă Mircea Dumitru este să analizeze felul în care doi autori contemporani, M. Richard şi G. Forbes, abordează aceste cazuri, optând, în mod argumentat, pentru soluţia celui din urmă.

Cel de-al şaselea studiu, intitulat Modalităţi şi cuantificatori, tratează un subiect care depăşeşte graniţele filosofiei limbajului, deşi sursa discuţiilor filosofice despre modalităţi, respectiv lumi posibile, o constituie tot analiza logică a limbajului. Pe scurt, enunţurile modale sunt cele în care se spune că e posibil ca lucrurile să stea într-un fel, deşi nu stau aşa acum, sau că unele lucruri stau cu necesitate în felul în care stau ş.a.m.d. O problemă filosofică la care duc astfel de enunţuri poate fi formulată astfel: "Atunci când cineva spune că e posibil să plouă afară acum, el spune ceva adevărat, chiar dacă acum nu plouă afară. Dar dacă el spune ceva adevărat, despre ce vorbeşte?" Un răspuns la această problemă a fost: "Se vorbeşte despre o lume posibilă în care acum plouă." Un astfel de răspuns atrage după sine întrebări suplimentare: "Ce sunt lumile posibile? În ce fel există lumile posibile?" Există filosofi, precum David Lewis, care au susţinut că lumile posibile există în acelaşi fel în care există şi lumea noastră, doar că nu în acelaşi spaţiu şi timp şi, în plus, nu pot exista conexiuni cauzale între evenimente din lumea noastră şi evenimente ce au loc într-una din lumile posible. Mircea Dumitru urmăreşte să schiţeze, în acest studiu, apărarea punctului de vedere opus, potrivit căruia nu există decât lumea actuală. Textul poate fi urmărit de oricine posedă noţiuni introductive de logică modală şi ar putea sta la baza unor dezbateri filosofice fructuoase în spaţiul nostru cultural, mai ales că nu e prima dată când un autor român abordează această tematică.

Al şaptelea studiu, Logica modală ca logică de ordin superior, prezintă pe scurt anumite rezultate  formale  obţinute  de  profesorul  Dumitru  în  lucrarea  Modalitate  şi  incompletitudine, apărută în 2001 la editura Paideia. Pentru o lectură a textului sunt necesare cunoştinţe elementare de logică modală, logica predicatelor şi metalogică. Textul acesta este probabil, textul cel mai tehnic şi, poate şi de aceea, miza sa filosofică e greu de întrezărit. Voi încerca o sugestie, dincolo de afirmaţiile autorului. Să ne gândim la proiectul mai general de a "prinde" structura limbajului nostru prin intermediul unui sistem formal şi, în acelaşi timp, la relaţia dintre limbaj şi realitate. Interpretat simplist, un vechi rezultat al metalogicii ne spune că orice teorie formulată într-o logică de ordinul întâi, dacă descrie adecvat o realitate infinită discretă, poate să descrie şi o realitate infinită continuă (şi invers). Cu alte cuvinte, dacă structura limbajului nostru este cea a unei logici de ordinul întâi, atunci nu putem şti dacă teoriile noastre descriu o realitate continuă sau o realitate discretă. Acest lucru nu mai este valabil pentru o logică de ordinul al doilea. Dacă structura limbajului nostru este prinsă de o logică de ordin superior, pe de altă parte, un alt rezultat al metalogicii (incompletitudinea logicii de ordinul doi) ne spune că există adevăruri pe care s-ar putea să nu fim în principiu capabili să le demonstrăm. În plus, e greu de văzut cum am putea reda structura logică a limbajului nostru, care cuprinde şi termeni precum "necesar", "posibil", "contingent", fără a face apel la logica modală. Acum, dacă acceptăm ceea ce susţine Mircea Dumitru, anume că logica modală trebuie văzută ca un caz particular al logicii de ordinul doi, am putea începe să bănuim că structura limbajului nostru este, într-adevăr, cea a unei logici de ordin superior. Dispunem, cu alte cuvinte, de un limbaj natural cu o putere de expresie mai mare decât credeau unii filosofi (Quine, de pildă), dar structura acestuia face posibil să existe adevăruri pe care noi să nu le putem niciodată demonstra. Dincolo de aceste "intuiţii filosofice", cred că studiul acesta ar putea fi citit cu folos în conjuncţie cu consideraţiile mai filosofice ale profesorului Dumitru formulate în capitolul 4 al cărţii menţionate mai sus.

În fine, cel din urmă studiu, Există drepturi individuale ca drepturi naturale?, e dedicat unei tematici diferite, ce ţine de filosofia politică şi morală. Aici, împotriva unui fel de a vedea potrivit căruia drepturile oamenilor, ca şi obligaţiile acestora, derivă din instituţiile societăţii în care trăiesc, Mircea Dumitru încearcă să argumenteze, raliindu-se felului de a vedea al altor filosofi, că există drepturi ce derivă din însăşi natura umană, care sunt anterioare logic oricăror instituţii şi de care instituţiile societăţii trebuie să ţină întotdeauna cont. Argumentele pot fi urmărite cu uşurinţă de către cei familiarizaţi cu noţiuni elementare de filosofie morală şi politică, iar poziţia exprimată de autor în acest text e de natură să stârnească o polemică de amploare, mai ales datorită reacţiei, anticipată şi de autor, că argumentarea în favoarea drepturilor naturale riscă să ducă la o anulare a distincţiei dintre fapte şi valori sau, dacă e să ne întoarcem în planul limbajului, între descriptiv şi normativ.

Pentru a încheia, aş spune că această lucrare, dacă i se va acorda atenţia cuvenită, ar putea reprezenta o şansă pentru filosofia făcută în limba română. Aceasta fiindcă ea reprezintă o punte de plecare pentru mai multe dezbateri posibile, iar dezbaterile filosofice autentice sunt încă destul de rare în viaţa noastră academică.,,