SOCRATE SI ÎNVĂȚĂTURILE SALE! ( I )

La Editura Orizonturi a aparut în traducerea Mariei Ivănescu, lucrarea lui Claude Mosse, Procesul lui Socrate. Lucrarea structurata succint pe cateva capitole, ofera mai întâi o imagine referitoare la Atena anului 399 î.Hr, ca o cetate rănită, o cetate învinsă, după care apare dezbaterea politică din timpul războiului peloponeziac, dezbatere ce poate fi de o acută actualitate!

În partea a doua este prezentat Socrate cu învățăturile sale, moarea sa, pentru ca în final să se concluzioneze în legătură cu importanța istorică a procesului și a morții lui Socrate.

Dar cine a fost SOCRATE, considerat de autor, ,,unul dintre cei mai mari gânditori ai istoriei umane”. ?

Socrate s-a născut la Atena în dema Alopex, în 470 î.Hr., adică la sfârșitul războaielor medice. Mama sa, Phainarete, era moașă; tatăl său, Sophroniscos, era sculptor. Probabil că Socrate a primit educația de care aveau parte tinerii atenieni din vremea sa: a trebuit să învețe muzică, gimnastică și gramatică, adica studiul limbii bazat pe comentarii de texte.

Printre maeștrii a căror frecventare ar fi contribuit la formarea gândirii lui Socrate, Maximus din Tyr citează doua femei: Aspasia din Milet (en), o curtezană, și Diotima din Mantineea, o preoteasă. Despre prima, Platon vorbește în Menexenos, dar este evidentă ironia lui Socrate atunci când face din ea un profesor de elocință; și Xenofon vorbește de Aspasia în legătură cu Socrate, iar după Eschine, ea l-ar fi învățat pe Socrate doctrina dragostei care-i face pe oameni mai buni. Cât despre Diotima, ea este cunoscută mai ales datorită celebrului pasaj din Banchetul, unde preoteasa din Mantineea povestește nașterea lui Eros.

De la Socrate ne-a rămas principiul:"Singurul lucru pe care îl știu este că nu știu nimic". Socrate a fost atât de dur în formularea acestui principiu, fiindcă îi critica pe cei care se credeau în materie de cunoaștere alfa si omega, fără să recunoască atunci când nu știau ceva. Câtă revoltă poate exista în contemporaneitatea noastră, din partea unor indivizi pricepuți la toate !

Asupra vieții de familie a lui Socrate există câteva amănunte nu întotdeauna concordante; cert este că el s-a căsătorit cu Xantippe. Socrate a avut trei copii, Lamprocles, primul născut, Sophroniscos și Menexene.

Curajul lui Socrate merge mână în mână cu o răbdare, o simplitate și o stăpânire de sine capabile să înfrunte orice încercare; la banchete era un conviv vesel și agreabil, care bea la fel de mult ca tovarășii săi, dar fără a se cufunda vreodată în beție, așa cum li se întâmplă acestora, ispravă ce-l umplea de admirație pe Alcibiade. Mânia, ieșirile violente, dușmănia îi sunt necunoscute. Primind de la cineva o lovitură de picior, iar oamenii mirându-se de resemnarea sa, Socrate se justifica: "Dacă un măgar m-ar fi lovit cu copita, l-aș fi dat în judecată?"

Îmbrăcămintea lui Socrate era întotdeauna modestă, atât din cauza sărăciei, cât și a simplității sale; niciodată n-a fost văzut afișând o neglijență vestimentară, cum o vor face cinicii. Unii își afectează zdrențele, de aceea i-a și spus Socrate filosofului cinic care-și etala găurile hainei: "Îți văd deșertăciunea prin mantie". Lui Socrate nimic nu-i este mai străin decât aroganța, iar atunci când vede în agora Atenei obiectele de tot felul expuse de negustori admirației și lăcomiei cumpărătorilor, se mulțumește să spună: "Câte lucruri de care eu nu am nevoie există!".

S-a zis că Socrate era deosebit de urât; chel, purtând barbă, cu nasul borcănat. Alcibiade, după ce afirma în Banchetul că Socrate seamănă cu satirul Marsyas, adaugă că este asemeni acelor statui de sileni care se deschid și conțin înăuntru imaginile unor divinități, chipul lui Socrate ascunzând cel mai frumos dintre suflete, la fel cum discursurile sale aparent naive și glumețe ascund cea mai mare profunzime. Figura lui Socrate nu putea să nu-i scandalizeze pe atenieni, întrucât pentru ei frumusețea fizică era simbolul frumuseții lăuntrice și nimic nu părea a fi mai incompatibil decât urâțenia lui Socrate și puritatea sa morală.

Există precizarea făcută de Aristotel, în Metafizica sa, că Socrate a introdus în gândirea filosofică „raționamentele inductive" și „definițiile genera­le". Prin „raționamentele inductive" Stagiritul exprimă faptul că maestrul pornea de la realitățile vieții, de la faptele con­crete și particulare pe care i le oferea experiența de zi cu zi în con­tactul său permanent cu oamenii. În ce privește „definițiile generale" ele sunt în accepțiunea dată de Aristotel totuna cu noțiunile-cheie vehiculate mereu de Socrate și transmise ca atare de Platon și de Xenofon: cumpătarea, curajul, înțelepciunea ș.a. Este adevărat, după cum subliniază un mare elenist român, Șt. Bezdechi, că Socrate era „un semănător de îndoială"', că știuse să înfrunte, singur, mânia mulțimilor dezlănțuite, că asculta de „demonul său", acea „voce lăuntrică" care îl sfătuia ce să facă și de ce să se fe­rească, dar toate acestea erau puse numai și numai în slujba adevă­rului, a binelui individual și social, menite să conducă pe atenieni pe calea virtuții.

Condamnarea înțeleptului și moartea lui, bând cucuta (399 î.e.n.) a umplut de mâhnire pe toți concetățenii care l-au cunoscut. La Ate­na, în semn de doliu național, teatrele și palestrele s-au închis, măsuri cu totul excepționale pentru acele timpuri. Dar nici acuzatorii lui n-au avut o soartă mai bună - Meletos a fost condamnat la moar­te, Lycon și Anytos au cunoscut rigorile exilului. Dispariția lui So­crate de pe scena lumii grecești a reprezentat unul din momentele tulburătoare din istoria Eladei și a Umanității. Este meritul nepie­ritor al luiPlaton și Xenofon de a ne fi transmis date despre ultimele momente din viața bărbatului „cel mai liber, cel mai drept și mai înțelept" — așa cum l-a proclamat oracolul lui Apollo de la Delfi, căzut pradă particularismului mentalității unei părți din po­pulația Atenei, agitată de unii demagogi pe cât de mărginiți, pe atât de malefici.

În primul rând, acest cetățean unic, cu un respect adânc sădit față de legi, a știut ca puțini alții să distingă, în mod tranșant, în­tre ceea ce este aparentă, fenomen și strălucire trecătoare și între esență, ființarea nesupusă vicisitudinilor și capriciilor de moment. Această delimitare pe care Socrate o recomandă în permanență era cu atât mai utilă atenienilor, cu cât nicăieri n-a fost mai prețuit ca la ei spectacolul, exhibiția, în toate sensurile posibile „A fi" și „a părea" — această polaritate reprezintă cheia de boltă „a cunoașterii de sine" — principiu atât de fecund în gândirea socratică și cu ra­mificații nebănuite în istoria gândirii și culturii universale. Ca o dovada evidentă a fecundității, supraviețuirii si răspîndirii acestui postulat socratic, inspirat lui de oracolul de la Delfi, vom da, din lipsa de spațiu, un singur dar grăitor exemplu. Știți oare ce le reproșează Ovidiu în cartea a IlI-a a „Artei iubirii” femeilor în bătălia lor de afirmare în fața bărbaților? Nesocotirea acestui principiu socratic, textual reprodus de poetul latin și tomitan „Nu vă cunoaș­teți pe voi înșivă" !

Procesul

O personalitate de anvergura lui Socrate nu putea să nu ajungă să fie urâtă de vanitoși și, mai ales, neînțeleasă de spiritele mărginite, care vedeau în el doar un parazit ce se slujea de ironie, își atrăgea simpatia tinerilor și constituia un pericol pentru ordinea socială. În 398, Socrate a fost acuzat de către Meletos, Anytos și Lycon. Actul de acuzare era astfel întocmit: "Eu, Meletos, fiul lui Meletos, din dema Pitthea, acuz sub jurământ pe Socrate, fiul lui Sophroniscos, din dema Alopex. Socrate se face vinovat de crima de a nu recunoaște zeii recunoscuți de cetate și de a introduce divinități noi; în plus, se face vinovat de coruperea tinerilor. Pedeapsa cerută: moartea".

Meletos era un poet obscur, iar Lycon era retor; sufletul procesului pare să fi fost Anytos, un tăbăcar bogat care reprezenta interesele comercianților, fiind așadar puternic și influent. Socrate i-a reproșat public faptul de a nu se gândi la educația fiului său decât pentru a face din el un tăbăcar capabil să preia afacerile părintelui, de unde, conform lui Xenofon, dorința de răzbunare a lui Anytos. După toate aparențele, Anytos era sincer convins că vede în Socrate un personaj periculos.

Procesul lui Socrate nu este doar un eveniment istoric singular, irepetabil; procesul lui Socrate este procesul intentat gândirii care cercetează, dincolo de mediocritatea cotidiană, adevăratele probleme. Socrate este acela care, uimindu-ne, ne interzice să gândim potrivit unor obișnuințe dobândite. Socrate se situează așadar la antipozii confortului intelectual, ai conștiinței împăcate și ai seninătății blajine.

Adus în fața tribunalului, Socrate refuză ajutorul lui Lysias, avocat de meserie. Textul lui Platon Apărarea lui Socratereproduce probabil îndeaproape apărarea prezentată de Socrate judecătorilor. Această pledoarie se împarte în trei părți:

Socrate spune cine este și le va înfățișa judecătorilor misiunea încredințată lui de către divinitate: să deștepte conștiința contemporanilor săi. Nu reușește să-i convingă pe judecători; limbajul minciunii se dovedește mai convingător decât cel al adevărului. Judecătorii deliberează și 281 de voturi îl declară pe Socrate vinovat, contra a 278 (sau 221 după alte manuscrise). Acuzatorii ceruseră moartea, dar acuzatul era liber să facă o contrapropunere iar judecătorii urmau să aleagă una ori alta dintre pedepse.

Socrate cere să fie hrănit în pritaneu. Iată ultimul act al serioasei ironii a lui Socrate: faptul de-a cere o recompensă pentru felul cum s-a purtat nu este din partea sa sfidare, ci sinceritate. Fiindcă trebuia stabilită o sancțiune va propune o amendă de o mină, adică întreaga lui avere. Răspunsul lui Socrate le-a părut probabil judecătorilor o insultă adusă magistraților, așa încât la urne condamnarea la moarte a avut 80 de voturi mai mult decât avusese vinovăția sa.

Socrate le spune adio judecătorilor săi, făcându-i responsabili pe vecie pentru moartea sa.

Socrate a stat înlănțuit 30 de zile, dar în fiecare zi primea vizita prietenilor și se întreținea cu aceștia. Ei nu au stat degeaba și au pregătit un plan de evadare pe care Socrate îl refuză.

La data executării sentinței, toți prietenii lui Socrate erau de față cu excepția lui Aristippos, a lui Xenofon, aflat în Asia și a lui Platon, bolnav. El a fost obligat să bea o fiertură otrăvitoare de cucută.

Socrate își dedică ultimele clipe conversației cu prietenii săi pe tema nemuririi sufletului, iar cuvintele sale au fost păstrate de Platon în Phaidon. Socrate se îmbăiază pentru ultima oară și refuză să aștepte ca soarele să fi dispărut cu totul la orizont înainte de a bea otravă. Apucând cu o mână sigură vasul cu cucută, el sorbi fără ezitare sau repulsie băutura mortală. Criton, îi sunt dator lui Asclepios un cocoș, vă rog să nu uitați să i-l dați, acestea au fost ultimele sale cuvinte. Trebuie înțeleges aici, urmând sugestia lui L. Robin, că Socrate îl roagă pe Criton să aducă o jertfă zeului medicinei drept mulțumire că i-a vindecat sufletul de boala de-a fi fost unit cu un trup.

O interpretare pertinentă apare pe site/ul Asociației pentru dialog și solidaritate a avocaților, din care redăm : « In Atena, procedura penala putea fi initiala de catre orice cetatean. La data procesului lui Socrate nu exista institutia procurorului sau altceva similar. Juriul era format din 500 de barbati dintre cetatenii orasului care implinisera varsta de 30 de ani si care erau alesi, cei mai multi, dintre voluntari. Atena folosea un numar foarte mare de jurati, de la 500 pana la 1501, pentru a se asigura ca juriul este impartial si nu poate fi mituit: cine si-ar permite sa mituiasca 500 de oameni? Fiecare jurat era obligat sa jure pe zeii Zeus, Apollo si Demetra juramantul fiind urmatorul: „Voi vota in conformitate cu legile si decretele adoptate de catre Adunare si de catre Consiliu si daca nu exista lege voi vota in conformitate cu ceea ce cred eu ca este just, fara favoruri si fara ura. Voi vota numai cu privire la acuzatiile oficiale si ii voi asculta cu impartialitate atat pe acuzatori cat si pe acuzati”.  Cei mai multi dintre jurati erau probabil fermieri, aceasta fiind principala ocupatie a locuitorilor. Pentru serviciul de jurati plata oferita de stat era de 3 oboli. Juratii stateau pe banci din lemn separate de public prin bariere sau balustrade.  

 Prima utilizare a juriului in Atena a coincis cu fondarea democratiei ateniene in 590 BC. Un consiliu functiona atat ca guvern cat si ca instanta. In anul 463 BC Pericle a transferat puterea de la instantele controlate de catre aristocratii, care urmareau sa isi protejeze doar propriile interese, la instantele populare, nou formate. Din informatiile care s-au pastrat pana la noi, rezulta ca vechii greci se judecau unii cu altii foarte mult. Chiar Pericle s-a aflat in situatia de a fi dat in judecata intr-un proces civil. Instantale populare au fost desfiintate cand Roma a cucerit Atena, in anul 146 BC.  Juratii deliberau fara a discuta intre ei, fiecare isi lua propria decizie bazata pe propria interpretare a legii.  Votul se exprima prin aruncarea unor mici discuri de bronz in doua urne special inscriptionate cu „vinovat” si „achitat”. Pentru condamnare era suficienta majoritate de voturi. Patru jurati erau desemnati pentru numararea voturilor. In cazul in care mai putin de 100 de jurati votau pentru „vinovat’’, acuzatorii trebuiau sa achite costurile procesului.  In cazul lui Socrate, procedura a inceput atunci cand Meletus, un poet, l-a chemat la judecata pe Socrate in prezenta unui martor. Prin chemarea la judecata i se cerea lui Socrate sa apara fie in fata magistratului fie in fata regului Archon, intr-o cladire cu coloane care se gasea in centrul orasului si care se numea Stoa Regala, pentru a raspunde acuzatiilor de blasfemie si corupere a tineretului. Regele – dupa ascultarea lui Socrate si a lui Meletus – a decis ca procesul este admisibil in principiu conform legilor ateniene si a stabilit data audierilor preliminare (anakrisis) afisand totodata o nota publica in acest sens la Stoa Regala.

Audiere preliminare in fata magistratului la Stoa Regala au inceput cu citirea acuzatiilor scrise ale lui Meletus. Socrate a raspuns acuzatiilor. Magistratul i-a interogat pe amandoi si apoi a oferit ambilor posibilitatea de a se interoga reciproc. Gasind ca acuzatiile aduse lui Socrate sunt admisibile in principiu, magistratul a intocmit actul de acuzare oficial (rechizitoriul). Documentul continand acuzatiile aduse lui Socrate au supravietuit cel putin pana in secolul 2 dupa Ch. Diogene Laertius a consemnat acuzatiile din documentul acum pierdut: aceasta acuzare si declaratie au fost jurate de catre Meletus, fiul lui Meletus din Pitthos, impotriva lui Socrate, fiul lui Sofroniscus din Alopece: Socrate este vinovat pentru ca a refuzat sa recunoasca zeii recunoscuti de catre stat si a introdus noi divinitati. Este deasemenea vinovat pentru ca a corupt tineretul. Pedeapsa ceruta este moartea. Procesul lui Socrate a avut loc in Instanta Populara, aflata in agora, si a durat peste 9-10 ore. Juriul era format din 500 de barbati cu vaste de peste 30 de ani alesi prin tragere la sorti.

Etapa stabilirii vinovatiei

    Procesul a inceput dimineata cu citirea de catre crainic a actului oficial de acuzare impotriva lui Socrate. Acuzarea a luat prima cuvantul. Cei trei acuzatori, Meletus, Anytus si Lycon, au vorbit 3 ore (timpul era masurat de un ceas cu apa) pentru a prezenta agumentele care sustineau capetele de acuzare, din care nu s-a mai pastrat nici macar unul singur.

 Cel mai cunoscut si influent dintre cei trei acuzatori, Anytus, a fost considerat ca fiind forta decizionala din spatele aducerii in judecata a lui Socrate. Platon ofera in Meno un posibil indiciu cu privire la animozitatea dintre Anytus, politician care provenea dintr-o familie de tabacari, si Socrate. Platon spune ca afirmatia lui Socrate cum  ca nici cel mai maret om de stat din istoria Atenei nu are nimic de oferit cu privire la intelegerea virtutilor l-ar fi infuriat pe Anytus. Anytus l-ar fi atentionat pe Socrate: “’Socrate, cred esti prea dispus sa vorbesti oamenii de rau: si, daca vrei sfatul meu, iti recomand sa fii mai atent”’. In plus, Anytus a mai avut si un alt conflict, personal, cu Anytus si care viza relatia lui Socrate cu fiul lui acestuia. Platon spune ca Socrate s-ar fi referit la fiul lui Anytus ca fiind o persoana careia nu ii lipsea spiritul. Anytus in mod sigur a dezaprobat relatia fiului sau cu Socrate mai ales ca Socrate, ne spune Xenofon, l-a sfatuit pe fiu sa inceteze sa mai lucreze ca tabacar, la fel ca tatal sau Anytus, considerand aceasta munca ca fiind una de sclav. Fara un sfatuitor grijuliu, Socrate a prezis ca tanarul va manifesta inclinatii rusinoase si se va indrepta cu siguranta spre viciu.

 Constituie inca obiect de disputa intre istorici daca acuzatorii si-au indreptat mai mult atentia asupra pretinselor crime religioase sau asupra celor politice. I.F. Stone argumeneteaza ca “’atenienii erau obisnuiti sa auda cum zeii sunt nerespectati atat in teatrul de comedie cat si in cel tragic. De exemplu Aristofan, in piesa Norii se intreba daca ploia inseamna ca Zeus face pipi printr-o sita pentru ca a ratat olita de noapte si nu s-a obosit nimeni sa il acuze de blasfemie. Dupa cum se vede era permis ca cineva, in acelasi oras si in acelasi secol sa il trateze pe Zeus ca pe un bosorog promiscuu, incornorat de nevasta-sa. Cu siguranta vederile politice ale lui Socrate, si nu cele filozofice sau teozofice, i-au facut probleme.’’ Un important sprijin al teoriei lui I.F.Stone este un comentariu facut cu privire la procesul lui Socrate de cineva care nu i-a fost discipol. In 345 BC, faimosul orator Aechines a spus juriului: “Barbati ai Atenei, l-ati executat pe Socrate, sofistul, pentru ca a fost in mod limpede responsabil pentru educatia lui Critias, unul dintre cei 30 lideri anti-democratici’’.

 James Colaico insa considera ca faptele de blasfemie au primit mai multa atentie decat faptele politice, concluzie sustinuta si de Platon in a sa Apoligia. Colaico prezuma ca Platon nu ar fi avut nici un motiv sa nu prezinte argumentele lui Socrate privind acuzatiile politice si sa se rezume doar la cele care priveau acuzatia de blasfemie.  Pietatea, valoarea incalcata prin blasfemie, avea pentru atenieni un inteles larg. Ea includea nu doar respectful fata de zei dar si respectful fata de morti si strabuni. Individul lipsit de pietate – blasfemiatorul - era vazut ca un focar contagios care, lasat necontrolat sau nepedespsit, ar fi putut aduce asupra orasului mania zeilor – Atena, Zeus sau Apollo – sub forma ciumei sau a sterilitatii. Religia plina de ritualuri a atenienilor nu presupunea scriptura, biserica sau preoti. Mai degraba se cerea – in plus fata de credinta in zei – observarea ritualurilor, rugaciunilor si oferirea de sacrificii.  

Xenofon indica ca acuzatia de blasfemie impotriva lui Socrate consta in aceea ca a primit comunicare divina (o voce sau un semn) care l-a indrumat spre evitarea politicii si concentarea asupra misiunii sale filozofice. O acuzatie atat de vaga de blasfemie i-a invitat practic pe jurati sa proiecteze asupra lui Socrate multe si variate revendicari. 

Daca insa I.F. Stone are dreptate, cea mai grava acuzatie impotriva lui Socrate priveste asocierea sa cu Critias, crudul lider al celor 30 de tirani. Cu privire la acuzatia ca invataturile sale despre morala au furnizat o acoperire de tip intelectual pentru revolta antidemocratica a lui Critias si a cohortelor sale, Socrate si-a declinat raspunderea. El a argumentat ca niciodata nu a pretins ca este un invatator ci doar o persoana care a raspuns atenielor la intrebari, atunci cand acestia i-ai cerut opinia. De altfel, a spus el, daca Critias i-ar fi inteles cuvintele nu ar fi pornit niciodata revoltele sangeroase din 404-403.

Ceea ce este lipseste cu desavarsire din apararea lui Socrate, daca ar fi sa luam sa ne luam dupa lucrarile lui Platon si Xenofon, este pledoaria pentru mila care se facea in mod obisnuit in fata juriilor din Atena. Era o practica obisnuita apelul la simpatia juratilor prin prezentarea in proces a vaduvelor si copiilor. Socrate s-a multumit sa aminteasca juriului ca are o familie. Nici sotia si nici unul dintre cei 3 fii ai sai nu au fost prezenti la proces. Mai mult decat atat, Socrate si-a aratat dispretul fata de aceasta practica considerand-o ca rusinoasa pentru sistemul juridic al Atenei.
    Dupa cele 3 ore in care Socrate si-a sustinut apararea, crainicul instantei a cerut juratilor sa ia o decizie prin vot punand bilele de vot in doua urne – una pentru votul „vinovat” si una pentru votul „achitare”. Fara un judecator care sa le ofere instructiuni cu privire la modul in care se interpreteaza acuzatiile sau legea, fiecare jurat se straduia singur sa inteleaga ceva despre proces si despre vinovatia sau nevinovatia lui Socrate. Cand au fost numarate voturile, 280 de jurati l-au gasit pe Socrate vinovat si 220 de jurati au cerut achitarea lui.

Etapa stabilirii pedepsei

    Dupa condamnarea lui Socrate printr-un vot relativ strans, procesul a intrat in faza aplicarii pedepsei. Daca acuzatul era condamnat, se trecea la etapa a doua a procesului si anume stabilirea pedepsei. Acuzatorii cat si acuzatii propuneau o pedeapsa si juriul alegea dintre cele doua optiuni prezentate de parti. Pedepsele puteau fi alese din urmatoarea lista: moartea, inchisoarea, pierderea drepturilor civile (dreptul de vot, dreptul de a fi jurat, drepul de a vorbi in Adunare), exilul si amenzile.  Fiecare parte, acuzatori si acuzat, au avut asadar posibilitatea sa propuna o pedeaspa. Dupa ascultarea argumentelor, juratii trebuiau sa aleaga care dintre cele doua pedepse urma sa fie adoptata.  Acuzatorii lui Socrate au propus pedeapsa cu moartea. Facand aceasta propunere acuzatorii se asteptau ca Socrate sa ceara pedeapsa cu exilul, ceea ce i-ar fi multumit si pe acuzatori si pe jurati. In schimb, Socrate a propus cu mult curaj juriului sa il premedieze si nu sa il pedepseasca. Dupa spusele lui Platon, Socrate a cerut 3 prinzuri in Prytaneum, o sala de mese publica din Atena. Socrate trebuie sa fi stiut ca propunerea sa va infuria juriul. I.F. Stone noteaza ca „Socrate s-a purtat mai mult ca un picador care incerca sa infurie taurul decat ca un acuzat care incearca sa calmeze juriul”. Atunci de ce a propus o pedeapsa depre care stia sigur ca fi respinsa? Singurul raspuns este ca Socrate era gata sa moara. Pentru a-si incheia propunerea de pedeapsa, Socrate a mai cerut, fara tragere de inima, sa i se aplice o amenda constand intr-o cantitate de argint (1 mina)  – cam 1/5 din modestul sau venit. Platon si alti sustinatori ai sai au ridicat oferta la o suma de 30 de ori mai mare propunand sa acopere ei diferenta. Cei mai multi intre jurati au considerat ca, si asa, amenda nu este o pedeapsa suficienta pentru un acuzat caruia nu ii parea rau de faptele sale. La votul final, o mai mare majoritate decat cea care a votat condamnarea a votat pedeapsa cu moartea. Potrivit lui Diogenes Laertius, 360 de jurati au votat pentru pedeapsa cu moartea si 140 pentru amenda. Conform legilor Atenei, executarea pedespsei cu moartea se facea prin a bea o cupa de otrava si anume cucuta.

In Apologia lui Platon, procesul se incheie cu Socrate care rosteste cateva cuvinte memorabile astfel incat oficialii instantei sa isi incheie munca. El le-a spus ca stie ca condamnarea a fost determinata de faptul ca „nu am vrut sa ma adresez voua asa cum voua v-ar fi fost pe plac’’. El a prezis ca istoria va privi condamnarea sa ca „rusinoasa pentru Atena” desi el marturiseste ca nu doreste nici un rau juratilor care l-au condamnat. La final, in timp ce era condus spre inchisoare, Socrate a rostit celebrele cuvinte: „Ora plecarii a sosit si noi mergem pe drumurile noastre – eu sa mor si tu sa traiesti. Care dintre noi se indreapta spre o soarta mai buna numai zeii o stiu.” Se crede insa ca aceste cuvinte apartin lui Platon pentru ca nu se cunoaste ca procedura ateniana sa fi permis condamnatului sa mai vorbeasca dupa ce i-a fost stabilita sentinta.
    Socrate si-a perecut ultimele ore intr-o celula din inchisoarea din Atena. Ruinele inchisorii exista si astazi. Cucuta care i-a pus capat vietii nu a actionat nici rapid si nici fara dureri ci mai degraba a produs paralizia sistemului nervos central.

Cei mai multi vad in condamnarea si executarea lui Socrate o alegere deliberata facuta de insusi faimosul filozof. In cele doua scrieri despre acest proces, ramase de la Platon si Xenofon, Socrate nu face nici un efort sa convinga juratii ci mai degraba le tine cursuri de filozofie si logica si ii provoaca.
    Procesul lui Socrate, in fapt cea mai interesanta sinucidere pe care lumea a vazut-o, a produs primul martir al dreptului de a vorbi liber. »