Așa cum am scris în urmă cu un an , problema
examenului de Bacalaureat este una complexă și implică o multitudine de factori,
începând cu procentul din PIB alocat Educației, cu modalitatea de motivare a dascălilor și a elevilor, cu modul în care este organizat sistemul de învățământ românesc,
examenele naționale, maniera de predare,
de selectie a elevilor pe filiere, profile și specializări, și continuând cu felul in care
societatea încurajează elevii sa se
pregateasca pentru a ocupa un loc de muncă, pe piata forței de muncă, cu modalitatea de realizare a curriculei școlare, cu felul de realizare a subiectelor de catre asa zisii experti, aflati in afara
spatiului real al școlii românești, cu birocrația MECTS și a școlii românești, cu maniera de ocupare a funcțiilor de conducere din inspectoratele școlare și școlile din România, precum și cu maniera de colaborare dintre școală - familie - societate etc, etc.
În urmă cu un an eram
revoltat fată de maniera barbară în care a fost sacrificată o generație, și
eram uimit cum părinți, elevi, profesori, societate civilă, asistau cu
neputință la acel carnagiu, fără a mai avea puterea de revoltă ! Nu este
posibil să sacrifici o generație, știind că sistemul de educație este profund
deformat, iar elevii să fie singurii sacrificați, în timp ce toti ceilalți
actori ai sistemului educațional să stea profund neclintiți și mai mult unii dintre ei să îi acuze pe elevi că nu mai învață!
Pentru că este de
actualitate și întrevăd că și în acest an vom scrifica o altă generație de
tineri, redau încă o dată câteva dintre reflecțiile redate în urmă cu câțiva ani în marginea „Insemnările despre educație” ale celui care a fost
un geniu al umanității și care a detestat școala din timpul său, datorită
disprețului manifestat față de tineri ! Scriam cu ani în urmă....
„Poate ar trebui
ca aceia care se îndreaptă către profesia de dascăl să reflecteze asupra
„Însemnărilor despre educaţie” ale celui care a fost ALBERT EINSTEIN,
considerat un geniu al umanităţii.
Reflecţiile sale
au în vedere sistemul de învăţământ în genere, rolul dascălului în educaţie,
rolul şcolii şi al societăţii în devenirea personalităţii, metodele şi
mijloacele pentru formarea tinerilor. Ceea ce ar trebui să însemne toate
acestea, reprezintă depăşirea metodelor si viziunii existente în timpul în care
marele fizician a cunoscut pe timpul şcolarităţii din vremea sa. Pentru A.
Einstein, şcoala şi sistemul de educaţie erau cuprinse de o rigiditate
intelectuală, instrumente pentru transmiterea unei cantităţi maxime de
cunoştinţe către tânăra generaţie.
Dascălii erau
priviţi drept „sergenţi de instrucţie”, unul dintre aceştia adresându-i: „Nu
are să fie nimic de capul tău, Einstein.” Mai mult, pentru că nu prefera să
toceacă pe dinafară, cum procedau cei mai mulţi dintre colegii săi, s-a înscris
la un Institut de tehnologie din Zurich, fără să-şi fi luat diploma de liceu.
Iar ca student a fost tot mediocru deoarece il irita programa de studii dar
încerca să-şi urmeze propriile preocupări ştiinţifice. A terminat facultatea
numai datorită prietenului său Marcel Grossman, cel care frecventa cursurile si
îi punea la dispozitie notiţele. Mai târziu avea să noteze: „ despre studenţie.
El, studentul ireproşabil, iar eu, dezordonatul şi visătorul. El în termeni
buni cu profesorii, eu, un paria nemulţumit şi prea puţin iubit”.
Pornind de la o
asemenea trăire, peste ani A. Einstein a dorit să lase pentru cei care trebuie
să-i pregătească câteva reflecţii.
Şcoala, considera
Einstein, trebuie să servească vieţii. Ea are menirea de a dezvolta la tineri
calităţi şi capacităţi care să prezinte valoare pentru bunăstarea societăţii,
altfel „cunoştinţele sunt ceva mort”. Iar cea mai importantă metodă de educaţie
este aceea „ de a-i antrena pe tineri într-o activitate efectivă”. Numai în
asemenea condiţii tânărul are plăcerea de a munci în şcoală, numai astfel el
preferă activitatea în şcoală, zilelor de vacanţă”. Metodele fricii, forţei şi
autorităţii artificiale, erau pentru marele fizician considerate ca fiind
„lucrul cel mai rău pentru şcoală”, deoarece „un asemenea tratament distruge
sentimentele sănătoase, sinceritatea şi încrederea în sine a tînărului. Ea
produce supusul umil”.
La începutul
secolului XX, un grup important de pedagogi, psihologi, medici şi dascăli acuzau cu vehemenţă instituţia şcolară pentru lipsa ei de adecvare la nevoile copiilor
şi la cerinţele pieţei muncii. Şcoala, considerau ei, deformează copilul în loc
sa-l formeze, îi închide orizontul în loc să î-l deschidă, îl obligă la
nemişcare, lipsă de reacţie şi deci, nu-l pregăteşte pentru viaţă.
Fără îndoială, este
adevărat că acela care învaţă trebuie să-şi construiască cunoaşterea prin
intermediul propriei înţelegeri şi că nimeni nu poate face acest lucru în locul
său. Dar nu este mai puţin adevărat că această construcţie personală este
favorizată de interacţiunea cu alţii, care, la rândul lor, învaţă. Altfel spus,
dacă elevii îşi construiesc cunoaşterea proprie, nu înseamnă însă că fac acest
lucru singuri, în izolare. Să nu uităm că omul este fundamental social.
Promovarea
învăţării active presupune şi încurajarea parteneriatelor în învăţare. In fapt,
adevărata învăţare, aceea care permite transferul achiziţiilor în contexte noi
este nu doar simplu activå, individual activă, ci INTERACTIVĂ!
Aspectul social
al învăţării a fost reliefat de Jerome Bruner încå din anii 60. El avanseazå
conceptul de reciprocitate definit ca „o nevoie umană profundă de a da o
replică altcuiva şi de a lucra împreunå cu alţii pentru atingerea unui
obiectiv“. Reciprocitatea este un stimulent al învăţării: „Când acţiunea comună
este necesară, când reciprocitatea este activatå în cadrul unui grup în vederea
obţinerii unui rezultat, atunci par så existe procese care stimulează învăţarea
individuală şi care conduc pe fiecare la o competentå cerută de constituirea
grupului.“ (Bruner, 1966)
Nu numai
cercetarea, dar şi experienţele cadrelor didactice cu metodele colaborative
evidenţiază efectul benefic al interacţiunii elevilor. Gruparea şi sarcinile în
care membrii grupului depind unul de celălalt pentru realizarea rezultatului
urmărit arată că:
– elevii se
implicå mai mult în învăţare decât în abordårile frontale sau individuale;
– elevii odată
implicaţi îşi manifestă dorinţa de a împărtăşi celorlalţi ceea ce
experimenteazå, iar aceasta conduce la noi conexiuni în sprijinul înţelegerii;
– elevii acced la
înţelegerea profundă atunci când au oportunităţi de a explica şi chiar preda
celorlalţi colegi ceea ce au învăţat...................”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu