REFLECȚII DESPRE EDUCAȚIE

Așa  cum am scris în urmă cu un an , problema examenului de Bacalaureat  este una  complexă și implică o multitudine de factori, începând cu procentul din PIB alocat Educației, cu modalitatea de motivare a dascălilor și a elevilor, cu modul în care este organizat sistemul de învățământ românesc, examenele  naționale, maniera de predare, de selectie a elevilor pe filiere, profile și specializări, și continuând cu felul in care societatea încurajează  elevii sa se pregateasca pentru a ocupa un loc de muncă, pe piata forței de muncă,  cu  modalitatea de realizare a curriculei școlare, cu felul de realizare a subiectelor de catre asa zisii experti, aflati in afara spatiului real al școlii românești, cu birocrația MECTS și a școlii românești, cu maniera de ocupare a funcțiilor de conducere din inspectoratele școlare și școlile din România, precum și cu maniera de colaborare dintre școală - familie - societate etc, etc.

În urmă cu un an eram revoltat fată de maniera barbară în care a fost sacrificată o generație, și eram uimit cum părinți, elevi, profesori, societate civilă, asistau cu neputință la acel carnagiu, fără a mai avea puterea de revoltă ! Nu este posibil să sacrifici o generație, știind că sistemul de educație este profund deformat, iar elevii să fie singurii sacrificați, în timp ce toti ceilalți actori ai sistemului educațional să stea profund neclintiți și mai mult unii dintre ei  să îi acuze pe elevi că nu mai învață!

Pentru că este de actualitate și întrevăd că și în acest an vom scrifica o altă generație de tineri, redau încă o dată câteva dintre reflecțiile redate în urmă cu câțiva ani în marginea „Insemnările despre educație” ale celui care a fost un geniu al umanității și care a detestat școala din timpul său, datorită disprețului manifestat față de tineri ! Scriam cu ani în urmă....

„Poate ar trebui ca aceia care se îndreaptă către profesia de dascăl să reflecteze asupra „Însemnărilor despre educaţie” ale celui care a fost ALBERT EINSTEIN, considerat un geniu al umanităţii.

Reflecţiile sale au în vedere sistemul de învăţământ în genere, rolul dascălului în educaţie, rolul şcolii şi al societăţii în devenirea personalităţii, metodele şi mijloacele pentru formarea tinerilor. Ceea ce ar trebui să însemne toate acestea, reprezintă depăşirea metodelor si viziunii existente în timpul în care marele fizician a cunoscut pe timpul şcolarităţii din vremea sa. Pentru A. Einstein, şcoala şi sistemul de educaţie erau cuprinse de o rigiditate intelectuală, instrumente pentru transmiterea unei cantităţi maxime de cunoştinţe către tânăra generaţie.

Dascălii erau priviţi drept „sergenţi de instrucţie”, unul dintre aceştia adresându-i: „Nu are să fie nimic de capul tău, Einstein.” Mai mult, pentru că nu prefera să toceacă pe dinafară, cum procedau cei mai mulţi dintre colegii săi, s-a înscris la un Institut de tehnologie din Zurich, fără să-şi fi luat diploma de liceu. Iar ca student a fost tot mediocru deoarece il irita programa de studii dar încerca să-şi urmeze propriile preocupări ştiinţifice. A terminat facultatea numai datorită prietenului său Marcel Grossman, cel care frecventa cursurile si îi punea la dispozitie notiţele. Mai târziu avea să noteze: „ despre studenţie. El, studentul ireproşabil, iar eu, dezordonatul şi visătorul. El în termeni buni cu profesorii, eu, un paria nemulţumit şi prea puţin iubit”.

Pornind de la o asemenea trăire, peste ani A. Einstein a dorit să lase pentru cei care trebuie să-i pregătească câteva reflecţii.

Şcoala, considera Einstein, trebuie să servească vieţii. Ea are menirea de a dezvolta la tineri calităţi şi capacităţi care să prezinte valoare pentru bunăstarea societăţii, altfel „cunoştinţele sunt ceva mort”. Iar cea mai importantă metodă de educaţie este aceea „ de a-i antrena pe tineri într-o activitate efectivă”. Numai în asemenea condiţii tânărul are plăcerea de a munci în şcoală, numai astfel el preferă activitatea în şcoală, zilelor de vacanţă”. Metodele fricii, forţei şi autorităţii artificiale, erau pentru marele fizician considerate ca fiind „lucrul cel mai rău pentru şcoală”, deoarece „un asemenea tratament distruge sentimentele sănătoase, sinceritatea şi încrederea în sine a tînărului. Ea produce supusul umil”.

La începutul secolului XX, un grup important de pedagogi, psihologi, medici şi dascăli acuzau cu vehemenţă instituţia şcolară pentru lipsa ei de adecvare la nevoile copiilor şi la cerinţele pieţei muncii. Şcoala, considerau ei, deformează copilul în loc sa-l formeze, îi închide orizontul în loc să î-l deschidă, îl obligă la nemişcare, lipsă de reacţie şi deci, nu-l pregăteşte pentru viaţă.

Fără îndoială, este adevărat că acela care învaţă trebuie să-şi construiască cunoaşterea prin intermediul propriei înţelegeri şi că nimeni nu poate face acest lucru în locul său. Dar nu este mai puţin adevărat că această construcţie personală este favorizată de interacţiunea cu alţii, care, la rândul lor, învaţă. Altfel spus, dacă elevii îşi construiesc cunoaşterea proprie, nu înseamnă însă că fac acest lucru singuri, în izolare. Să nu uităm că omul este fundamental social.

Promovarea învăţării active presupune şi încurajarea parteneriatelor în învăţare. In fapt, adevărata învăţare, aceea care permite transferul achiziţiilor în contexte noi este nu doar simplu activå, individual activă, ci INTERACTIVĂ!

Aspectul social al învăţării a fost reliefat de Jerome Bruner încå din anii 60. El avanseazå conceptul de reciprocitate definit ca „o nevoie umană profundă de a da o replică altcuiva şi de a lucra împreunå cu alţii pentru atingerea unui obiectiv“. Reciprocitatea este un stimulent al învăţării: „Când acţiunea comună este necesară, când reciprocitatea este activatå în cadrul unui grup în vederea obţinerii unui rezultat, atunci par så existe procese care stimulează învăţarea individuală şi care conduc pe fiecare la o competentå cerută de constituirea grupului.“ (Bruner, 1966)

Nu numai cercetarea, dar şi experienţele cadrelor didactice cu metodele colaborative evidenţiază efectul benefic al interacţiunii elevilor. Gruparea şi sarcinile în care membrii grupului depind unul de celălalt pentru realizarea rezultatului urmărit arată că:

– elevii se implicå mai mult în învăţare decât în abordårile frontale sau individuale;

– elevii odată implicaţi îşi manifestă dorinţa de a împărtăşi celorlalţi ceea ce experimenteazå, iar aceasta conduce la noi conexiuni în sprijinul înţelegerii;

– elevii acced la înţelegerea profundă atunci când au oportunităţi de a explica şi chiar preda celorlalţi colegi ceea ce au învăţat...................”