Câștigarea alegerilor prezidențiale de către Traian Băsescu a impus o serie de analize, dezbateri, opinii, mai ales în tabăra partidelor de opoziție. Cum în România nu există analize obiectivate științific decât cu unele excepții, apariția unora care au elemente de profunzime, produce în cadrul partidelor reacții de respingere, îndeosebi din partea celor care sunt vizați. Mentalitatea păguboasă este prezentă și la anumiți actori politici, care încearcă tot felul de tertipuri și explicații care nu îi onorează. Trebuie ca să învățăm cu toții o lecție simplă, și anume că atunci când reprezinți vârful de lance al unui partid și nu reușești în tot ceea ce întreprinzi, este bine să te retragi împreună cu cei care ai gestionat un eșec.
Personaje politice din cadrul PSD au oferit explicații în legătură cu esecul alegerilor din decembrie, având în atenție îndeosebi elementele de la vârful piramidei. Interesante sunt si elementele de la baza piramidei. Și aici cred că din teritoriu pot fi oferite o serie de concluzii de către cei care pot ajunge la descifrarea acestora.
Înainte de a oferi câteva concluzii de la baza piramidei, consider interesantă analiza facută în cadrul Institutului „Ovidiu Șincai”cu referire la alegerile prezidențiale din 22 noiembrie si 6 decembrie 2009. Iată concluziile acestui studiu:
„Pierderea pe ultimii metri ai cursei electorale a funcţiei prezidenţiale şi consecinţa sa directă, rămânerea PSD în opoziţie, redeschide lupta pentru conducerea partidului şi definirea unor noi linii politice. Înfrângerea lui Mircea Geoană (mai ales în condiţiile în care a avut loc) nu reprezintă doar o pierdere personală ci şi o pierdere majoră
pentru PSD, pentru membrii impresionantei coaliţii care l-a susţinut şi pentru România.
Sursă şi simbol al acestei pierderi, Mircea Geoană nu poate rămâne în afara răspunderii, continuând "business as usual". Pot fi identificate două curente în PSD, în raport de strategia politică pentru anii următori: i) cei care doresc rămânerea partidului în opoziţie şi reorganizarea sa pentru câştigarea următoarelor alegeri locale, parlamentare, europene şi prezidenţiale; ii) cei care nu exclud un armistiţiu cu Traian Băsescu şi chiar intrarea condiţionată la guvernare, menţinerea statului de drept fiind însă condiţia non-negociabilă. Geometria acestor curente este una variabilă, în curs de cristalizare. Cu cât, însă, cristalizarea şi formarea unei mase critice va dura mai mult, cu atât partidul va avea mai mult de suferit şi costurile reabilitării vor fi mai mari.
În prezent cristalizarea amintită este încetinită dacă nu chiar blocată de două teze:
a) PSD şi Mircea Geoană sunt câştigătorii morali ai alegerilor prezidenţiale sau măcar cei care au obţinut un rezultat atât de bun, încât menţinerea aceleiaşi conduceri este deopotrivă echitabilă şi oportună; b) PSD are nevoie de reformă, dar întrucât schimbarea conducerii trebuie să fie consecinţa reformei, ea nu poate fi operată înainte ca proiectul reformei să fie elaborat şi adoptat. Ambele teze sunt eronate: PSD a pierdut şi aceasta, în primul rând, din cauza stilului de conducere şi a personalităţii lui Mircea Geoană (şi a principalilor lideri care l-au susţinut), ceea ce face ca păstrarea acestuia în fruntea partidului să împiedice lansarea reformei, iar retragerea sa (de altfel promisă, în cazul pierderii alegerilor prezidenţiale şi perfect coerentă cu practica democraţiilor consolidate) premisa sau începutul reformei. Pe de altă parte, esenţial este că păstrarea sau schimbarea conducerii nu sunt premii sau sancţiuni pentru performanţele sau erorile trecute. Trecutul oferă doar indicii de la care pornind se poate aprecia folosul pe care un lider îl poate aduce în viitor celor pe care îi conduce. De aceea, dezbaterea asupra înlocuirii lui Mircea Geoană trebuie să fie raţională, iar nu emoţională. În acest sens, concluzia trebuie trasă pe baza răspunsului la următoarele întrebări tehnice: 1) Poate fi Mircea Geoană desemnat în viitor drept candidat cu şanse al PSD pentru alegerile prezidenţiale, în condiţiile în care legăturile sale cu lumea interlopă nu pot fi elucidate? (Spre deosebire de politicienii acuzaţi pentru corupţie, care beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi îşi pot dovedi inocenţa în faţa curţilor de judecată, natura relaţiei dintre Mircea Geoană şi Sorin Ovidiu Vântu nu poate fi elucidată prin nicio procedură publică şi ea va fi un handicap atâta timp cât sutele de mii de victime ale FNI nu vor fi despăgubite.) 2) Poate fi Mircea Geoană o locomotivă electorală pentru PSD în viitor, obţinând un procent de susţinere populară peste cel cu care este creditat partidul, în măsura în care în trecut nu a fost niciodată într-o asemenea poziţie? 3) Va putea Mircea Geoană să mai mobilizeze coaliţia care l-a sprijinit în alegerile prezidenţiale din 2009, în condiţiile în care viitorul său contracandidat nu va mai fi Traian
Băsescu? 4) Poate fi Mircea Geoană cel mai bun negociator cu Traian Băsescu şi PD-L, în măsura în care se va decide asocierea cu aceştia la guvernare, ori se va dori stabilirea unui aranjament onorabil pentru protejarea aleşilor locali ai PSD, în condiţiile în care se va prezenta la asemenea negocieri de pe poziţia învinsului? 5) Va putea Mircea Geoană să se opună eficient şi credibil modificării Constituţiei, în sensul slăbirii Parlamentului şi
promovării unui stat autoritar prezidenţialist, în condiţiile în care a promis public că va susţine şi aplica reformele promovate de Preşedintele Băsescu? 6) Poate Mircea Geoană să menţină unitatea PSD, în condiţiile în care nu poate oferi pe termen scurt şi mediu, nici o opoziţie eficientă, celor care o doresc, nici revenirea la guvernare, celor care o reclamă?
Dacă majoritatea acestor întrebări primeşte un răspuns negativ, înseamnă că schimbarea la vârful PSD este singura care poate oferi şansa unei noi dinamici acestui partid şi este cu atât mai bine cu cât ea are loc mai repede. Pe un atare fundal, chiar dacă posibilii candidaţi ar avea calităţi individuale mai mici decât Mircea Geoană, păstrarea status quo-ului este soluţia cea mai proastă, întrucât ea lipseşte de dinamică procesul necesar de reformare internă şi de negocieri politice.
Întrucât, însă, de la alegerea lui Mircea Geoană, PSD funcţionează ca o confederaţie de partide judeţene şi, ca atare, nu a putut genera nici lideri naţionali noi nici o strategie naţională coagulantă (care să ofere şi criterii pentru alegerea conducerii apte să o implementeze), apare necesară alegerea imediată a unei conduceri stabile. În consecinţă, singura soluţie realistă este alegerea unei conduceri colective (care să adune principalele curente ale partidului) chemate să pregătească un nou statut, să relanseze dezbaterea ideologică internă, să stabilizeze situaţia politică în raport cu adversarii şi aliaţii şi să creeze cadrul pentru apariţia naturală a acelor personalităţi care pot fi chemate să conducă România în încercările viitorului.
Social-democraţii se vor afla în prima parte a anului 2010 sub o presiune multiplă: a militanţilor partidului, care vor dori să obţină sprijinul PSD în faţa concedierilor pe criterii politice (este previzibil faptul că „reforma statului” sub forma concedierilor îi va afecta mai mult pe membrii PSD şi PNL); a lui Traian Băsescu şi PDL, care vor încerca atât să influenţeze formarea unei conduceri "prietene" în PSD, cât şi să determine spargerea fiefurilor electorale ale stângii prin presiuni asupra aleşilor locali; a mass-media şi formatorilor de opinie, care vor cere, din nou, „reformarea partidului”; a votanţilor, care aşteaptă de la partidul căruia i-au acordat încrederea să acţioneze în Parlament spre a le oferi sprijin pentru a trece mai uşor prin criza economică.
Modul în care PSD va face faţă acestor presiuni este legat şi de răspunsurile pe care le vor aduce Consiliul Naţional şi Congresul partidului programate în februarie şi martie.
Câteva concluzii sunt indubitabile:
După 2004 PSD a devenit un partid de rangul doi, care a avut rezultate electorale acceptabile (victorii la limită în 2008 şi în alegerile pentru PE din 2009), dar care nu au fost transformate în câştiguri strategice. Intrarea la guvernare în calitate de partener minor al PD-L este cel mai semnificativ moment pentru pierderea de către
social-democraţi a iniţiativei strategice.
Fragmentarea internă a PSD, mascată sub lozinca „democraţiei de partid”, a ajuns la un nivel periculos. Cauza esenţială a fragmentării PSD se găseşte în politica alianţelor interne pe care Mircea Geoană le-a generat în decursul anilor. Încă de la începutul mandatului de preşedinte al partidului, Mircea Geoană a avut de concurat
cu influenţa remanentă a principalilor lideri naţionali ai PSD şi de surmontat lipsa unor rădăcini autentice în această formaţiune (fiind acuzat că iniţial a cochetat cu ideea înscrierii în PNŢ-CD, iar apoi în ApR). De aceea, autoritatea sa a fost deseori contestată iar legitimitatea discutată. Spre a face faţă situaţiei Mircea Geoană a
căutat sprijin în rândul liderilor locali, oferind în schimb prioritate agendelor acestora. Astfel, în condiţiile înmulţirii agendelor concurente şi a variabilelor locale în funcţie de care trebuiau adoptate deciziile la centru, coagularea unei strategii naţionale coerente şi durabile a devenit imposibilă. În acelaşi timp, spre a-şi mări spaţiul de manevră Mircea Geoană a încurajat rivalităţile interne. În funcţie de derularea acestora a fluctuat sursa influenţei informale în adoptarea deciziilor. De aici au provenit oscilaţiile politice care au deplasat partidul cu o viteză, exclude orice fermitate strategică, de la opoziţia faţă de Guvernul Tăriceanu la susţinerea acestuia şi, de aici, în Guvernul Boc, spre a reveni în mai puţin de un an în opoziţie alături de PNL. Nu există nici un fel de argumente spre a crede că modificarea acestei politici poate fi operată tocmai de cel care a inventat-o, cu atât mai mult cu cât nu există nicio bază de reconciliere între Mircea Geoană şi liderii naţionali.
Obiectivul victoriei împotriva lui Traian Băsescu şi cel al revenirii la guvernare în siajul acesteia, au fost în permanenţă factorul de coeziune şi steaua călăuzitoare a tuturor grupărilor PSD. Ratarea acestor obiective şi nevoia reluării iniţiativei strategice a PSD, prin schimbarea radicală a concepţiei managementului de partid,
îl lipseşte pe Mircea Geoană de capacitatea de a face o ofertă coagulantă şi reală liderilor locali pe care s-a sprijinit până acum. În plus, menţinerea echilibrului intern, indispensabil unei politici eficiente de promovat sub presiunea lui Traian Băsescu, este imposibil de realizat de către Mircea Geoană atâta timp cât acesta nu este în poziţia de a negocia cu actuala putere nici intrarea la guvernare, dorită de unii, nici protejarea partidului în opoziţie, dorită de alţii. În acest context, cei care doresc cu putere guvernarea nu vor accepta rămânerea în opoziţie sub conducerea lui Geoană, iar cei care preferă opoziţia nu vor accepta să-l mandateze a tranzacţiona cu puterea; ambele grupări se vor teme că, de pe poziţia de perdant, este prea slab spre a îndeplini asemenea misiuni fără excese sau cedări riscante.
Tensiunile astfel create riscă să ducă la fracturarea PSD.
Politica de resurse umane a PSD, marcată de clientelism, nepotism şi de imprevizibilitatea criteriilor de selecţie/numire, a avut ca rezultat reducerea dramatică a gradului de militantism în rândul membrilor de partid şi pierderea unor specialişti şi experţi valoroşi care în anii anteriori dădeau vigoare şi forţă partidului şi îi confereau imaginea unui partid al competenţei profesionale şi administrative.
Încă din 2005-2006, pe fondul unei retorici politicianiste folosite mai ales în campaniile electorale, proiectele politice ale lui Traian Băsescu precum votul direct pentru preşedinţii Consiliilor judeţene, Parlamentul unicameral, votul uninominal nu au fost analizate cu luciditate şi raţionalitate politică. Ele s-au întors împotriva PSD şi a democraţiei româneşti. Cu Mircea Geoană în fruntea PSD, socialdemocraţii nu se vor putea opune trecerii la sistemul unicameral, întrucât acesta nu poate conduce o politică şi o campanie împotriva propriilor
angajamente. Mircea Geoană nu va putea fi, practic, candidat pentru alegerile din 2014, în condiţiile în care în 2009 a pierdut din cauza propriilor greşeli şi vulnerabilităţi, deşi a avut în sprijin cea mai largă coaliţie de susţinere din istoria ultimelor trei alegeri prezidenţiale. Vulnerabilităţile sale după prezidenţialele din 2009 nu vor putea fi estompate de timp şi sunt aproape imposibil de compensat prin alte mijloace în construcţia unei noi candidaturi. Este de presupus că bătălia în competiţia prezidenţială din 2014 se va da între cei mai puternici şi proeminenţi
candidaţi ai PD-L, PSD, PNL de la acea dată (fără ca aceştia să fie obligatoriu
preşedinţii partidelor respective).”
Personaje politice din cadrul PSD au oferit explicații în legătură cu esecul alegerilor din decembrie, având în atenție îndeosebi elementele de la vârful piramidei. Interesante sunt si elementele de la baza piramidei. Și aici cred că din teritoriu pot fi oferite o serie de concluzii de către cei care pot ajunge la descifrarea acestora.
Înainte de a oferi câteva concluzii de la baza piramidei, consider interesantă analiza facută în cadrul Institutului „Ovidiu Șincai”cu referire la alegerile prezidențiale din 22 noiembrie si 6 decembrie 2009. Iată concluziile acestui studiu:
„Pierderea pe ultimii metri ai cursei electorale a funcţiei prezidenţiale şi consecinţa sa directă, rămânerea PSD în opoziţie, redeschide lupta pentru conducerea partidului şi definirea unor noi linii politice. Înfrângerea lui Mircea Geoană (mai ales în condiţiile în care a avut loc) nu reprezintă doar o pierdere personală ci şi o pierdere majoră
pentru PSD, pentru membrii impresionantei coaliţii care l-a susţinut şi pentru România.
Sursă şi simbol al acestei pierderi, Mircea Geoană nu poate rămâne în afara răspunderii, continuând "business as usual". Pot fi identificate două curente în PSD, în raport de strategia politică pentru anii următori: i) cei care doresc rămânerea partidului în opoziţie şi reorganizarea sa pentru câştigarea următoarelor alegeri locale, parlamentare, europene şi prezidenţiale; ii) cei care nu exclud un armistiţiu cu Traian Băsescu şi chiar intrarea condiţionată la guvernare, menţinerea statului de drept fiind însă condiţia non-negociabilă. Geometria acestor curente este una variabilă, în curs de cristalizare. Cu cât, însă, cristalizarea şi formarea unei mase critice va dura mai mult, cu atât partidul va avea mai mult de suferit şi costurile reabilitării vor fi mai mari.
În prezent cristalizarea amintită este încetinită dacă nu chiar blocată de două teze:
a) PSD şi Mircea Geoană sunt câştigătorii morali ai alegerilor prezidenţiale sau măcar cei care au obţinut un rezultat atât de bun, încât menţinerea aceleiaşi conduceri este deopotrivă echitabilă şi oportună; b) PSD are nevoie de reformă, dar întrucât schimbarea conducerii trebuie să fie consecinţa reformei, ea nu poate fi operată înainte ca proiectul reformei să fie elaborat şi adoptat. Ambele teze sunt eronate: PSD a pierdut şi aceasta, în primul rând, din cauza stilului de conducere şi a personalităţii lui Mircea Geoană (şi a principalilor lideri care l-au susţinut), ceea ce face ca păstrarea acestuia în fruntea partidului să împiedice lansarea reformei, iar retragerea sa (de altfel promisă, în cazul pierderii alegerilor prezidenţiale şi perfect coerentă cu practica democraţiilor consolidate) premisa sau începutul reformei. Pe de altă parte, esenţial este că păstrarea sau schimbarea conducerii nu sunt premii sau sancţiuni pentru performanţele sau erorile trecute. Trecutul oferă doar indicii de la care pornind se poate aprecia folosul pe care un lider îl poate aduce în viitor celor pe care îi conduce. De aceea, dezbaterea asupra înlocuirii lui Mircea Geoană trebuie să fie raţională, iar nu emoţională. În acest sens, concluzia trebuie trasă pe baza răspunsului la următoarele întrebări tehnice: 1) Poate fi Mircea Geoană desemnat în viitor drept candidat cu şanse al PSD pentru alegerile prezidenţiale, în condiţiile în care legăturile sale cu lumea interlopă nu pot fi elucidate? (Spre deosebire de politicienii acuzaţi pentru corupţie, care beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi îşi pot dovedi inocenţa în faţa curţilor de judecată, natura relaţiei dintre Mircea Geoană şi Sorin Ovidiu Vântu nu poate fi elucidată prin nicio procedură publică şi ea va fi un handicap atâta timp cât sutele de mii de victime ale FNI nu vor fi despăgubite.) 2) Poate fi Mircea Geoană o locomotivă electorală pentru PSD în viitor, obţinând un procent de susţinere populară peste cel cu care este creditat partidul, în măsura în care în trecut nu a fost niciodată într-o asemenea poziţie? 3) Va putea Mircea Geoană să mai mobilizeze coaliţia care l-a sprijinit în alegerile prezidenţiale din 2009, în condiţiile în care viitorul său contracandidat nu va mai fi Traian
Băsescu? 4) Poate fi Mircea Geoană cel mai bun negociator cu Traian Băsescu şi PD-L, în măsura în care se va decide asocierea cu aceştia la guvernare, ori se va dori stabilirea unui aranjament onorabil pentru protejarea aleşilor locali ai PSD, în condiţiile în care se va prezenta la asemenea negocieri de pe poziţia învinsului? 5) Va putea Mircea Geoană să se opună eficient şi credibil modificării Constituţiei, în sensul slăbirii Parlamentului şi
promovării unui stat autoritar prezidenţialist, în condiţiile în care a promis public că va susţine şi aplica reformele promovate de Preşedintele Băsescu? 6) Poate Mircea Geoană să menţină unitatea PSD, în condiţiile în care nu poate oferi pe termen scurt şi mediu, nici o opoziţie eficientă, celor care o doresc, nici revenirea la guvernare, celor care o reclamă?
Dacă majoritatea acestor întrebări primeşte un răspuns negativ, înseamnă că schimbarea la vârful PSD este singura care poate oferi şansa unei noi dinamici acestui partid şi este cu atât mai bine cu cât ea are loc mai repede. Pe un atare fundal, chiar dacă posibilii candidaţi ar avea calităţi individuale mai mici decât Mircea Geoană, păstrarea status quo-ului este soluţia cea mai proastă, întrucât ea lipseşte de dinamică procesul necesar de reformare internă şi de negocieri politice.
Întrucât, însă, de la alegerea lui Mircea Geoană, PSD funcţionează ca o confederaţie de partide judeţene şi, ca atare, nu a putut genera nici lideri naţionali noi nici o strategie naţională coagulantă (care să ofere şi criterii pentru alegerea conducerii apte să o implementeze), apare necesară alegerea imediată a unei conduceri stabile. În consecinţă, singura soluţie realistă este alegerea unei conduceri colective (care să adune principalele curente ale partidului) chemate să pregătească un nou statut, să relanseze dezbaterea ideologică internă, să stabilizeze situaţia politică în raport cu adversarii şi aliaţii şi să creeze cadrul pentru apariţia naturală a acelor personalităţi care pot fi chemate să conducă România în încercările viitorului.
Social-democraţii se vor afla în prima parte a anului 2010 sub o presiune multiplă: a militanţilor partidului, care vor dori să obţină sprijinul PSD în faţa concedierilor pe criterii politice (este previzibil faptul că „reforma statului” sub forma concedierilor îi va afecta mai mult pe membrii PSD şi PNL); a lui Traian Băsescu şi PDL, care vor încerca atât să influenţeze formarea unei conduceri "prietene" în PSD, cât şi să determine spargerea fiefurilor electorale ale stângii prin presiuni asupra aleşilor locali; a mass-media şi formatorilor de opinie, care vor cere, din nou, „reformarea partidului”; a votanţilor, care aşteaptă de la partidul căruia i-au acordat încrederea să acţioneze în Parlament spre a le oferi sprijin pentru a trece mai uşor prin criza economică.
Modul în care PSD va face faţă acestor presiuni este legat şi de răspunsurile pe care le vor aduce Consiliul Naţional şi Congresul partidului programate în februarie şi martie.
Câteva concluzii sunt indubitabile:
După 2004 PSD a devenit un partid de rangul doi, care a avut rezultate electorale acceptabile (victorii la limită în 2008 şi în alegerile pentru PE din 2009), dar care nu au fost transformate în câştiguri strategice. Intrarea la guvernare în calitate de partener minor al PD-L este cel mai semnificativ moment pentru pierderea de către
social-democraţi a iniţiativei strategice.
Fragmentarea internă a PSD, mascată sub lozinca „democraţiei de partid”, a ajuns la un nivel periculos. Cauza esenţială a fragmentării PSD se găseşte în politica alianţelor interne pe care Mircea Geoană le-a generat în decursul anilor. Încă de la începutul mandatului de preşedinte al partidului, Mircea Geoană a avut de concurat
cu influenţa remanentă a principalilor lideri naţionali ai PSD şi de surmontat lipsa unor rădăcini autentice în această formaţiune (fiind acuzat că iniţial a cochetat cu ideea înscrierii în PNŢ-CD, iar apoi în ApR). De aceea, autoritatea sa a fost deseori contestată iar legitimitatea discutată. Spre a face faţă situaţiei Mircea Geoană a
căutat sprijin în rândul liderilor locali, oferind în schimb prioritate agendelor acestora. Astfel, în condiţiile înmulţirii agendelor concurente şi a variabilelor locale în funcţie de care trebuiau adoptate deciziile la centru, coagularea unei strategii naţionale coerente şi durabile a devenit imposibilă. În acelaşi timp, spre a-şi mări spaţiul de manevră Mircea Geoană a încurajat rivalităţile interne. În funcţie de derularea acestora a fluctuat sursa influenţei informale în adoptarea deciziilor. De aici au provenit oscilaţiile politice care au deplasat partidul cu o viteză, exclude orice fermitate strategică, de la opoziţia faţă de Guvernul Tăriceanu la susţinerea acestuia şi, de aici, în Guvernul Boc, spre a reveni în mai puţin de un an în opoziţie alături de PNL. Nu există nici un fel de argumente spre a crede că modificarea acestei politici poate fi operată tocmai de cel care a inventat-o, cu atât mai mult cu cât nu există nicio bază de reconciliere între Mircea Geoană şi liderii naţionali.
Obiectivul victoriei împotriva lui Traian Băsescu şi cel al revenirii la guvernare în siajul acesteia, au fost în permanenţă factorul de coeziune şi steaua călăuzitoare a tuturor grupărilor PSD. Ratarea acestor obiective şi nevoia reluării iniţiativei strategice a PSD, prin schimbarea radicală a concepţiei managementului de partid,
îl lipseşte pe Mircea Geoană de capacitatea de a face o ofertă coagulantă şi reală liderilor locali pe care s-a sprijinit până acum. În plus, menţinerea echilibrului intern, indispensabil unei politici eficiente de promovat sub presiunea lui Traian Băsescu, este imposibil de realizat de către Mircea Geoană atâta timp cât acesta nu este în poziţia de a negocia cu actuala putere nici intrarea la guvernare, dorită de unii, nici protejarea partidului în opoziţie, dorită de alţii. În acest context, cei care doresc cu putere guvernarea nu vor accepta rămânerea în opoziţie sub conducerea lui Geoană, iar cei care preferă opoziţia nu vor accepta să-l mandateze a tranzacţiona cu puterea; ambele grupări se vor teme că, de pe poziţia de perdant, este prea slab spre a îndeplini asemenea misiuni fără excese sau cedări riscante.
Tensiunile astfel create riscă să ducă la fracturarea PSD.
Politica de resurse umane a PSD, marcată de clientelism, nepotism şi de imprevizibilitatea criteriilor de selecţie/numire, a avut ca rezultat reducerea dramatică a gradului de militantism în rândul membrilor de partid şi pierderea unor specialişti şi experţi valoroşi care în anii anteriori dădeau vigoare şi forţă partidului şi îi confereau imaginea unui partid al competenţei profesionale şi administrative.
Încă din 2005-2006, pe fondul unei retorici politicianiste folosite mai ales în campaniile electorale, proiectele politice ale lui Traian Băsescu precum votul direct pentru preşedinţii Consiliilor judeţene, Parlamentul unicameral, votul uninominal nu au fost analizate cu luciditate şi raţionalitate politică. Ele s-au întors împotriva PSD şi a democraţiei româneşti. Cu Mircea Geoană în fruntea PSD, socialdemocraţii nu se vor putea opune trecerii la sistemul unicameral, întrucât acesta nu poate conduce o politică şi o campanie împotriva propriilor
angajamente. Mircea Geoană nu va putea fi, practic, candidat pentru alegerile din 2014, în condiţiile în care în 2009 a pierdut din cauza propriilor greşeli şi vulnerabilităţi, deşi a avut în sprijin cea mai largă coaliţie de susţinere din istoria ultimelor trei alegeri prezidenţiale. Vulnerabilităţile sale după prezidenţialele din 2009 nu vor putea fi estompate de timp şi sunt aproape imposibil de compensat prin alte mijloace în construcţia unei noi candidaturi. Este de presupus că bătălia în competiţia prezidenţială din 2014 se va da între cei mai puternici şi proeminenţi
candidaţi ai PD-L, PSD, PNL de la acea dată (fără ca aceştia să fie obligatoriu
preşedinţii partidelor respective).”
.jpg)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu