Una dintre temele dezbatute în filosofie, este tema fericirii,
deoarece ea priveste omul și umanitatea sa. Toti oamenii doresc sa fie fericiti
și tocmai de aceea ei nu încetează sa o caute, să o dobândească ca pe un
bun. Chiar daca sunt de acord cu
afirmatia ca fericirea este dezirabila, oamenii se diferentiaza de indata ce
isi pun problema in ce consta fericirea. Fiecare dintre noi cauta sa evite
suferinta; ne este mai usor sa spunem ce il face pe cineva nefericit decat ce
l-ar face fericit. Diferitele
conceptii despre fericire se disting in primul rand, prin felul in care este inteleasa
natura acesteia.
Uneori, fericirea este conceputa ca o idée foarte inalta, un ideal indepartat,
deasupra puterilor noastre de a o dobandi; adevarata fericire nu ar fi posibila
in timpul acestei vieti. Solon, unul din cei 7 intelepti ai antichitatii,
considera ca nimeni nu este fericit cat timp traieste, caci oriicand se pot
abate asupra luinenorocirile: trebuie sa asteptam sfarsitul vietii cuiva pentru
a putea spune daca a fost fericit. In lipsa adevaratei fericiri, oamenii se pot
consola cu urmele ei palide: bucuria, placerea, gloria, prestigiul, prosperitatea.
Im. Kant considera, de
asemenea, ca fericirea e un ideal. Dar prin
aceasta Kant nu intelegea ca fericirea e de neatinsci, mai degraba, ca noi nu
suntem in masura sa judecam ce-ar trebui sa faca oricare om ca sa devina cu
certitudine fericit. Sa presupunem ca i-am spune cuiva ca fericirea inseamna
bogatie, iar acela – incercand sa devina bogat – raieste fara atata grija
zgarcenie, sau, sa presupunem ca-I spunem cuiva ca fericirea consta in a iubi –
dar persoana iubita ii raspunde cu indiferenta sau ostilitate. Ambele noastre
sfaturi au dat gres. In general, e imposibil sa spunem ce-I trebuie fiecaruia
sa fie fericit, ori pentru aceasta ar fi nevoie sa stiu dinainte tot ce I s-ar
putea intampla, ceea ce, desigur, nu sta in puterile noastre. Fericirea este
un scop al tuturor oamenilor, insa niciodata nu vom putea spune care sunt
mijloacele prin care cineva ar atinge fericirea in mod sigur. In acest sens, spune Kant, ea ramane doar un ideal.
Potrivit
altor conceptii, fericirea nu este inteleasa ca ideal, ci ca stare a sufletului
nostru :fie ca o stare de bucurie, placere, exaltare, fie
ca una de liniste, impacare, seninatate, beattudine. Inteleasa
in acest fel, fericirea nu mai este intangibila: ea depinde de fiecare dintre noi, o
cautam in noi insine, si tot in noi se gaseste si calea catre dobandirea ei. De
pilda, am putea sa socotim ca dobandirea fericirii se poate realize pe calea
cunoasterii, pe calea iubirii sip e cea a credintei.
Alti filosofi au considerat insa ca fericirea nu inseamna
sa te afli intr-o anumita stare sufleteasca; fericirea consta in ceea ce
infaptuim, in activitatea noastra. Aristotel
argumenta ca, daca fericirea ar fi o stare sufleteasca, un om care si-ar
petrece toata viata dormind ar trebui considerat fericit – caci
fara indoiala somnunl e o stare sufleteasca placuta. Dupa Aristotel, fericirea
este acea activitate care are drept rezultat acte de dreptate, de curaj, de prietenie,
de cunoastere – in general, lucruri care sunt de dorit in sine (pentru ele insele).
Dincolo de perspectiva filosofică asupra fericirii, in ultimul timp se
afirma si perspectiva pshiologică. Dupa cum scria Mirela Zivari, intr/un ,,Studiu
dedicat fericirii ,,timp de multi ani "fericirea" a fost subiectul
uitat al cercetarii psihologice Acest fapt este extrem de surprinzator, având
în vedere câti de multi psihologi au scris depre ea. Daca cititi
operele lui Freud, Maslow, Carl Rogers, B.F.Skinner, Jung, William James si
altii asemenea lor - toti vorbesc despre fericire. Toti marii psihologi
recunosc rolul important pe care îl joaca fericirea în viata. Dar fiecare din
ei a parut ca priveste fericirea drept rezultatul altor teluri psihologice
studiate în mod tipic de cercetatori. Pentru
teoreticieni, fericirea ar veni de la sine daca oamenii ar putea dezvolta
relatii interumane mai bune, daca ar elimina nevozele, daca si-ar educa tinerii
mai eficient sau daca ar contribui la dezvoltarea sanatatii lor mentale.
Fericirea ar fi rezultatul aplicarii cu succes a psihologiei în urmatoarele
domenii: clinic, educational, marital, industrial si social.,,
Aceste considerente, alaturi de cele descoperite in lucrarea lui Stefan
KLEIN, Formula fericirii. Minunatele
descoperiri ale neuropsihologiei de azi, au condus la ideea pe care o
lansez, privind întrepătrunderea perspectvei filosofice si a celei psihologie,
asupra fericirii, prin valorificarea descoperirilor din domeniul
neuropsihologiei.
STEFAN KLEIN s-a născut
în 1965 la Munchen. A studiat
fizica şi filozofia la Munchen, Grenoble şi Freiburg, unde şi-a susţinut şi
teza de doctorat în biofizică. A colaborat, ca jurnalist specializat în
ştiinţă, la diverse ziare şi reviste germane şi a fost redactor la revistele
Der Spiegel (1996-1999) şi Geo (1999-2000). În prezent este liber-profesionist
şi locuieşte la Berlin. În 1998 i s-a decernat premiul Georg von Holtzbrinck
pentru jurnalism ştiinţific. În 2000 a publicat Die Tagebucher
der Schopfung (Jurnalul creaţiei), iar în 2002, Formula fericirii. Ultima carte a avut un succes de public atât de mare,
încât a fost urmată de alte două, pe teme similare: Einfach glucklich (Pur şi
simplu fericit) şi Alles Zufall (Totul este hazard). | www.stefanklein.info
Cartea lui Stefan Klein, devenită bestseller în Germania, sintetizează şi
explică descoperirile neuropsihologiei moderne, oferind nu reţete, ca ghidurile
self-help, ci cunoştinte şi modul lor de „întrebuinţare“ în viaţa de zi cu zi.
Căci nu există o formulă a fericirii universală, ci o formulă a fiecăruia.
Există şase miliarde de oameni şi şase miliarde de căi spre fericire, spune
autorul. Dar esenţial e faptul că fericirea poate fi găsită. O dovedesc două
descoperiri importante: mintea noastră are mecanisme înnăscute
pentru bucurie, plăcere, euforie; iar tendinţa aceasta naturală spre
fericire poate fi exersată, deoarece creierul omenesc este configurabil la nesfârşit,
indiferent de vârstă. Cu un titlu înșelător, însă un subtitlu mai mult decât
atractiv, "Formula fericirii" propune o perspectivă neuropsihologică a
fericirii. Creierul nostru poate fi antrenat la fel cum ne antrenăm
muschii. Putem prin antrenament să ne îmbunătăţim performanţele sau în lipsa
acestuia să pierdem pentru totdeauna talentele cu care natura ne-a înzestrat.
Asa cum uităm o limbă straină dacă nu o mai folosim asa putem uita depresiile
şi nesiguranţele noastre, atîta timp cît punem ceva mai bun în loc. Cartea
confirmă, prin diferite experimente moderne, intelepciunea orientală conform
căreia spiritul se modelează prin experienţă. Concluzia cărtii este foarte
simplă “fericirea nu este ceva întîmplător este rezultatul gîndurilor şi
acţiunilor noastre, iar capacitatea noastră de a fi fericit poate fi exersată ”
Gabriel Adrian Mirea, ofera o analiza asupra fericirii, pornind de la lucrarea
lui Stefan Klein, considerând următoarele : ,, La
începutul cărţii sale Formula fericirii, Stefan Klein enumeră o serie de
probleme legate de fericire cărora le furnizează un set de răspunsuri din perspectiva
neuropsihologiei contemporane şi a descoperirilor din ultimele decenii
pe care le detaliez acum pe scurt: Fericirea înseamnă mai mult decât absenţa
nefericirii? - Sunt percepţii diferite ale creierului. Fericirea poate fi
moştenită? - Da, există o predispoziţie genetică pentru fericire. Dispare furia
dacă îi dai frâu liber? - Nu, duce la accentuarea stărilor negative. E o
concepţie din secolul 19 conform căreia capul e ca o oală sub presiune. Poate
fi prelungită fericirea? - Uneori da, prin dopamină.
Banii aduc oare fericirea? - Nu s-a demonstrat existenţa unui grad mai mare
de fericire între oamenii bogaţi în raport cu cei săraci.
Ce e suprema fericire? - Cartea lui Stefan Klein nu are aici un răspuns
mulţumitor. E doar un posibil elixir de fericire, nu tichetul nostru de intrare
la fericirea ideală.
Ne putem antrena pentru a fi fericiţi? - Din perspectiva neuropsihologiei,
se pot obţine rezultate uimitoare mai ales în cazul persoanelor care suferă
grav de tristeţe.
Acestei suite de întrebări îi este adăugată ulterior o listă cu felurile de fericire
la care avem acces: senzorială, sentimentală, socială, muzicală, meditativă,
etc. Constatăm
surprinşi că suntem continuu fericiţi la anumite nivele şi nefericiţi în
altele. Chiar acum pot fi nefericit social şi fericit meditativ. Se pare că e
posibil să coexiste cele două stări chiar dacă una o copleşeşte pe cealaltă la
momentul dubitaţiei. Spre sfârşitul cărţii, Stefan Klein enunţă această
propoziţie dureroasă - "gândurile obsesive se concentrează în jurul
necazului", de unde ideea că vom cunoaşte timpuri când va predomina
nefericirea atunci când nefericirea unui anumit nivel devine laimotivul
raţiunii noastre.
Descoperirile neuropsihologiei
contemporane
O parte însemnată a cărţii este dedicată
descoperirilor neuropsihologice recente şi a modului cum influenţează noile
proprietăţi găsite funcţionarea fericirii. Iată câteva dintre ele:
1. Există mecanisme pentru
bucurie, plăcere, euforie între cele 10 milioane de celule ale creierului. -
Consecinţa: identificarea lor ar putea induce o stare de fericire mai mare.
2. Paul Ekman (în articolul
"Facial Expresion" din revista "American Psychologist",
48/1993) care a căutat secretul surâsului la diferite populaţii
(printre altele merge la poporul fores din Noua Guinee care nu avuseseră
contact cu alte civilizaţii şi încă mâncau creierul rudelor după moarte în semn
de respect) face următoarele observaţii importante:
* mimica oamenilor este identică, deşi limbajul diferă.
* emoţiile pot fi obiect de cercetare şi pentru ştiinţă (nu doar al poeziei
sau al filosofiei)
* a făcut un fel de "tabel Mendeleev" al mimicii cu cei 42 de
muşchi ai feţei
* a clasificat 19 variante de zâmbet dintre care 18 nu sunt autentice, ci
folosite drept măşti - de pildă zâmbete ce ascund deranjul, politeţea, teama,
zâmbetul forţat sau care ne face rău.
*zâmbetul autentic, numit grimasa Duchenne, implică ridicarea colţurilor
gurii, ochii închişi parţial, apariţia unor riduri la colţurile ochilor,
deplasarea obrajilor în sus. Nu se poate educa crearea unui zâmbet Duchenne,
totuşi a 10-a parte din populaţie îl poate realiza fără o sursă de bucurie
evidentă datorită înzestrării genetice.
3. Tot Ekman afirmă că
fericirea nu se vede totuşi numai din zâmbet, ci din vioiciunea întregului
corp. Un om fericit - s-ar părea de pildă - bagă mai uşor aţa în ac - are
mişcări mai fine, mai precise. Dacă este studiat întregul corp al unui fericit
se constată că multe dintre reacţii nu pot fi controlate la nivel conştient.
4. Cercetătorii au verificat
existenţa unei cunoaşteri în afara raţiunii, datorată intuiţiei sau provenită
din experienţă. - Observ însă că aceste două tipuri de cunoaştere aşa-zis noi
sunt de fapt alte nume pentru eternul conflict dintre şcoala genetică şi cea
formativă. Prima afirmă că ne naştem complet înzestraţi, suntem full option,
cea de-a doua că omul este un fel de tabula rasa la începutul existenţei pe
care o umple cu ajutorul diferitelor experienţe la care este supus.
5. Cartea distinge din punct
de vedere lingvistic între emoţie care este un act automat reflex şi sentiment
care constă în conştientizarea acestei emoţii.
6. Cazul avocatului Eliot - a
fost un om de 47 de ani căruia i-a apărut o tumoare în zona emoţiilor din
creier. Operaţia care a constat în extirpare a avut succes, totuşi consecinţele
eliminării emoţiilor l-au adus pe avocat la sapă de lemn. Deşi avea aceeaşi
judecată ca înainte de operaţie, totuşi nu mai simţea pulsul lucrurilor, nu mai
era conştient de simţămintele celor din jur astfel încât în puţină vreme
dintr-un avocat de succes a ajuns într-un spital pe post de pacient de testări.
Răspundea la teste precum un computer. A fost demonstrată prin asta că în alegerea
acţiunilor noastre, raţiunea singură nu funcţionează fără sentimente.
"Lipsa emoţiilor duce invariabil la ratare".
7. De aici s-a tras concluzia
că sentimentele negative şi cele pozitive provin din zone diferite ale
creierului şi au mesaje neurochimice diverse. Astfel dorinţa, satisfacţia,
atracţia sexuală, energia sunt generate de dopamină, oxitocină şi
beta-endorfină, în timp ce frica, tristeţea, depresia, implică prezenţa unor
substanţa ca acetilcolina sau cortizolul.
8. Mai mult, studiile au arătat
că în emisfera stângă se află centrii nervoşi ai sentimentelor pozitive - lucru
constat la paraliziile pe această parte în care pacienţii nu vor să recunoască
nici măcar boala lor şi se simt fericiţi tot timpul. În emisfera dreaptă se
află centrii nervoşi ai sentimentelor negative, iar paralizia pe această parte
generează sentimente depresive tot timpul - pacienţii nu cred că mai există
altceva în afara bolii lor.
9. De aici noile cercetări
genetice au sugerat că ar exista chiar o genă a fericirii şi că în orice caz
fiecare individ are o înzestrare genetică care-l predispune spre fericire sau
nefericire.
10. În sfârşit o observaţie
practică - studiile psihologice afirmă că în creier nu este stocat decât
punctul culminant al evenimentului şi ultimele minute.
Autorităţi culturale vorbind despre contrastele fericirii
Această dilemă a coexistenţei fericirii şi nefericii simultane a condus o
mulţime de gânditori la stabilirea unor contraste. Astfel filosoful francez
Alan afirmă într-o viziune clar existenţială că "omul este preocupat să
găsească fericirea, dar fericirea lui cea mai mare este de a fi
preocupat". Goethe în ton cu blazarea romantică a vremii sale crede că
"nimic nu e mai greu de suportat decât un şir de zile bune". Montaigne
priveşte dintr-o perspectivă clasicistă lucrurile, cumva dincolo de optimism:
"Dacă oamenii ar vrea să fie fericiţi, nu ar fi atât de greu" Dar ei
vor să fie mai fericiţi decât alţii". Să adaug şi că Eminescu spune despre
iubire "dulce jele", înţelegând fericire şi durere totodată.
Ingrediente din reţeta fericirii
La final, am selectat câteva dintre
recomandările lui Stefan Klein despre cum am putea fi fericiţi:
- Principiul
rotaţiei plăcerilor - e recomandabil să nu repetăm aceleaşi plăceri zilnic,
altfel riscăm să nu le mai apreciem. Ceva trebuie
schimbat în permanenţă sau revenit la el abia după o vreme.
- Principiul timpului - să
fim atenţi că nicio fericire nu este permanentă
- Principiul intensităţii -
întâmplările trăite sunt mai puţin importante decât modul în care le trăim
- Terapia Robinson Crusoe -
când suntem supăraţi este recomandabil sp punem într-un tabel cu două rubrici
lucrurile rele şi lucrurile bune. Se pare că actul de a nota lucrurile rele
poate să contribuie la alungarea lor.
Partea de cârcotaş
Ca să nu mă menţin doar în starea de vagă admiraţie sau de neutralitate
prin prezentarea unor informaţii din carte, să arăt şi câteva dintre părţile
negative ale scrierii. Astfel e o clară prezentare tendenţioasă a informaţiilor
din neuropsihologie, tonul este al unei cărţi de popularizare a ştiinţei, de
altfel suspectez că este o teză de doctorat marketizată. Titlul este agresiv
comercial - de aceea am înţeles că s-a vândut foarte bine pe la târgurile de
carte, mă rog, cine n-ar cumpăra o carte care promite o formulă a fericirii,
dar de fapt aşteptările nu sunt confirmate, autorul se pierde în hăţişurile
psihologiei şi, până la urmă, accentuează doar noi posibilităţi de existenţă
ale fericirii, şi nici pe departe nu oferă un elixir, nu-i aşa, magic prin care
cititorul să moară precum în poveste de fericire.,,
Ana BESCHERU
în Scientia, face o anliză, avand în
atenție următoarele aspecte, faptul că :
,,Psihologia modernă pare să îi contrazică, întrucât, conform acesteia,
plăcerea şi durerea nu se exclud reciproc, sentimentele negative şi cele pozitive
fiind generate de sisteme diferite. Emisfera dreaptă a creierului este
responsabilă cu experienţele plăcute, iar stânga cu cele neplăcute, în
fiecare dintre noi existând o emisferă predominantă, care ne determină starea
de fericire.
Mai mult decât atât, se pare că există predispoziţie genetică pentru o
emisferă predominantă, aceasta devenind chiar o trăsătură a personalităţii.
O
genă a fericirii există, asa cum există gena depresiei sau a
schizofreniei. Ceea ce nu este însă stabilit prin naştere este volumul
creierului, ori ceea ce susţine autorul este că neuronii pot fi modificaţi
pentru a putea percepe altfel lumea din jur. Neuronii se transformă în
procesul de învăţare (experimentul lui Bonhoeffer, 1999), în urma unor
impulsuri electrice aparând noi legături între aceştia. Totodată, repetiţia
joacă un rol decisiv şi are loc automat (un alt experiment arată că dacă
orbilor, în cazul cărora spaţiul dedicat simţului tactil în creier este mult
mărit, le revine vederea în urma unei operaţii, atunci suprafaţa scoarţei lor
cerebrale responsabilă cu simţul tactil se modifică doar în câteva ore).
Structura
creierului nu este însă singurul lucru
care ne defineşte; la fel de importante fiind şi secreţiile cerebrale. Pe
lângă apă şi sânge, prin creier circulă peste 60 de neurotransmiţători,
molecule care ne influenţează trăirile:
- dopamina, responsabilă pentru voinţă, excitaţie şi învăţare,
controlează dorinţa tuturor vieţuitoarelor.
- serotonina controlează fluxul informaţional în creier şi apare şi în
sistemele nervoase simple ale unor moluşte sau cefalopode.
- în 1973, trei grupuri de cercetători au descoperit independent unii de
alţii că creierul poate produce substanţe care se aseamănă cu morfina.
Substanţele au fost denumite endorfine. Mai târziu s-au
descoperit alte substanţe asemănătoare, numite encefaline. Apoi, dinorfinele,
cu un efect opus endorfinelor. După descoperirea acestor "droguri" în
creierul uman (denumite în sens global opioide), nu a mai trecut mult timp până
când cercetătorii au descoperit şi la alte fiinţe neurotransmiţători ai
plăcerii. Opioide
există şi în creierul câinilor, al insectelor, rozătoarelor şi chiar al
râmelor. Parcă întreaga natură este în căutarea fericirii.
- Percepţia durerii apare în creier,
dar acesta este capabil să o suprime cu ajutorul opioidelor. Când ne tăiem la deget, receptorii durerii transmit la
creier semnale electrice prin intermediul măduvei spinării. Informaţia este
prelucrată în talamus şi atunci resimţim durere. Dar hipotalamusul, aflat în
apropiere, începe să elibereze opioide, iar acestea întrerup transmiterea de
impulsuri către măduva spinării. Astfel se explică şi de ce durerea amplifică
libidoul în timpul actului sexual .
- Luliberina
(Gn-RH) este un hormon produs de hipotalamus care controlează secreţia de hormoni sexuali. Atunci când chiar şi o cantitate
infimă de luliberină se găseşte în diencefal, se declanşează o dorinţă
frenetica, de aceea o putem numi elixirul dragostei. Însăşi
fidelitatea se traduce prin eliminarea unor simple substanţe chimice de către
hormoni: în timpul actelor sexuale frenetice, creierul eliberează vasopresina în
cazul masculului şi oxitocina în cazul femelelor. Deci dacă hormonii permit
creierului să manifeste o preferinţă pentru un anumit partener, sexul deschide
calea pentru dragoste.
- Şi
depresia este cauzată de un dezechilibru chimic: nivelul anumitor transmiţători din creier este prea scăzut. Creierul se
obişnuieşte repede cu această nouă stare, de tristeţe, iar dacă informaţia
ajunge în scoarţa cerebrală (depresia ajunge cronică), este foarte greu să o
mai deblochezi. Interesante sunt însă soluţiile: pe lângă medicamente, care
ridică nivelul noradrenalinei şi serotoninei din creier, şi care a înregistrat
rezultate benefice la aproximativ 60% din pacienţi, terapia cu
şocuri electrice şi, mai nou, magnetice, distruge celulele nervoase
responsabile cu producerea stării de tristeţe şi pacienţii sunt vindecaţi.
Cum explică autorul misticismul?
Apelează la cercetările a doi distinşi neurologi (Newberg şi Baume)
care studiază creierul unor persoane reprezentative: călugărite, budişti etc.,
în timp ce aceştia meditează. Potrivit acestor neurologi, experienţelor mistice
le corespunde un proces biologic la nivelul creierului: când subiecţii
respectivi meditează, în lobul parietal ajung informaţii mai puţine decât în
mod obişnuit. Lobul parietal este responsabil cu orientarea în spaţiu, ori
această blocare a informaţiilor către el va duce la o percepţie a dizolvării spaţiului şi
o nemărginire a corpului. Astfel că cei care intră în meditaţie au senzaţia că
au căpătat acces la infinit, că au devenit una cu Universul.
Mai mult decât atât, tot un proces al creierului pare a explica de ce
au unii oameni viziuni ale lui Dumnezeu: dacă lobii temporali sunt loviţi de
impulsuri electrice, subiecţii trăiesc adevărate furtuni emoţionale şi forme de
extaz, iar majoritatea voluntarilor acestui experiment afirmă ulterior că l-au
văzut pe Dumnezeu. Experimentul însă ridică o întrebare fascinantă:
dacă cei care practică meditaţia au învăţat să producă în creier efecte
similare cu cele ale unei stimulări magnetice, înseamnă că creierul nostru are
o uluitoare capacitate de a se reprograma.
În
concluzie, concepţia noastră despre fericire depinde mai mult de cum simte
creierul decât de împrejurările vieţii. Esenţial pentru exemplificare este să ne gândim că cu orice schimbare din
viata noastră, bună sau rea, ne obişnuim relativ repede şi nu o mai percepem ca
pe o stare de bucurie sau de durere. Nu împrejurările sunt esenţiale pentru
fericire, ci sentimentele pozitive din creier. Iar acestea pot fi construite.
Pe lângă exemplificările de mai sus, explicate în detaliu în carte, cu
siguranţă ştiinţa ne va mai oferi răspunsuri în legătură cu uimitoarele
posibilităţi ale acestei fascinante maşini, creierul uman.,,……………,,
.jpg)